Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (VI)

România și oamenii săi din lume (VI)

 

Seria interviurilor, publicate în Tribuna sub acest titlu, continuă cu un nou episod. Prin această discuție am ajuns în inima Portugaliei, lângă Lisabona.

„Nu se poate înăbuși regretul de a nu fi fost lângă oameni dragi, la plecarea lor pe ultimul drum, sau de a nu-i putea vedea suficient de des pe cei care mi-au rămas”

Nicoletta Laura Dobrescu
40 de ani, Portugalia, Setúbal

— Numele meu întreg este Nicoletta Laura Dobrescu. În România nu am folosit prenumele Nicoletta, pentru că aproape în tot ce am făcut m-am identificat drept Laura Dobrescu (născută Stănescu). Am 40 de ani, sunt căsătorită cu preotul Ion Florentin Dobrescu și avem trei copii. Locuim la Setúbal, în Portugalia, din 2008. Doi dintre copiii noștri sunt născuți în România. Eu sunt profesor de limba engleză și lucrez atât la școli din rețeaua publică, precum și la școli particulare. Nu știu ce alte informații v-ar fi de folos, pentru început, dar sper să pot răspunde întrebărilor dumneavoastră.
— Îmi spuneți că locuiți în Portugalia din 2008. Înainte de acest an, ați mai fost plecată din țară?
— Am ieșit din țară pentru prima dată la 14 ani, pentru a participa la o expoziție de artă populară în Germania. Mai târziu am fost la un curs de formare de scurtă durata în Cehia, iar la 20 de ani am petrecut trei luni în Danemarca, pentru a studia la Universitatea din Copenhaga. Am călătorit mai târziu în interes de serviciu, de câteva ori în Elveția, Germania și o data în Italia. În Portugalia am călătorit în interes personal, împreună cu soțul, pentru a vizita niște prieteni foarte apropiați. Această călătorie a fost decisivă pentru amândoi. Ne-am îndrăgostit de Portugalia, așa încât soțul meu a acceptat fără ezitare, un am mai târziu, provocarea de a pleca în Portugalia ca preot misionar.
— Ce anume a determinat acest sentiment? Ce v-a făcut să vă îndrăgostiți de Portugalia, așa cum spuneți, la o primă vizită acolo?
— Pe lângă frumusețea naturală, accentuată de proximitatea oceanului, pentru mine cu adevărat surprinzător de frumos mi s-a părut, de la început, peisajul urban al Lisabonei și al zonei apropiate (incluzând Setúbal). Sunt orașe cu proporții umane: au clădiri mari, dar care nu copleșesc prin dimensiuni și par făcute pentru a fi privite de aproape. Casele au forme plăcute și elegante fără ostentație. Din când în când te captează câte un element decorativ săpat în piatră, fără a epata, sau, pur și simplu, textura pietrei se dezvăluie în jurul ferestrelor și ușilor, în mijlocul fațadelor sobre. Adesea întâlnești grădini îngrijite și accesibile, sau măcar colțuri verzi, care îți dau un sentiment de odihnă și ocrotire, mai ales vara, când soarele este fierbinte. Străzile, pavate cu piatră, se potrivesc cu pasul omului și invită, parcă, să fie parcurse fără grabă. Viața locuitorilor, care se numesc, fără auto-ironie, mai degrabă cu prietenie, „gente do bairro” (oamenii cartierului), umple aceste străzi, cu micile povești pe care, în grupuri mici, rude, prieteni sau vecini, le deapănă în jurul meselor așezate pe trotuare, în fața restaurantelor sau cafenelelor. Mai multe persoane mi-au spus că, venind pentru prima dată în Portugalia (cei mai mulți, în Lisabona) au trăit un sentiment de familiaritate greu de explicat. Și eu am avut același sentiment. După mulți ani mi-a venit în minte o asociere de care nu fusesem înainte conștientă. Cred că acest tip de cartier, cu relații economice de proximitate, în care oamenii se cunosc și se respectă după nume și profesie, semănă cu orașul în care m-am născut (aș spune, prea târziu pentru a-l mai cunoaște, dar destul de devreme pentru a mi-l aminti). Centrul orașului Moreni era, într-un fel, așa, înainte de a dispărea sub buldozere. Casele și magazinele naționalizate aveau încă, în memoria locuitorilor, numele foștilor proprietari. Cu siguranță că și alte orașe erau la fel. Am avut senzația unui deja vú, mai mare, mai frumos, dar la fel de familiar.
— Dincolo de acel sentiment, de dragoste la prima vedere pentru Portugalia, cât de greu, sau de ușor, v-a fost să luați decizia de a emigra? Ce anume lăsați în urmă, în acel moment, în România? (Mă refer la o situație socio-profesională)
— Deși decizia soțului meu a fost rapidă și fără echivoc, pentru mine nu a fost ușor să plec o dată cu el, pentru că nu găseam motive suficient de puternice care să mă „împingă” spre emigrare, nici perspective foarte optimiste de bunăstare sau de mare succes profesional în Portugalia. Bineînțeles, faptul că aveam doi copii a cântărit mult în decizia de a rămâne eu încă o vreme în România, pentru că nu ne doream să expunem copiii unei situații de multă instabilitate. Situația mea socio-profesională nu era deloc rea, pentru o absolventă de studii umaniste. Realizasem, practic, tot ceea ce îmi propusesem. La 30 de ani îmi luasem deja doctoratul în Litere, lucram într-o instituție de prestigiu, care în anul 2007 se afla în plină dezvoltare și afirmare internațională (Institutul Cultural Român). Mediul în care lucram era efervescent, aveam colegi creativi și motivați, dedicați proiectelor comune și plini de entuziasm pentru ceea ce făceau. Din poziția puțin semnificativă pe care o ocupam la Biroul de Presă aveam privilegiul de a lucra, sau, cel puțin, de a cunoaște aproape toate proiectele Institutului, așa încât din viața mea profesională făceau parte în fiecare zi evenimente culturale de ținută, idei valoroase, opinii competente, inițiative curajoase, cărți noi, artiști de referință – cam tot ce mi-aș fi putut dori. Mai aveam și avantajul atât de important al orarului de lucru relativ flexibil, care îmi permitea să mă pot ocupa de copii la ora intrării la școală și la grădiniță, ceea ce atunci era fundamental. Se înțelege că nu am plecat din România dezamăgită, nici cu ambiții sau cu speranțe uriașe. Îmi doream mai multă stabilitate pentru familia mea și, fără să știu prea bine, o viață cu mai puține contracții, contradicții și stridențe.
— Având în vedere toate aceste pregătiri preliminare, precum și misiunea soțului dumneavoastră, bănuiesc că nu ați avut probleme cu găsirea unei locuințe. Totuși, au existat anumite dificultăți în a vă întemeia un cămin pe pământ străin, sau dificultăți de acomodare, pentru dvs. sau alt membru al familiei dumneavoastră?
— Sper că nu vă dezamăgesc, dar găsirea locuinței a fost o problemă. În anul în care a fost singur în Portugalia, soțul meu a făcut tot ce s-a putut pentru a-și legaliza situația, pentru că, neavând contract de muncă cu nicio entitate înregistrată în Portugalia,  a obținut cu multă dificultate un număr fiscal. Fără un număr fiscal, în Portugalia, nu poți face aproape nimic. Problema cea mai grea a fost, însă, înscrierea copiilor la școală. În 2007 Portugalia se afla într-o perioadă în care proiectele de infrastructură finanțate din fonduri europene atrăgeau un număr foarte mare de muncitori străini, cei mai mulți veniți din Europa de Est. Pe de o parte, această situație a făcut mai dificilă găsirea unei locuințe. Prețurile locuințelor crescuseră semnificativ, iar proprietarii erau din ce în ce mai prudenți față de chiriașii străini. Pe de altă parte, venirea familiilor muncitorilor emigranți a condus și la supraaglomerarea școlilor.  Încercând să se informeze, printre românii pe care i-a cunoscut, asupra procedurilor de a transfera copiii din România la școli din Setúbal, soțul meu a fost confruntat cu cea mai dificilă dintre problemele la care se aștepta. Imaginea pe care românii o aveau despre școlile publice portugheze era sumbră. Se plângeau de schimbările dese de profesori, de elevii indisciplinați, de numărul mare de repetenți și de străini (ne-europeni), de exigența scăzută a programei, de lipsa temelor pentru acasă. Cum școlile private erau inaccesibile, cea mai bună soluție pe care a întrevăzut-o a fost să găsească mai întâi o școală „bună” la care să o înscrie pe fiica noastră (urma să frecventeze clasa a treia în Portugalia) și după aceea să găsească o locuință, în zona arondată școlii respective. A reușit abia după luni de căutări și nenumărate insistențe (școala nu mai accepta elevi noi),  iar când a găsit, ca prin minune, un apartament de închiriat la un preț suportabil, s-a lovit de faptul că proprietarii nu închiriau la străini, decât dacă gira pentru ei un cetățean portughez. Din fericire, mediatorul imobiliar a făcut o excelentă pledoarie în favoarea preotului român și i-a convins pe proprietari să accepte ca girant o familie de români cu situație profesională stabilă și locuință în proprietate personală.
— Care a fost primul loc de muncă pe care l-ați obținut în Portugalia? Povestiți-mi, în câteva cuvinte, această experiență.
— Dinainte să plec din România, dar mult mai mult după ce am ajuns în Portugalia, problema cea mai grea mi s-a părut a fi găsirea unui loc de muncă. Nu mă simțeam pregătită pentru nimic altceva decât ceea ce făcusem (și nu mai puteam face, necunoscând limba portugheză), dar mă convinsesem că trebuie să accept orice. Din comunitatea de români, femeile lucrau în menaj sau în azile de bătrâni. Eram dispusă să încerc orice, dar problemele veneau de unde nu m-aș fi așteptat. Menajerele își găseau de lucru prin intermediul altor menajere, care aflau de noi oportunități de lucru și își recomandau rudele sau cunoștințele. Când am vorbit cu femeile (puține) de la biserică și le-am spus că îmi caut ceva de lucru, au fost încurcate: „Doamna preoteasă” nu se cădea să lucreze la curățenie. În CV nu aveam nicio abilitate practică la care să mă refer, pentru a obține un loc de muncă în vreo industrie oarecare. Din cauza supracalificării, Oficiul de Șomaj nu m-a acceptat imediat să fac cursul de limbă portugheză. Ca să învăț totuși limba, m-am oferit ca voluntar la un spital de ortopedie, unde era nevoie de persoane care să îi ajute pe bolnavii imobilizați să ia masa și să petreacă mai ușor perioadele lungi de spitalizare, conversând cu ei și ducându-le cărți. Spitalul m-a acceptat. Acea experiență a fost cu adevărat transformatoare. Am aflat, între timp, că nu erau suficienți profesori de engleză, iar Ministerul Educației introdusese limba engleză, ca materie opțională, în școala primară. Aș fi întrunit condițiile să mă angajez ca suplinitor, dar aveam nevoie de un atestat recunoscut pe plan internațional. M-am înscris, pe ultima sută de metri, la o școală de limbi străine care m-a acceptat în grupa de studenți care se pregătea pentru Cambridge Proficiency. Le-am spus unor doamne din parohie că am nevoie sa câștig niște bani lunar, să îmi pot plăti cursul și m-au recomandat unor familii care aveau nevoie de cineva la curățenie, câteva ore pe săptămână. După trei luni am dat examenul și am obținut certificatul, iar în anul școlar următor am început să lucrez ca profesor de engleză la Setúbal. De zece ani fac același lucru, dar între timp am mai luat o licență și am mai făcut un masterat, pentru a obține calificarea profesională.
— Ați afirmat mai devreme că, la un moment dat, v-ați oferit ca voluntar într-un spital. De ce spuneți că „acea experiență a fost cu adevărat transformatoare”?
— Experiența de voluntar în spital a fost, în primul rând, o experiență integratoare. Am început să învăț limba, să îmi fac noi cunoștințe, să stabilesc relații de colegialitate și colaborare cu ceilalți voluntari. A fost, în același timp, transformatoare, pentru că a clarificat prioritățile din viața mea și m-a făcut să mă orientez după obiective diferite de cele anterioare. Cum, din 30 de ani de viață, 24 fusesem elevă sau studentă (cumva de succes) și credeam că cele mai importante linii de urmat în viață erau talentul, vocația, motivația interioară, excelența, căutasem prea puțin, în ceea ce făceam, certitudinea necesității și a utilității. Dintr-o dată lucrurile s-au inversat și am început să caut să înțeleg în ce constau necesitatea și utilitatea venirii mele într-o țară de care m-am îndrăgostit la prima vedere, printre oameni care mă uimeau în fiecare zi prin blândețea lor, prin buna cuviință cu care erau învățați să trăiască, prin naturalețea cu care își respectau aproapele și smerenia cu care se puneau la dispoziția celui care avea nevoie de ajutor. Experiența voluntariatului (în lucruri mărunte) m-a făcut să nu mai privesc înapoi (spre proiecțiile gigante). Când am renunțat să mai privesc înapoi, lucrurile au intrat pe făgaș.
— Vorbiți foarte frumos despre oamenii de acolo, despre comunitatea în care v-ați integrat. Pe de altă parte, noi românii spunem despre noi că suntem un popor cald, ospitalier. Să înțeleg, din ceea ce mi spuneți, că portughezii ar fi chiar cu un pas înaintea noastră, din acest punct de vedere?
— Nu știu cu cine ne comparăm, atunci când ne creăm o reprezentare de popor în special bun și ospitalier, dar în Portugalia românii rareori se laudă cu ospitalitatea lor națională. Unii, veniți aici cu mulți ani în urmă, ca imigranți ilegali, săraci și disperați, traficați și abandonați de conaționali, într-o Portugalie mult mai puțin prosperă și dezvoltată decât astăzi, povestesc cum oameni simpli și necunoscuți i-au chemat la masa lor de Crăciun sau cum unii polițiști, în loc să îi aresteze și să îi trimită peste graniță, i-au dus la vreo fermă, rugându-l pe proprietar să le dea de mâncare și de lucru, ca să își poată legaliza șederea. Acest gen de ospitalitate nu încăpea în reprezentarea mea când trăiam în România, în mijlocul unui popor pe care îl numeam, din obișnuință, ospitalier. Sunt măsuri diferite.
— La începutul acestei discuții îmi spuneați că, profesor fiind, predați limba engleză în rețeaua publică, dar și în școli particulare. Bănuiesc că printre elevii dumneavoastră au fost (sunt) și români, copii ai unor imigranți proveniți din România. Faptul că dumneavoastră sunteți româncă se constituie într-un plus în interacțiunea cu acești copii? Sunt mai deschiși, mai apropiați de dvs. decât de ceilalți profesori?
— Am avut foarte rar elevi români. Pentru ei, ca și pentru mine, a fost important să putem schimba câteva vorbe în limba română. Nu am ajuns, însă, la o relație privilegiată cu acești elevi și nu cred că am produs un impact deosebit pentru că sunt româncă. De altfel, nu s-a întâmplat să lucrez cu acești elevi mai mult de un an școlar, câte două ore pe săptămână, iar ei erau perfect integrați în comunitatea portugheză. Sper că am lăsat ceva „urme» ca profesor de engleză și poate, pentru faptul de a fi româncă, își vor aminti de mine încă un timp.
— Există o comunitatea românească în Setúbal, acolo unde locuiți dvs.? Cum este structurată ea, care este liantul care îi conferă unitatea?
— La Setúbal există români, dar nu sunt sigură dacă putem vorbi despre o comunitate structurată. Există aici două asociații românești, care, din câte cunosc, nu au, în acest moment, un impact semnificativ, precum și o parohie ortodoxă, care acoperă o arie mult mai mare. Majoritatea membrilor activi ai parohiei nu rezidă în Setúbal. Parohia este, de fapt, o comunitate flexibilă, cu patru locașuri de slujire alternative. Legătura între acești oameni este credința (ortodoxă),  exprimată în limba română, urmată de dorința de a trăi viața de comunitate a Bisericii.
— Spuneți că Parohia ortodoxă este o comunitate flexibilă. Ce ar trebui să înțelegem prin asta? „Patru locașuri de slujire alternative” înseamnă patru biserici ortodoxe, în care slujește, pe rând, același preot?
— Parohia noastră nu are niciun locaș de slujire propriu. Toate locașurile în care slujim sunt biserici catolice, dintre care o singură capelă se află in folosința noastră exclusivă. Același preot ortodox slujește în toate cele patru biserici, după un program care se stabilește în fiecare lună, în funcție de calendarul liturgic, de disponibilitatea locașurilor de cult și de prioritățile micilor comunități ortodoxe care s-au configurat în jurul respectivelor biserici.
— Așadar, Biserica este locul în care românii, credincioși ortodocși, se întâlnesc pentru a se ruga în limba lor, pentru a asista la un serviciu religios oficiat în limba română. Există și alte activități organizate în această comunitate a Bisericii, și mă refer, în special, la anumite manifestări culturale, menite a păstra și a promova limba și cultura română?
— Parohia noastră este o comunitate de credință ortodoxă și, apoi, de limbă română. Nu toți membrii parohiei noastre sunt  cetățeni români. Unii sunt cetățeni moldoveni sau ucraineni și chiar dintre cei născuți și crescuți în România, unii au altă limbă maternă decât limba română. Limba română este, însă, limba noastră de cult și limba în care comunicăm între noi. Trăind aici, obiectivul păstrării limbii române s-a definit din ce în ce mai clar, pe măsură ce limba portugheză s-a instalat în viața noastră socială și chiar în familiile noastre. Rar întâlnim aici copii români care să vorbească între ei, în mod spontan, în limba română. Pentru ei, limba de comunicare este limba portugheză și nu avem nici cum, nici de ce să ne opunem acestui fenomen. Am încercat, în același timp, să îi facem pe părinți conștienți de avantajele bilingvismului pentru acești copii și de importanța dezvoltării capacității lor de a comunica în limba română, la fel de fluent precum în limba portugheză. Pe de o parte, limba română, pe lângă portugheză și engleză, este, pentru viitorul lor, un avantaj la vremea studiilor universitare și a construirii vieții profesionale. Pe de altă parte, ajută la menținerea și consolidarea relațiilor cu familia lărgită, cu bunicii din România, Republica Moldova sau Ucraina, dar și cu verii născuți în alte țări, vorbitori ai altor limbi europene. Prin existența noastră aici, într-o comunitate vie, limba română se păstrează și nădăjduim că se va menține cel puțin încă o generație. Am încercat, dintru început, să o menținem cu grijă printre adulți și să o promovăm, pe cât posibil, printre copii. Am avut o grupă de copii, reuniți într-un proiect de școală parohiala, cu obiectivul de a-i ajuta să învețe mai bine limba română și să o folosească și ca limbă a creșterii lor. Am reușit aproape doi ani. Ne-am oprit când nu am mai avut resursele umane pentru a continua temeinic. Nu s-au oprit însă activitățile culturale. Am avut câteva în fiecare an de când suntem aici, la început centrate pe colaborarea cu instituții de cultură portugheze și cu obiectivul promovării culturii române prin opere și personalități din România (prin expoziții, spectacole, concerte, proiecții de film), iar in ultima vreme direcționate mai viguros spre comunitatea parohială ortodoxă și vecinătatea catolică portugheză, prin membri relevanți ai comunității de limbă română din Portugalia.
— Dar activități cu caracter social? Știind că românii nu sunt prea uniți nici atunci când se află în minoritate, manifestă ei un comportament altruist față de semenii aflați în nevoie socială, măcar aici, în comunitatea Bisericii?
— Viața noastră, în Biserică, este o opțiune permanentă pentru solidaritate cu cei aflați în suferință și acesta este unul dintre lucrurile cel mai bine înțelese de către toți cei care vin la biserică aici. Cu o asemenea disponibilitate sufletească din partea credincioșilor, parohia a reușit să mobilizeze în fiecare an resurse pentru a ajuta, mai ales atunci când familii cu copii s-au aflat în situații dificile sau în mare nevoie de sprijin. Nu reușim să facem tot ce ne-am dori sau tot ce ar fi nevoie, dar avem încredere că împreună, printr-un mic gest de solidaritate, putem diminua o problemă prea mare pentru un om singur.
— Cred că am fost inspirată adresându-vă precedentele două întrebări, așa ne-ați dezvăluit cu adevărat rolul și misiunea dvs. în Portugalia, în comunitatea (încă) vorbitoare de limbă română, de acolo. În acest context, și văzând tot ce mi-ați povestit până acum, credeți că ați putea, la un moment dat, să vă întoarceți în România, să vă reintegrați într-o societate care, într-o oarecare măsură, diferă de ceea ce ați lăsat în urmă cu aproximativ 18 ani?
— Cred că dacă m-aș întoarce în România ar trebui să fac un efort de readaptare destul de mare. De câte ori am revenit în România în ultimii zece ani am simțit că așteptările mele s-au modificat și am devenit tot mai exigentă cu tot ceea ce ține de relația cetățeanului cu autoritățile și cu instituțiile publice, sau de relația clientului cu entitățile private. Reintegrarea profesională cred că nu ar fi nici ea prea ușoara, pentru că nu am lucrat niciodată în învățământ în România și aș fi la fel ca orice începător, chiar și după zece ani de profesorat. Probabil că ar fi un pas greu de făcut, iar deocamdată nu întrevăd motive pentru o astfel de schimbare.
— Urmăriți scena socio-politică din România? Ați votat la alegerile pentru care s-au organizat secții de votare în străinătate?
— Urmăresc viața socio-politică din România, am votat de fiecare dată și o voi face în continuare.
— În acest moment, simțiți că vă lipsește ceva din țară? Și țării, ei ce credeți că îi lipsește?
— Depărtarea de familia mea este uneori greu de suportat. Gândul că nu pot ajunge oricând sau destul de repede lângă cei care mi-au mai rămas în țară este neliniștitor. Nu se poate înăbuși regretul de a nu fi fost lângă oameni dragi, la plecarea lor pe ultimul drum, sau de a nu-i putea vedea suficient de des pe cei care mi-au rămas. Ei îmi lipsesc. Îmi lipsesc și prietenii, dar sunt conștientă că și chiar dacă aș fi în țară, ar continua să îmi lipsească unii dintre ei, pentru că mulți sunt, ca și mine, pe alte meleaguri.
— Ce cred că îi lipsește țării? Este cea mai grea întrebare. Vă răspund, dar întrebarea rămâne deschisa.  Cel mai evident îi lipsește buna guvernare, iar în lipsa acesteia, lipsurile devin din ce în ce mai mari. Îi lipsesc, apoi, milioanele de români plecați. Această pierdere este în mare parte irecuperabilă, iar fără o bună guvernare, un dezastru în expansiune.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg