Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Rodin



Rodin

Continuo a toccare la pietra
calda come un corpo
bianca come il vuoto.
Sento pulsare le vene con un ritmo
tranquillo poi appena più teso
ma non riesco a segnare il disegno della vita.
Dò e ricevo calore
ma non lascio impressioni
eppure si muove lentamente
sempre più lentamente
trasforma
la sua superficie si allunga si stempera
si slabbra si allarga si apre
si richiude sulle briciole
come lampi impazziti.
Il silenzio, l’assenza, il tempo.
Il vuoto trasforma il marmo
nel più fertile dei grembi
che genera l’eterno.

Rodin

Continui să ating piatra
caldă ca un trup
albă precum golul.
Simt venele pulsând cu un ritm
liniştit apoi puţin cam încordat
dar nu reuşesc să trasez desenul vieţii.
Dau şi capăt culoare
dar nu las impresii
şi totuşi se mişcă încet
tot mai încet
transformă
suprafaţa lui se prelungeşte se diluează
se ciobeşte se lărgeşte se deschide
se închide peste mărunţişuri
ca nişte fulgere înnebunite.
Tăcerea absenţa timpul.
Golul transformă marmora
în pântecele cel mai rodnic
care naşte veşnicia.

Ho visto Pasolini

Ho visto Pasolini
ho sognato era l’intelligenza violata
borghesia e capitalismo alleati
la morte di Gramsci un paese ormai già finito.

Ho visto Pasolini:
era Roma scoperta scomparsa
svuotata di riccioli neri e di ceffi da calvario
restaurata nelle baracche senza più poveri
vista mare e vista ruderi.
Con i salotti della cultura spenti
dal chiacchiericcio televisivo
lo schermo che diventa una sola società.

Ho visto Pasolini
coperto da uno straccio bianco macchiato
sudario dell’Italia sconfitta
con parole che non avevano più senso.
Con la scomparsa immatura della sinistra
l’avvento del mondo globale del pensiero unico.

Ho visto Pasolini
i suoi amori nascosti nelle pieghe dell’animo
e quelli violenti dei riccioli neri che sapevano piangere
e gli amori improvvisi imprevisti
solo sfiorati con la mente.

Ho visto Pasolini
raccontava storie di parole, immagini, gesti
traduceva i volgari in abiti curiali
con un linguaggio nuovo
ora televisione d’intrattenimento
e parlata nei vagoni della Ostia Roma

Ho visto Pasolini e il suo corvo nero
che mi accompagna a Castello
e che non so più ascoltare.

L-am văzut pe Pasolini

L-am văzut pe Pasolini
am visat era inteligenţa violată
burghezia şi capitalismul aliaţi
moartea lui Gramsci o ţară de-acum terminată.

L-am văzut pe Pasolini
era Roma descoperită dispărută
golită de cârlionţii negri şi de lovituri de calvar
restaurată în barăci fără săraci
văzută mare văzută ruine.
Cu saloanele culturale stinse
de bârfelile televiziunii
ecranul ce devine o singură societate.

L-am văzut pe Pasolini
acoperit cu o cârpă albă murdară
linţoliu al Italiei înfrânte
cu vorbe care nu mai aveau sens.
Cu dispariţia fără maturitate a stângii
naşterea lumii globale a gândirii unice.

L-am văzut pe Pasolini
iubirile sale ascunse în boţiturile sufletului
pe violenţii cu cârlionţi negri care ştiau să plângă
şi iubirile neaşteptate neprevăzute
doar atinse cu mintea.

L-am văzut pe Pasolini
spunea poveşti
din cuvinte imagini şi gesturi
transpunea limba populară în haine elevate
cu un limbaj nou acum televiziune de gosipuri
şi limbă vorbită în vagoanele Ostia – Roma.

L-am văzut pe Pasolini şi corbul lui negru
care mă însoţeşte la Castello
şi pe care nu mai ştiu să-l ascult.

Non è amore

È un cavatappi che sbriciola il sughero
un getto verde sul torso nodoso.
È un brandello di celeste
uno spruzzo d’acqua gelata
una distesa di neve
una violenta violenza
che esplode come bolla di risorgiva
e sparge briciole di magma.
Provate a fermare il corso della natura
creature bigotte annidate
nell’animo della mia lupa.
Sette più tre e non è dieci
è il risveglio di Aronne
e le mandorle maturate sul tronco senza radici
in un campo di sassi arido deserto.
Non è amore la violenza della parola.
È la genesi della fine vicina
l’ultima fiamma che crepita e brucia i polpastrelli.
Non mi parlate d’amore:
voglio solo l’urlo di Courbet
tuffarmi in una caverna
un germoglio nato dalle radici buie
come il grano bianco dei sepolcri.
Non è amore borghese
raccontato da pennivendoli e nobel della parola,
è il vecchio testamento dei miei padri
banditi gabellieri montanari
allevatori di capre e risuolatori di scarpe
che hanno navigato e traversato montagne
mi hanno portato sulle spalle
per consegnarmi vergine a una bambina.
Ho balbettato parole provato sorrisi
tentato violenze.
Ho percorso anch’io piccole strade e vicoli ciechi
per scavallare i cieli e disegnare onde
naufrago
solo
soddisfato
disorientato
divertito
annullato.

Provo a disegnare le trame degli ultimi giorni.


Nu e iubire

Este un tirbuşon care fărâmiţează pluta
o ţâşnitură verde pe torsul noduros.
Este o fâşie de albastru
o stropire de apă îngheţată
o intindere de zăpadă
o violenţă violentă
care explodează ca nişte clăbuci de izvor
şi risipeşte firimituri de magmă.
Încercaţi să opriţi cursul naturii
creaturi bigote cuibărite
în sufletul lupei mele.
Şapte plus trei nu fac zece
este deşteptarea lui Aron
şi migdalele coapte pe trunchiul fără rădăcini
pe un câmp de pietre uscat şi pustiu.
Violenţa cuvântului nu e iubire.
Este geneza sfârşitului apropiat
ultima flacără care trozneşte
şi arde buricele degetelor.
Nu îmi vorbiţi de iubire:
vreau numai urletul lui Courbet
să mă arunc într-o prăpastie
un mugur născut din rădăcini întunecate
ca şi grâul alb din morminte.
Nu este o iubire burgheză
povestită de vânzători de stilouri şi nobeli ai cuvântului
este vechiul testament al părinţilor mei
bandiţi vameşi oameni de munte
crescători de capre şi pingelatori de încălţări
care au navigat şi au trecut munţii
m-au purtat în spate ca să mă predea curat unei copile.
Am bâlbâit vorbe am încercat zâmbete
am încercat violenţe.
Am străbătut şi eu drumuri înguste şi ulicioare fără ieşire
ca să zburd prin cer să desenez valuri
naufragiat
singur
satisfăcut
dezorientat
distrat
anulat.

Încerc să desenez subiectele zilelor din urmă

Vuoto

La luce scompare:
si avvicina il celeste esangue
di un mare senza ombre.
Tutto uguale l’orizzonte:
si allontana il mio piacere
e sento la solitudine del vuoto.
Rimane l’attesa
e il tremore della carne che prova
i brividi del freddo e dell’ignoto:
perenne Ulisse senza approdi
con troppe parole galeotte
per la nostra burocratica tradizione
di perbenismo sociale.
Ma le mani seccate dagli anni
cercano ancora la scorrevole linea d’acqua
trovano il piacere
di essere sempre vicino
nella distanza dello spazio.
Una luce liquida non appannata
dai dolori improvvisi
rimane con me
e rifrange spazi di domani.

Gol

Lumina se pierde:
se apropie albastrul fără sânge
al unei mări lipsite de umbre.
Toată zarea este la fel:
plăcerea se îndepărtează de mine
şi simt singurătatea golului.
Rămâne aşteptarea
şi tremurul cărnii încercate
de tremurături de frig şi de necunoscut:
veşnic Ulise fără ţărmuri unde să adast
cu prea multe cuvinte pedepsite
pentru tradiţia noastră birocratică
de perbenism social.
Dar mâinile secătuite de ani
mai caută încă linia de apă curgătoare
găsesc plăcerea
de a fi mereu aproape
în depărtarea spaţiului.
O lumină lichidă netulburată
de dureri neaşteptate
rămâne cu mine
şi frânge spaţiile zilei de mâine.

Metamorfosi

Vorrei essere acqua
chiara dolce fresca
limpida trasparente ridente
calma spumosa violenta
gelata tiepida accogliente
morbida tentatrice serena
e tutte le forme dell’acqua
che scorre penetra bagna
si placa e torna nuvola

Vorrei essere sole
caldo feroce torrido
che brucia i rami secchi
i grovigli del dubbio
gli intrichi dell’animo
il gelo del passato
che torna a sorridere dietro gli alberi
e i petali tenui di ogni colore.

Sono invece la luna
piena e sottile come una falce
candida e rossa
luce riflessa e buio nascosto.
Faccio soffrire e emoziono
governo il mondo
e riappaio per tornare sempre.
Il soggetto è sempre la luna:
gioco del destino
strana presenza improvvisa

Metamorfoză

Aş vrea să fiu apă
curată proaspătă plăcută
limpede transparentă zâmbitoare
calmă plină de spumă violentă
îngheţată călduţă primitoare
moale atrăgătoare senină
şi toate formele apei
care curge pătrunde şi udă
se linişteşte şi devine nor.

Aş vrea să fiu soare
cald muşcător aprins
care arde crengile uscate
încărcăturile îndoielii
complicaţiile sufletului
gerul trecutului
care revine să zâmbească sub copaci
şi petalele ce au un pic din toate culorile.

Dar eu sunt luna
plină şi subţire ca o seceră
curată şi roşie
lumină reflectată şi întuneric ascuns.
Fac să se sufere şi emoţionez
conduc lumea
şi apar ca să revin mereu.
Subiectul este tot luna:
joc al destinului
ciudată prezenţă neaşteptată

dietro la collina
o le macerie
il verde dei prati
gli intrichi dei rami scossi
dal vento violento o dalla brezza.
Fa nascere e smuove i mari
inghiotte la sabbia
crea la riva.
Fa apparire i semi.
Dà sapore al vino.
Forza al grano.
Porta verso il sole.

Con le ali distese
verso l’isola d’ombre rade e sabbie torride
due amanti graffiano amori
che rimangano segni sognati.
Vedo dall’alto picchi di granito
che l’acqua non segna.
Vedo briciole di pane
sparso come trappola
per chi non ha fede
briciole di sogni
per chi può ancora sognare.
Scendono le ombre
e lasciano strascichi di passioni
appassite come uva d’inverno.
La notte mi poso solo su un ramo.

după deal
sau dărâmături
verdele câmpurilor
împletiturile crengilor scuturate
de vântul violent sau de briză.
Face să apară şi răvăşeşte mările
înghite nisipul
crează maluri.
Face să apară seminţe.
Dă vinului gust.
Îi dă putere grâului.
Conduce spre soare.

Cu aripile întinse
către insula de umbre rare şi nisipuri încinse
doi amanţi scrijelesc iubiri
care să rămână semne visate.
De sus văd piscurile de granit
pe care apa nu le sapă.
Văd firimituri de pâine
risipite ca şi o capcană
pentru cei ce nu au credinţă
firimituri de vise
pentru cine mai poate visa.
Coboară umbrele
şi lasă un şir de pasiuni
uscate ca şi strugurii iarna.
Noaptea mă aşez singur pe o creangă.

Non piangete

Perché avete paura della morte?
Può essere dolce
avvolgente silenziosa infinita
riflessione sui giorni passati
sul bene sul male
su quanto è stato e non è stato.
Non piangete per chi ha vissuto
giorni felici e tremendi
celesti continui rossi violenti.
Non piangete per chi ha vissuto
sorridete alla vita
ai figli ai nipoti agli amici.
Si apre l’infinito
e la conoscenza senza confini
senza maschere.
Lasciatemi solo
perché sono sempre più con voi.

Nu plângeţi

De ce vă e frică de moarte?
Poate fi plăcută
înşelătoare tăcută nesfârşită
meditaţie despre zilele trecute
despre bine şi rău
despre câte au fost nu au fost.
Nu plângeţi pentru cel care a trăit
zile fericite şi îngrozitoare
celeste continuie roşii violente.
Nu plângeţi pentru cine a trăit
zâmbiţi-i vieţii
copiilor nepoţilor prietenilor.
Se deschide zarea
şi cunoaşterea fără margini
fără măşti.
Lăsaţi-mă singu r
fiindcă sunt tot mai mult cu voi.


În româneşte de
Ştefan Damian

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg