Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ritmul sângelui

Ritmul sângelui

Recentul volum al Magdalenei Hărăbor, Ritmul sângelui meu (Cluj Napoca, Editura Limes) este, până la un punct, autobiografic, în măsura în care poeta transcrie relația cu lumea căreia îi dă permanent replică, aspect subliniat de altfel de un critic de valoarea lui Cornel Ungureanu: „Magda Hărăbor propune o autobiografie de scriitor, de «om care scrie», care trăieşte bucuria scrisului. Întotdeauna contextul e cel care o redefineşte: dimineaţa sau seara, iarna, primăvara sau toamna. Poezia toamnei sau a primăverii sau a iernii are modele de care se desprinde cu graţie: ca şi poezia «zilei». Magda Hărăbor e un poet adevărat care îşi croieşte şi în această carte, drumul ei”. Ovidiu Pecican situează poezia Magdalenei Hărăbor „în zona notației faptului intim, a evenimentului personal și a reflecției egotice plasate într-un orizont de trăire al cotidianului irizat și înfrumusețat”.
Titlul volumului trimite spre o concluzie a regretatei Ioana Em. Petrescu, din Configurații, care consideră „că nivelul profund de configurare a imaginii – tiparul ei «imanent» – nu e logic, ci biologic. Numai geometria precară a trupului nostru, numai ritmurile, adesea şovăielnice, ale sângelui, ne fac capabili să înţelegem înalta geometrie a rotirilor astrale şi să creăm, intre acestea două, geometria cristalină a artei sau a ideii”.
O sensibilitate prin excelență feminină, predispusă la receptarea ipostazelor concrete ale realității și la transcrierea acestora printr-o imagistică cât se poate de caldă și de echilibrată, este în permanență tulburată de luciditatea cu care poeta privește lumea și cu care înțelege traiectoria existențială a ființei. Peisajul real este întâmpinat cu o privire inocentă, ca promisiune a bucuriei simțurilor, pe care poeta nu și-o cenzurează: „şi totuşi e linişte/marea-ntinsă la picioarele arborilor/vara din care mă trezeşte mirosul de sare/freamătul valurilor /în trupul betoanelor /fiorul întrebărilor nenăscute”(s-au mutat pescăruşii la mine-n oraş). Această atitudine devine însă preludiul unor interogații chinuitoare, care tulbură calmul receptării la care, într-un fel, autoare se simte îndreptățită: „privegheri peste ape/unde v-aţi lăsat cearcănele?/povestea aripilor?//să mai cred în vindecarea dorului /când răspunsuri sapă cuiburi în carnea lucrurilor? (s-au mutat pescăruşii la mine-n oraş). Concretețea imaginii își pierde treptat consistența pentru a lăsa locul ideii poetice evidențiate cu economie de cuvinte: „şevaletul acesta smulge seninul cerului /fără să-l doară/fără măcar să-l atingă…//călători fără voie /unde vă poartă poezia? /pe șevaletul stropit cu albastru/vindecare de mare /de pescăruși. /nu mi-e niciodată frig” (s-au mutat pescăruşii la mine-n oraş). De altfel tensiunea lirică gravitează în jurul sensibilității lezate, pe parcursul unui demers liric dens, confesiv, ce nu ocolește simbolul și metafora: „ce pasăre mă-neacă-n cântul ei/sfâşie geana serii/cu foşnet de lumină/o frunză tace în cuvântul meu/fără s-o tulbure uitarea/prin ierburi moi /se – apleacă vara după noi/într-un sărut al paşilor în doi./ aprind şi sting visarea./respiraţia cărnii prin amintiri//filmul timpului mă trezeşte/din visul cenuşiu//mai e de adus o adiere/mai e de primit o adiere./de scris un pastel al înserării/ cu dimineaţa pe urmele ei” (între noapte şi zi). Un posibil „pastel” al înserării, ca echivalent al liniștii interioare, nu este de conceput câtă vreme eul se plasează într-un timp incert în care fereastra devine sugestia unei protectoare închideri: „mi se pare că e devreme//mi se pare că e târziu/prin ferestre /zorii/fulguiri decente” (nori/iron). Conștiința imposibilității de a comunica plasează universul Magdei Hărăbor „într-un timp al gheții”, în care nicio sentință nu mai poate confirma reperele și adevărurile lumii: „nu mai vorbeşte nimeni /cu nimeni / cu mine ca într-un imperiu al gheţii/sentinţele se dau cu ochii închişi/le primim descătuşaţi de dorinţe/încercănaţi” (nori/iron). Ființa trăiește la modul dureros drama înstrăinării. Simbolul grădinii este atent redimensionat nu doar ca spațiu al vieții, cum a fost consacrată de altfel, ci al unui joc de-a viața, mimare a existenței autentice, în același timp un spațiu puternic marcat de suferință: „ne jucăm de-a viața într-o grădină cu/pomi înalţi şi crengi săpate-n pieptul rândunelelor/de-atâta sânge/doruri încovrigate” (nori/iron). Universurile închise, limitate, accentuează conștiința înstrăinării de sine și-i întăresc eului convingerea că este obiectul unei amenințări ce depășește evident circumstanțele: „m-am uitat pe mine într-o încăpere cu perdele trase/în tăcere cu dinţii scrâşnind a neputinţă/în piept /în loc de inimă /o ţintă” (nori/iron).
Autoarea se confesează într-o aparentă liniște, fără să-și expună trăirile unor exclamații elegiace. Căutarea propriei identități se consumă sub semnul unei vizibile stăpâniri de sine: „nu sunt eu/nici cea care mângâie zidurile//nu sunt eu /cea care strigă cocorii în zori/nici femeia –n roșu/alergând desculță/să hrănească porumbeii din cartier//nu sunt eu /cea care culege licurici /și stele în nopți târzii//închipuiri de minte boemă” (femeia care spală pietre la râu). La fel de firească și de convingătoare este acceptarea condiției impuse: „circumstanțialele/și gesturile mărunte mă compun/într-o dimineață de primăvară/mănânc și scriu /despre cum vor alții să fiu” (femeia care spală pietre la râu). Totul pregătind momentul în care autoare se revendică, sub semnul unui romantism ușor sesizabil, de la o altă menire: „după care tiptil ies din mine/ca dintr-un labirint/ pentru o îmbrățișare//cercuri de aramă se topesc/la răsărit de apus/vopsesc pomii în alb//iluzia tărâmului înflorit” (femeia care spală pietre la râu).
Pentru luciditatea Magdei Hărăbor, așteptarea schimbării câștigă în profunzime. Intimitatea și recursul la copilărie vizează o dorită schimbare: „ce să spun?/a mai trecut o zi/o noapte/nicio schimbare în peisaj/în înfățișarea mea/aștept să ningă/perdeaua o dau într-o parte/foc stins în odaie/pielea rece păstrează o dâră de soare//gutui/struguri albi/o pară în tabloul agățat pe perete/natură moartă/o felie de pepene/pe-o tipsie neagră./fructele imaginației/artistului iubitor de contraste//în minute palpabile/stând cu mine, aștept să cadă/primii fulgi așa cum visam în copilărie/dincolo de ferestre/să mă joc fericită cu bulgării de zăpadă” (dincolo de perdele). Contează în ultimă instanță gestul unui artist care modelează un timp al purității și al candorii: „Modelez ore moi ca plastilina/în diverse forme/nu stau degeaba /Aștept/candoarea să mă ningă./peste acoperișul sufletului/stingher” (dincolo de perdele). Discursivitatea este atent controlată pentru a surprinde ființa într-o permanentă dezorientare, convingător motivată în contextul unor permanențe ale poeziei Magdei Hărăbor, în primul rând solitudinea și imposibilitatea comunicării ori o dorită împlinire prin poem: „că nu știu/ce picior am spălat/e al meu sau al nu știu cui/știu că o mână spală alta, asta știu//așa a început să plouă/șfichiuri șfichiuri peste chipul brăzdat de riduri//o zi rară cu ploaie deasă//întâi dreptul apoi stângul/marș altădată triumfal/cu ce palton m-am îmbrăcat/nu știu/unul l-am dat de pomană anul trecut/între timp a început să ningă/ o zi rară cu ninsoare deasă//înmoi în trecut fragmentele de piatră/păstrate la gât/rămășițe dintr-un război nevăzut/unele sunt pentru sărbători /altele pentru toată viața/cu cine plec și eu la braț, /în această zi frumoasă?//am plecat/dar la jumătatea drumului /m-am întors/nu era nimeni cu mine/încotro să apuc/ca să ajung? unde?/acasă arde focul în cămin/ce căldură !/uit destinația /ce trebuie să dau/și să primesc în schimb/o arșiță /un poem?//voi avea timp berechet/de stat de vorbă cu mine” (Câteodată se face așa). Simbolul proiectează asupra lumii o perspectivă severă care lasă totuși loc manifestării sensibilității feminine, într-o tonalitate de ușoară romanță, ce nu devine însă dominantă în volumul Magdei Hărăbor: „o pasăre cu pliscul ei/ciuguleşte lumina/întreruptă arar de paşii trecătorilor grăbiţi/ pasărea nocturnă îşi potoleşte foamea/spargând în cioburi zborul //în cântul ei/risipă de-ntuneric/ sete de altceva/redefinirea căii / stării.//aş vrea să cânţi când te gândeşti la mine…/să fii o primăvară hoinară/de care să m-agăţ timidă” (într-un felinar aprins). Din poezia Magdei Hărăbor răzbate bucuria împărtășirii din realitatea imediată, ca un elogiu adus vieții. Peisajul este însă cenzurat de conștiința estetică iar „ritmul sângelui” este permanent temperat de metaforă: „după care îmi măsor neputința sau tăria/viața curge picătură cu picătură/în grădina cu cireși înfloriți/unde vise se împletesc în cercei la urechi// cu ultime puteri/ pe șevaletul uitat de-un/ pictor grăbit/ se joacă/ lumina și umbra//ritmul sângelui întemnițat/între două corăbii/ancorate în largul mării/venire / plecare/adăstare ca/liniștea gustată din ascultarea unei rugăciuni” (există un ritm al sângelui). Nu i se poate contesta poetei finețea cu care transcrie convergența ipostazelor fenomenale ale lumii spre un senin echivalent al dematerializării. Poeta celebrează cireșul, dar acesta se sustrage realității, pentru a se imortaliza într-un sugestiv ochi drept. Pentru Nadia Julien, în al său Dicționar de simboluri, ochiul, recunoscut ca organ al percepției vizuale, este în egală măsură organul percepției intelectuale. Mai mult, ochiul este „simbolul transcendenței”. În vreme ce ochiul stâng este întors spre trecut, ochiul drept este îndreptat spre viitor. Suferința este a trecutului, dar cireșul, închis în ochiul drept, contează ca promisiune și posibilitate: „toate ale lumii converg spre senin/pe drumul acesta lung/pietrele se dau la o parte /spre urcuș/fir de pământ fir de nisip/înfierbântate sub tălpile cerului//credință la rădăcina fiecărui cuvânt/ca un strigăt al lacrimei/țâșnite din ochiul stâng//ritmul tresare la fiecare înfășurare cu tine/cireșar în ochiul drept adăpostit” (există un ritm al sângelui).

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg