Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Robert experimentatorul

Robert experimentatorul

 

 

Robert Șerban
Poemul curcubeu- un experiment
Casa de pariuri literare, București, 2021

 

 

Pe poetul Robert Șerban îl știu de vreo 20 de ani, de când, la Cercul Militar din Oradea fiind – unde regretatul poet și istoric Ioan Țepelea organiza manifestări literare – a venit la mine, dintr-o încăpere de sus (eu mă aflam la parter) și mi-a spus: „Domnule Sfârlea, vă cheamă domnul Tupan!”. Scrisesem o recenzie (în revista UNU) despre un roman al redactorului- șef (pe atunci) al revistei Luceafărul, Marius Tupan, un alt regretat scriitor, iar Robert colabora, deja, la această revistă. Tânărul poet timișorean era surâzător, distins și politicos, așa cum a rămas, de fapt, până astăzi. Poate fi, asta, o secvență de istorie literară, pentru că, de atunci – în cele peste două decenii care au trecut – cel al cărui „experiment” îl recenzez acum a devenit un nume reprezentativ al poeziei române actuale – dar și un prozator, eseist, editor și publicist redutabil – prezent la varii manifestări culturale, dar și realizând, de mulți ani, emisiuni literare la TV Timișoara, în ultimii ani cea intitulată Piper pe limbă. Este și „personajul” unui volum de interviuri, dar și autorul unui volum de proză, având și un roman în lucru. Așadar, un actant remarcabil – incitant, omniscient și percutant – al vieții noastre literare.
A debutat editorial în 1994 (cu volumul Firește că exagerez), iar de atunci i-au mai apărut încă șase volume de versuri, cel de față fiind al optulea, așadar, fiind și tradus (cu cărți) în șase țări europene. De data asta, așa cum însuși autorul spune în textul care deschide cartea, „Poemul curcubeu e un experiment și a fost un pariu. Pariu, fiindcă am vrut să aflu dacă sunt în stare să scriu poezie timp de opt ore, continuu. […] Fiindcă poezia mea e autoreferențială, ea devine și un instrument de cercetare a celui care sunt și a lumii în care trăiesc”. Iar acum se poate spune, iată, că acel experiment a fost reușit, iar respectivul pariu câștigat. Dar înainte de a mă referi la Poemul curcubeu, simt nevoia să mai adaug un fragment din spusele fermecătorului critic literar Alex Ștefănescu, referitor la nu mai puțin șarmantul scriitor severineano- timișorean: „Robert Șerban este un spirit independent […] de pe poziția unui personaj luminos, binevoitor și cooperant. Nu-i place să aducă lumii vești proaste. Nu dorește să-i șocheze pe cei din jur cu originalitatea – indiscutabilă – a ideilor sale. Vrea doar ca lucrurile să meargă bine. Această atitudine este adoptată, din nefericire, de prea puțini scriitori de la noi în momentul de față. Exemplul lui Robert Șerban ar trebui urmat..”. Nu pot să spun decât că subscriu și rezonez la/ cu ceea ce ați citit mai sus, doar că eu aș spune că este vorba despre o adevărată oază uman – scriitoricească în actualul (pur și simplu) deșert nu doar al vieții noastre literare, ci și în general, socialmente vorbind.
Revenind la Poemul curcubeu, este de admirat faptul că poetul se/ și ne provoacă, cu bună știință, atunci când spune că este „unul din cei care cred în inspirație”, dar în același timp că „N-am știut dinainte ce-o să scriu, nici măcar nu m-am gândit la ce-aș vrea să scriu, […] ci să experimentez scrisul de primă instanță”. Să recunoaștem, cu o destul de îndoielnică prudență, că această încercare și provocare poeticească a fost, din capul locului, primejdios de riscantă. Pentru că autorul s-a… sforțat să fie antinomic în limitele propriilor sale coordonate auctorial- intimiste (despre ascendentul liric vorbind aici), și tentația oarecum… suprarealistă de a se sfida pe sine, privind cu un ochi lucid-mefistofelic, dar și autoironic, la chiar acea antinomie. Dacă ar fi „comis” experimentul la el acasă, o eventuală nereușită ar fi rămas doar sinonima unei priviri morocănoase (cel mult încruntate) în oglindă, dar când provocarea este asumată și deferită publicității, trebuie să invocăm și inerența infailibilității unei apreciabile doze de curaj. Asta mă duce cu gândul la taurul Ferdinand, dintr-un desen animat, în care acesta adora să miroasă flori, în loc să se lupte cu provocatorii săi înarmați, într-un spectacol de corrida. Doar că, în cazul nostru „robertșerbănesc”, rolurile se inversează, cel care urma să fie victimă sacrificială, devine învingător omnipotent. Experimentatorul, în momentul când se așază pe scaun având sulul de hârtie în față și creioanele colorate, primește un semnal de la inconștiența aflată în alertă, probabil, că va aborda, ca temă a lucrului în sine, despre copilărie și adolescență. Și se și avântă în recurența acelor scintilații și imagerii evanescente ale memoriei, care încep să se orânduiască, cuminți, în versuri: eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ puteam să citesc/ aprindeam felinarul/ pe care ai mei îl primiseră de la bunici/ […] la început mă bucurasem/fiindcă întunericul aducea cu el o pace/ pe care hiperchineticul ce eram/ n-o avea/ întunericul stingea ceva în mine/ și îmi dădea un fel de curaj/ unul mic/ nu făceam nimic cu el/ cum am aflat că aproape nimeni/ n-a făcut nimic cu curajul ăla/dar îl știam bine ascuns/ și era suficient/[…] iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/și de asta îl însoțea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la 6 seara/ și uneori întunericul nu pleca nici la 11 (pag. 15).
Cei care am trăit atunci recunoaștem autenticitatea și exactitatea descrierii, mai ales că urma apoi instantaneitatea trupească a dârdâitului, resuscitat în sintagma „piele de găină”. Poetul narează în continuare, supravegheat cu devoțiune de lirismul subiacent, avatarurile acelei vieți subordonate unor privațiuni de tot felul: tuturor ne ieșeau aburi din gură […] pe întuneric aburul era fantoma fiecăruia dintre noi/[…]eu aflasem că toți cei care-și băgaseră fantomele-n seamă/ au sfârșit sufocați de ele (pag. 17).Urmează apoi „fazele” cu „treptele” școlare, cu cititul cărților, cu învățatul, pentru că „cei care nu învățaseră prea multă carte/ erau obligați să muncească din greu ca să trăiască”, mai încolo aflăm că „toată lumea fuma și toată lumea-l înjura pe Ceaușescu/” dar naratorului nostru îi plăcea la țară, unde bunica mulgea vaca, la coada căreia urmau să ajungă cei care nu învățau, încât plutește așa, printre rânduri, un fel de duioșie patriarhală, bucolică, dar și, mai apoi, când, licean, imaginația mea n-aducea în cameră / doar fete de clasa a XII-a/ ci și arme sofisticate cu infraroșu/ cu care îl ținteam pe nea Nicu în căciula lui de astrahan; sau: frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil/ și grozăvia era că îl omoram pe Ceaușescu/ chiar cu armele lui/ doar că eu scriam poezie/ iar crima rămânea în mintea mea lucidă și rece, dar (iată ce revelație irizând o adevărată fascinație ce-mi amintește de corbul lui E.A. Poe!):„moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui/ n-ar arunca o privire la ce fac alții”(pag. 26).
Ajungem și la fulminanțele eroticești, la Mona (Lisa), care n-a avut răbdare ca acela ce-o iubea să dea Treapta (pe care-a luat-o cu brio), și se măritase între timp /cu un ofițer/ de la unitatea unde taică-su era ceva comandant și, mai târziu eu am supraviețuit/ Ceaușescu a murit împușcat în timp ce/ eram soldat și eram înarmat până în dinți/ cu un pistol mitralieră cu 150 de gloanțe/ dar nici măcar un foc n-am tras/ […] convins că voi muri/ mi-am scris pe un petic de hârtie testamentul/ și l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ […] aveam o dorință mică micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile (pag. 30).
Eheee… lume-lume, care te-ai învrednicit să ne faci vrednici de a fi martori ai „experimentului” cu alte lumi – ale copilăriei și adolescenței – acelea recurente în memoria ca o inflorescență înmiresmată a poetului Robert Șerban. Un poet care-și procură provocări, de care se achită cu robustețea și rafinamentul luminiscent ale talentului suveran, spre bucuria reală și sinceră a cititorului.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg