Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (III)

România și oamenii săi din lume (III)

 

Interviurile rubricii Social, reunite sub titlul de mai sus și începute anul trecut, sub auspiciile Centenarului, avându-i ca protagoniști pe cei care compun imaginea României, zi de zi, dincolo de granițele ei, continuă cu un nou episod. Reamintesc cititorilor noștri faptul că, în aceste interviuri, importante sunt conjuncturile sociale care au dus la emigrare, capacitatea de integrare a intervievaților mei în țările de adopție, perspectiva de acum asupra țării prin prisma experiențelor acumulate, și mai puțin identitățile lor, dezvăluite complet sau parțial, în măsura în care ei au dorit acest lucru. Completăm, așadar, acest puzzle al imaginii României în lume prin oamenii săi, cu un nou interviu.

 

„Mama ne-a țesut la război prosoape de bucătărie și cearceafuri cu tricolorul României”
Reghina, 56 de ani, Germania

 

Când am început să lucrez la acest interviu, aveam deja experiența celor două publicate anterior, motiv pentru care am considerat că o întrebare care să provoace intervievatul să se prezinte, cât mai complet și complex, mă poate scuti de a mai reveni pe parcursul discuției la astfel de detalii. Răspunsul pe care l-am primit însă a fost ca un torent prăvălit de pe munte, ca o fântână din care apa țâșnește pe neașteptate. Doamna Reghina părea că asta aștepta de multă vreme: să povestească. Am fost nevoită să selectez informația, și asta s-a întâmplat până la sfârșit, până la ultimul răspuns. Îi mulțumesc pentru extraordinara deschidere și disponibilitate.
— Povestiți-mi puțin despre dumneavoastră. Cine sunteți, unde locuiți în prezent și cum ați luat hotărârea să plecați în străinătate?
— Mă numesc Reghina, am 56 de ani și, în prezent, locuiesc în München, Germania. Întors din Israel, după trei ani de lucru ca fierar betonist, soțul meu nu și-a mai găsit de lucru. Așa a decis să plece iar să lucreze afară din țară. Voia să strângă banii pe care-i cheltuise la jocuri de noroc… În 2002 a plecat în Spania. L-am vizitat, în vacanțele copiilor, timp de doi ani, apoi mi-a cerut să-mi iau copiii și să-l urmez. Îi era greu singur. Eu, în România, aveam un serviciu bun, bine plătit, lucram la fabrica de anvelope Michelin. Aveam 40 de ani pe atunci și doi copii.
— Așadar hotărârea de a pleca din țară a fost luată mai mult la insistențele soțului. Cum a fost plecarea, desprinderea de acasă?
— Da, soțul meu lucra în Spania, în construcții. Îi plăcea acolo, îl încânta priveliștea de la malul mării, dar dorul de copii îl măcina. Într-o zi m-a sunat și mi-a spus: vinde mașina, ia copiii și vino aici, nu mai stau singur! Am amuțit. Eram mulțumită cu apartamentul nostru mic, chiar dacă îi lipsea încălzirea, aveam un serviciu bun, iar copiii învățau bine la școală. Cum să plecăm și să lăsăm baltă tot? Dar tot copiii au fost cei care m-au încurajat, spunându-mi că vom strânge bani și o să ne întoarcem. Am vândut mașina ca să putem cumpăra bilete de autobuz și să avem, o vreme, pentru chirie și mâncare.
— Îmi vorbiți despre copii. Ce vârstă aveau ei în momentul plecării?
— Myd avea 20 de ani, iar Ben 10.
— Cum v-ați descurcat cu limba, dumneavoastră și copiii? Cunoșteați spaniola?
— Copiii știau engleza, așa că pentru ei nu a fost deloc greu să comunice. Eu mi-am depus primul CV în Getafe, aproape de Madrid, la un restaurant italian. Șeful localului m-a întrebat dacă vorbesc spaniola. Eu învățasem să răspund: un poco. Dar șeful m-a întrebat din nou, de data asta foarte ironic: cât înseamnă un poco? Bună ziua? M-a întristat asta… Vreo opt luni am învățat să ascult, de vorbit nici vorbă. Înțelegeam totuși. Mai târziu am luat un carnețel, am făcut bilețele cu numele tuturor salatelor și platourilor. Apoi, rând pe rând, am desființat câte un bilețel, până când au dispărut toate…
— Să ne întoarcem puțin la momentul plecării. Cum a fost călătoria, care au fost primele observați, primele impresii?
— Am urcat în autocar și timp de vreo trei ore nu am mai scos, niciunul, niciun cuvânt. Priveam pe geam, zeci și sute de km, de o parte și de alta a drumului… trecusem prin Austria, unde am fi dorit să coborâm și să nu mai plecăm, am luat cu noi priveliști de vis. Odată intrați în Spania, urmăream cu atenție să ne notăm în minte primele impresii. Pământul era uscat, verdele nu era verde, copacii erau rari, trecând printr-un orășel ne-am așteptat să vedem oameni, copii, dar nu era nici țipenie, doar mașini. Era ora trei după-amiaza și toate obloanele erau trase. Îmi amintesc că cel mic, Ben, a întrebat cu voce tare: Doamne ferește, dar în Spania asta nu sunt oameni? Ceilalți călători au început să râdă… A doua zi, sâmbătă fiind, ne-am plimbat prin parcurile din jur și am observat astfel că Spania are și culoarea verde, copiii se bucură la fel ca peste tot, iar oamenii zâmbesc.
— Din cele ce mi-ați spus mai devreme, înțeleg că primul loc de muncă a fost într-un restaurant. Cum ați reușit să vă acomodați acolo?
— De fapt primul loc de muncă a fost altul. Așteptând să fiu sunată pentru interviu, după ce îmi depusesem CV-ul, o cunoștință m-a întrebat dacă vreau să-i țin locul la curățenie, într-o casă. M-am bucurat de parcă aș fi câștigat marele premiu. Mi-a dat cheia, mi-am notat adresa, am făcut simularea traseului, și aproape o lună am făcut curățenie în acea casă, o dată pe săptămână. Erau banii pentru mâncare. Nu m-am întâlnit niciodată cu proprietarul. Doar a lăsat un bilet că e mulțumit și a scris: muchas gracias! Apoi, debutul în bucătăria acelui restaurant a fost așa cum v-am povestit, dar abia după trei ani am avut acte în regulă, până atunci am fost angajată la negru. Mai târziu am făcut un curs de bucătari, iar înainte să-mi iau diploma, ocupam deja un post de bucătar-șef. Myd (fiul meu cel mare) a muncit și el. Încă de la început s-a dus la lucru cu alți români, pregătea material pentru constructori.
— Când v-a fost cel mai greu, care au fost cele mai mari probleme pe care le-ați întâmpinat în încercarea de a vă integra într-o societate nouă, necunoscută?
— La restaurant aveam un coleg, spaniol, care era mereu încruntat și mă gândeam că din cauza mea este așa. Pentru că nu știam limba, îi duceam lingură în loc de cuțit, așa că într-una din zile a venit nervos și a țipat la mine: asta e lingură, acesta e cuțit, acesta e polonic… notează-ți că nu am timp să-ți predau limba spaniolă! Am îngăimat, cu lacrimi în ochi, un: lo siento mucho. Visam și noaptea pahare sparte și tigăi zăngănindu-mi în urechi. Tot timpul aveam tăieturi la mâini. Mi se vindeca una, făceam rost de altele… dar îmi ascundeam rănile, ca să nu dau prilej colegilor să-mi spună cât de neîndemânatică sunt. Ajungeam acasă la miezul nopții, sau mai târziu, după 12-13 ore de muncă. Într-o seară, fiul meu cel mic, Ben, m-a așteptat. „Mami, nu te-am văzut de trei zile și stăm sub același acoperiș. Asta-i partea cea bună a venirii noastre aici, despre care ne-ai vorbit?” Nu am știut ce să-i răspund… „Alaltăieri ți-am scris un bilet. Nu l-ai citit! Ai slăbit, mami! Nu ești bolnavă, așa-i?”… Mai târziu mi-am aruncat privirea pe masa de scris, unde Ben lăsase intenționat cartea de franceză. Răsfoind-o, am găsit biletul. M-am simțit ca în fața unei instanțe judecătorești. Fiul meu îmi reproșa că iar nu fusesem la ședința cu părinții, că a mers singur la dentist, că a luat cel mai bun calificativ la testul de limbă dintre străinii sosiți în acel an în școală, iar eu nu remarcasem, că tatăl său bea în fiecare seară… și încheia spunându-mi că mă iubește și că îi este dor de mine… În noaptea aceea am adormit plângând. Cred că a fost cel mai greu moment pe care l-am traversat, de la sosirea noastră în Spania. Apoi, următorul, cumplit de greu, a fost când Ben a plecat de acasă la numai 18 ani. S-a îndrăgostit de o fată și a plecat să locuiască în Tenerife. Myd se căsătorise și avea deja două fetițe adorabile, locuia separat, cu familia lui. Când a plecat Ben, câteva zile nu am putut mânca. Mă îndopam cu pastile și ceai. În perioada următoare am făcut hepatita A, apoi B. Am strâns în mine atâta amărăciune, încât nu mai doream să văd pe nimeni. Într-o dimineață m-am trezit cu bluza de la pijama plină de sânge. M-am speriat și m-am dus la urgență. În Spania, pentru un consult medical e nevoie de săptămâni, sau chiar luni de așteptare. Numai dacă ești dus la urgență ai șansa să te vadă imediat un medic.
— Întrerup relatarea acestor amintiri, atât de dureroase pentru dumneavoastră, pentru a vă întreba dacă și în Germania, țara în care locuiți în prezent, ați avut nevoie de servicii medicale, sau de asistență socială. Dacă da, ce diferențe ați remarcat?
— Și în Spania și în Germania am avut nevoie de intervenții chirurgicale la picioare (varice foarte pronunțate și dureroase). În Spania a trebuit sa aștept aproape un an pentru programare. La prima intervenție totul a fost bine. La a doua m-au lăsat să merg pe jos acasă, iar din această cauză, în câteva luni, am avut din nou o explozie de varice pe piciorul operat. Când am venit aici, în Germania, situația mea s-a agravat, dar nu m-am dus imediat la medic. Când am ajuns, în sfârșit, acesta s-a speriat și în primele zile m-a operat. Dar cea mai urâtă experiență am avut-o la dentist aici. În Spania am fost tratată foarte bine la dentist, cu toate că nu am avut mari probleme. Aici am primit o factură de aproape 2000 de euro pentru doua măsele puse și două îmbrăcate. A suportat si casa de asigurare vreo 600 de euro. Medicul meu de familie este o doctoriță româncă.
— Când ați hotărât să plecați în Germania și de ce?
— După vreo doi ani de lucru în Spania (poate chiar mai puțin), lucrurile s-au stricat. A venit criza și multe afaceri s-au închis. Munceam doar eu, soțul meu doar din când în când. Aveam rata la mașină, chiria, cărți de școală pentru Ben. Am simțit cum Dumnezeu stinge lumina în dreptul familiei mele… Totuși am rezistat până în 2013 când, vrând să-i dau o lecție soțului meu, am plecat în Germania, la o prietenă care-mi fusese și colegă de muncă în România. Ea muncea într-o mică fabrică de ambalat și tratat cafea, se trezea la patru dimineața, iar seara mergea cu mine ca să căutăm de lucru. La început, ca să am bani de mâncare, am făcut și aici curățenie într-o casă, trei ore pe săptămână. Apoi am găsit de lucru într-un restaurant italian, o pizzerie. Soția patronului știa spaniola și astfel ne-am putut înțelege. Acum lucrez la aeroportul din München.
— În toți acești ani, ați mai fost în România? Cum ați regăsit țara?
— După patru ani de Spania, când Ben împlinise paisprezece ani și trebuia să-și facă buletinul, ne-am pregătit sufletește pentru prima vacanță în țară. Când am intrat în România nu ne-a păsat că drumurile erau rele… nu era mai nimic schimbat, ori poate dorul nostru fusese prea mare, oricum țara noastră, în ciuda acestor observații, ni s-a părut atunci mai frumoasă ca oricând. Era prin iulie 2008. Țin minte că mama tot încerca să ne convingă să rămânem, promițându-ne pensia ei… Am plecat cu lacrimi în ochi, toți, iar peste doi ani s-a repetat povestea. Mama ne-a țesut la război prosoape de bucătărie și cearceafuri cu tricolorul României. Să știți cine sunteți și să nu uitați unde să vă întoarceți – a spus ea.
— După aceste cuvinte, cred că răspunsul la următoare întrebare este mai mult decât previzibil. Vă gândiți să vă întoarceți, la un moment dat, acasă, în România?
— Dacă doresc să mă întorc? În fiecare zi vreau să mă întorc! M-am săturat de atâtea priviri peste ochelari… Oriunde ne-am duce în lumea asta sa muncim, dacă nu suntem de-ai lor, dacă nu le vorbim limba, indiferent de diplomele noastre nu vom reuși să ocupăm decât locurile de jos. În toți acești ani m-am întrebat: de ce sunt afară? Când m-am întors, după ani, în România, oamenii se plângeau, e adevărat (dar, să-mi fie cu iertare, noi românii suntem un popor care se văicărește mai mult ca toate națiunile, ba nu-s bani, ba munca-i grea, ba guvernul, ba părinții, ba ceilalți sunt de vină). Cred cu tărie că se poate trăi onest oriunde în lume, dacă ești mulțumit cu ceea ce ai. De fapt acesta e adevăratul secret al fericirii: să nu-ți dorești mai mult decât poți să ai. Acum sunt în München, așa cum v-am spus, trăiesc singură și aștept cu nerăbdare să ies la pensie și să mă întorc ACASĂ.
— Mă bucur că, în finalul discuției noastre, am ajuns la un ton mai optimist. Din amintirile dumneavoastră, pe care ați fost amabilă să mi le puneți la dispoziție, răzbate atât de multă durere și tristețe… Vă mulțumesc pentru sinceritate și vă invit să încheiem acest dialog într-o notă mai relaxantă. Ați locuit în două țări europene atât de diferite, temperamental diferite, ce obiceiuri, sărbători, dintr-un loc sau altul, v-au atras atenția.
— Trăiesc în Spania o sumedenie de minorități, de aceea cultura spaniolă este un amestec de tradiții copiate, iberice, latine, marocane, maure, islamice. În multe localități se organizează „Festivalul roșiilor”, foarte amuzant, în luna august. În această zi străzile arată ca după război. Participanții aruncă unii în alții cu roșii foarte bine coapte, așa încât totul este roșu. Pe toată perioada anului, la sfârșit de săptămâna au loc spectacole în aer liber. Cele mai frumoase sărbători sunt, și la ei, Crăciunul (noche buena) și revelionul (noche vieja), cu obligatoriile 12 boabe de struguri mâncate, care-ți poartă noroc tot anul. Iar de Regi (ziua celor trei magi) toate străzile sunt pline de oameni, de copii care primesc daruri, bomboane. Unele obiceiuri sunt ciudate, dar odată ce te amesteci printre spanioli te conformezi și respecți toate astea. Ar mai fi vestitul flamenco, amintit și pe hârtia de împachetat, sau sângeroasele coride. Dar și la noi folclorul renaște frumos, avem și noi multe obiceiuri frumoase, nu trebuie să copiem de afară. Mă doare să aud doar lucruri negative despre România. Drumuri rele sunt peste tot în Europa. Oameni mincinoși care trăiesc pe spinarea altora… la fel. În școlile noastre compunerile copiilor încep cu… „eu când voi fi mare vreau să plec în America, sau…” Atât de trist! Dar și mai trist e că afară nu găsesc, uneori, nici cât în Romania. Și totuși rămân! Dacă aș avea doar zece ani mai puțin, și aș fi în țară, nu aș mai pleca. Visez la o zi în care nemții să lucreze la locurile pe care le ocupă acum străinii, să văd în România italieni care muncesc făcând pizza… îmi doresc o Românie primitoare… Dar văd că am deviat cam mult de la sensul întrebării. Mă opresc aici.
München, 1 decembrie, 2018

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg