Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Rodul pedagogiei lui Noica

Rodul pedagogiei  lui Noica

În 2009, anul întâlnirii dintre Carmen Tania Grigore și Alexandra Wilson Noica, poeta din Brașov era la debut publicistic, iar fiicei marelui filosof Constantin Noica îi apăruse în urmă cu doi ani, la Editura Humanitas, lucrarea memorialistică Treziți-vă, suntem liberi!1 Povestea Alexandrei fusese cumva spusă: anii cumplitei rigori comuniste, ai presiunii sovietice mai exact, au determinat destrămarea familiei. Filosoful fusese trimis în domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel și, pentru a ușura plecarea familiei sale în Anglia, a divorțat. Povestea copilăriei în vila de la Sinaia, apoi trecerea prin casa de pe moșia bunicilor paterni de la Chiriacu, din Teleorman și în casa de vacanță a lui Noica, ridicată la periferia Bucureștiului, în pădurea Andronache, sunt reperele geografice ale unei povești spuse cu simplitate despre adâncimea unei vieți nicidecum simple. În 16 septembrie 1955, soția lui Noica, Wendy Muston, și copiii Alexandra și Răzvan, viitorul monah Rafail, reușesc să părăsească Bucureștiul. Urcă în trenul de Viena și recunosc dincolo de Cortina de Fier aerul libertății. Cuvintele mamei din dimineața zilei de 17 septembrie, rostite la Viena, devin titlul lucrării Alexandrei Noica.
Ceea ce aduce nou cartea de dialoguri Pași spre comoara din suflet2 este întărirea acestei simplități a discursului prin simplitatea firească a unui trai după normele și rutinele unor ortodocși practicanți. Rugăciunea de dimineață după ritual, apoi liturghia la biserica ortodoxă de rit oriental St. Anthony & St. Elias din Totnes, la 40 de minute distanță de domiciliu, și căutarea păcii interioare prin „rugăciunea neîncetată a inimii” (p.23) pe care o invocă fiica filosofului justifică într-un fel și simplitatea, și rigoarea, și emoția din lucrarea memorialistică publicată la Humanitas. Alte repere ale simplității și românității (ca promisiune a neuitării față de tatăl ei) devin reperele unui text menit să întărească, să sublinieze ceea ce fusese deja expus în cartea de la Humanitas. Prin cartea de interviuri descoperim grădina Alexandrei, ca prelungire a casei, „o trenă colorată cu motive românești”, în care se găsesc nucul, gutuiul, părul, florile și arbuștii aduși din România (pp.24-25). Încercările familiei Noica-Wilson, cei doi copii mici internați în căminul-institut, sunt câteva dintre aspectele vieții care au contribuit la această cumpătată așezare și la această simplitate discursivă firească, în armonie cu profunzimea viziunii. Precum în lucrarea memorialistică, în ciuda acestei expuneri translucide, lăsând cumva albia curgerii să se reflecte în limpezimea textului, povestea Alexandrei Wilson Noica, încurajată de o delicată, sfioasă intrare în dialog din partea poetei Carmen Tania Grigore, aduce în prim-plan regretele fiecărui membru al familiei – chiar dacă Wendy a rămas până la sfârșitul vieții o femeie optimistă, pozitivă, interiorizând suferința: „Mama și tata au avut o mare prietenie, pe care și-au păstrat-o de-a lungul vieții lor. N-a vrut să intre într-o altă căsătorie. A suferit prea mult” (p.36) -, dar în primul rând regretele filosofului care, după plecarea familiei în Anglia, a reușit să îi viziteze doar de trei ori: „L-a marcat toată viața faptul că nu a putut să ne vadă crescând și să fie un tată adevărat, ca toți ceilalți. Îi spuneam că îl iubeam așa de mult și că prin scrisorile lui ne-a ajutat să îl simțim lângă noi, cu toate că era așa de departe, și că este un tată foarte bun” (p.48).
Ceea ce istoria mare a separat nu putea fi adus împreună de oameni decât pe un alt plan față de cel evenimențial. Alexandra a trăit departe de tatăl ei, neconștientizând divorțul, amintindu-și părintele din vacanțele de vară pe care le petreceau împreună. La Londra nu avea cum să fie dezamăgită, deoarece scăpase de povara impunerilor comuniste și o vedea „pe mama ușurată, ca și cum s-ar fi lepădat de o haină de fier”, încercând să simtă „ce înseamnă să fii liber” (pp.31-32). Cu timpul, regretul că nu a trăit alături de tatăl ei i-a încolțit în suflet. După șaptesprezece ani de la plecarea din țară, Constantin Noica a reușit să îi viziteze în Marea Britanie. Alexandra era căsătorită, avea deja patru copii, locuia în Edinburgh și l-a găsit la fel, doar mai îmbătrânit, ca și cum timpul acela nu ar fi existat, ca și cum totul ar fi fost o convenție, nu parte a unei realități crude care i-a separat familia, care a produs sciziunea în reprezentările lumii ei. Erau anii în care Alexandra încă nu aflase cât a suferit tatăl ei, închis după plecarea lor din țară în temnițele comuniste. Despre acest lucru va afla mai târziu, citind Rugați-vă pentru fratele Alexandru, pe care a Wendy tradus-o în engleză și despre care încă speră că o editură britanică se va arăta interesată: „Niciodată nu am știut cât de mult a suferit tata. Oricând îl vedeam era drăguț, senin și iubitor. Prin cărți citite și scrise după decesul lui am văzut ce mult a suferit. Asta m-a întristat foarte mult, dar mi-am dat seama ce multă demnitate avea iubitul meu tată” (p.39).
Delicatețea și deferența intervievatorului, delicatețea și suferința mai mult asumată decât mascată a intervievatului transformă dialogul dintr-unul al devoalării într-unul încărcat de demnitatea celui care își asumă efectele istoriei mari și care duce mai departe povestea istoriei de familie, în măsură acum să erodeze trecutul. Nu e o răzbunare, ci o expunere a rănii vii din istoria unei națiuni, a unei culturi, o conștientizare a duhului rău care separă fără noimă, fără rost. Simplitatea și seninătatea, „duhul bun” pe care-l descoperă Dan C. Mihăilescu în scrierea Alexandrei Wilson Noica, se așază firesc în patul textual pe care îl pregătește Carmen Tania Grigore. În plus față de povestea care se înjghebase în carcase textului Treziți-vă, suntem liberi!, o carte care are menirea educării speranței, cum spune fiica filosofului, poeta din Brașov expune și legăturile Alexandrei și familiei ei cu acest oraș. Alexandra Noica s-a născut la Brașov pentru că familia ei locuia la Sinaia în 1944 și pentru că Brașovul era cel mai apropiat (și relativ sigur) oraș în care să se nască, iar fiica ei cea mare, Anita, a lucrat două săptămâni la spitalul de copii din oraș. Întâmplător, pașii fiicei lui Noica, născută la Brașov, și pașii poetei din Brașov, Carmen Tania Grigore, s-au întâlnit pentru a revela un parcurs al împlinirii sufletești – spre această formă de împlinire și-a educat filosoful copiii, în timpul puțin cât i-a fost dat să îi aibă aproape -, al împlinirii în armonie cu valorile superioare ale spiritului. Iar dacă Celălalt Noica apucase să expună parcursul său armonic, după regăsirea ortodoxiei în biserica românească din Paris și întoarcerea în țară, vocea Alexandrei fusese o bună bucată de vreme tăcută. Îndemnul tatălui ei, la care se va raporta direct în versurile de încheiere ale poemului scris la înmormântarea părintelui: „Iar noi ar trebui să ne rugăm ca viața/ și sufletul acestei țări/ să nu mai fie niciodată confiscate” (p.91), au căpătat în timp ecou și au fost expuse mai întâi în lucrarea memorialistică, apoi în dialogul cu poeta din Brașov. Spiritul kalokagathiei spre care tinde pe calea ortodoxiei asumate ieromonahul Rafail Noica, fratele cu doi ani mai mare decât Alexandra, trăind aceeași strivire a comunismului constrângător și inuman, descoperind împreună cu sora lui aceeași libertate de dincolo de Cortina de Fier, pare să fie similar în cazul ambilor copii. Întărind povestea memorialistică, cartea Pași spre comoara din suflet pe care o semnează Carmen Tania Grigore relevă aceeași asumată orientare spre uniunea indisolubilă a valorilor perene. Tăcutul și absentul părinte pare să-și fi educat ambii copii, pare să fi reușit să le ofere modelul demnității și asumării pe care o vor descoperi mai târziu, dar pe care nu-l vor putea nega în formarea, în desăvârșirea lor. Ca o pace duminicală răscolită de cuvintele adânci ale Evangheliei, cartea Pași spre comoara din suflet se așază cu frăgezimea textului peste adâncurile încă netulburate ale receptării, spre a da o nouă dimensiune, verticală, unei povești-model și unui model de trăire.

 

 

Note
1 Alexandra Noica-Wilson. (2007). Treziți-vă, suntem liberi! Amintiri. București: Editura Humanitas. 168p.
2 Carmen Tania Grigore, alături de Alexandra Wilson Noica. (2010). Pași spre comoara din suflet. Buzău: Lorilav. 94 p. O a doua ediție a cărții a apărut în 2019, la Adjud, la Editura Armonii Culturale. Sperăm să apară curând o a treia ediție, la o editură mai vizibilă, capabilă să ducă mai departe povestea Alexandrei Wilson Noica, începută în cartea din 2007.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg