Dacă în episoadele precedente „călătoream”, grație intervievaților mei, prin Europa, în căutare de povești exilate (poate că tocmai am găsit un titlu pentru cartea ce se pregătește să apară, foarte curând, la Editura Tribuna!), iată că, de data aceasta, seria interviurilor rubricii Social a trecut apa cea mare și a schimbat continentul. Despre ce loc de pe glob este vorba și cine este protagonista poveștii din episodul cu numărul zece, vă invit să aflați din rândurile care urmează.

 

„Romania este în sufletul meu pentru momentele fericite pe care le-am trăit în trecut…”

 

Paulina Popescu
65 ani, Canada

 

 

Iată că am ajuns, prin această discuție, și dincolo de Ocean. Pentru început, vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Numele meu este Paulina Popescu. În prezent sunt pensionară, am 65 de ani și sunt implicată în mai multe proiecte. Locuiesc în Canada, în Kitchener, unde am fost profesoară de franceză. De patru ani sunt președinta asociației ARTA (Asociația românilor din triunghiul de aur al Canadei). Fac parte, împreună cu soțul meu canadian, dintr-o echipă de dansuri populare românești. Am colaborat la ziarul local „Agenda românească”, la rubricile „Întreabă un profesor” și „Impresii de călătorie”. Tocmai am publicat o carte despre viața mea, despre obstacolele pe care le-am avut încercând să părăsesc România comunistă pentru a mă căsători. Am plecat din țară în 1987, prin căsătoria cu un cetățean străin, dar a fost o cale lungă și spinoasă cu greva foamei.
La momentul în care ați luat hotărârea să plecați din România, care era statutul dumneavoastră profesional?
Am părăsit România, așa cum spuneam, în anul 1987. La terminarea facultății am fost angajată la ONT Carpați. Cunoșteam trei limbi străine și aveam o experiență de ghid și interpret din timpul studenției. M-am hotărât să părăsesc România pentru a mă casatori cu un canadian.
Așadar o poveste de dragoste. Cum ați luat, totuși, o asemenea hotărâre (căsătoria cu un străin, care presupunea plecarea din țară)?
Nu mi-a trecut niciodată prin cap sa părăsesc România. Locuiam în București, eram posesoarea, de la vârsta de 18 ani, a unui apartament cu patru camere, într-o vilă moștenită de la bunicul meu, aveam un serviciu pe care-l adoram, eram o tânără visătoare, și vizitasem, deja, toată România și toate țările socialiste. Mă deranja însă faptul că locuiam într-o colivie de aur, mergeam cu turiștii la aeroport, la „poarta închisorii”, ei plecau, iar eu rămâneam. Eram conștientă de acest fapt, mai ales că mi se refuzase o bursă de doctorat în Bulgaria. Am întâlnit, în primul grup de canadieni veniți în vizită în România, un tânăr care m-a cerut de soție. Pentru el, eu am fost o dragoste exotică. A fost prima mea cerere în căsătorie și am spus „da” cu o inconștiență pe care am plătit-o ani de zile. Am primit o cerere de căsătorie oficială prin Ambasada Canadei, după care au urmat concedierea mea, confiscarea apartamentului și patru ani de așteptare pentru a mi se aproba certificatul de căsătorie. Devenisem pentru societate o persona non grata, până și familia m-a abandonat. Am trăit din meditațiile la limba engleză, pe care le dădeam copiilor, aveam foarte mulți bani, dar nu puteam sa-i cheltuiesc, magazinele erau goale, frig în casă, iar eu eram malnutrită.
La începutul discuției noastre ați pomenit de o grevă a foamei. Când și de ce ați recurs la această formă extremă de protest?
Am așteptat aprobarea căsătoriei timp de patru ani, nu mai puteam să aștept. Cineva m-a sfătuit să fac greva foamei. Am anunțat ambasada Canadei, care monitoriza situația. După trei săptămâni am primit un telefon de la Securitate prin care mi se aducea la cunoștință că mi s-a aprobat căsătoria și că pot părăsi țara.
Ați spus și că în urma acestei cereri în căsătorie, venită prin Ambasada Canadei, vi s-au confiscat bunurile și ați fost concediată, apoi ați așteptat patru ani „aprobarea certificatului de căsătorie”. Cred că e nevoie de o lămurire aici. Căsătoria unde a avut loc?
Căsătoria trebuia să aibă loc în România dar mi s-a făcut o „favoare” și am fost lăsată să părăsesc țara. Ajunsă în Canada am aflat că el nu mai dorea să se căsătorească cu mine.
Ce ați făcut în această situație? Cum ați reușit să rămâneți acolo, din punct de vedere legal?
Mi-am șters lacrimile și, sfătuită de un român, m-am adresat autorităților pentru a le explica situația. Mi-am găsit imediat serviciu și am început să urmez cursuri la seral, în computere.
Înțeleg că pentru dvs. nu exista o barieră de limbă, dată fiind pregătirea profesională pe care o aveați, probabil de aici și găsirea unui loc de muncă destul de ușor. Totuși, cred că această veste (a renunțării la căsătorie) a fost destul de traumatizantă. Cum ați reușit să depășiți acest moment? Cum ați găsit o locuință? Cum v-au sprijinit autoritățile de acolo? Povestiți-mi puțin despre această perioadă.
De fapt, logodnicul meu nu m-a părăsit din prima zi, nu m-a abandonat în totalitate. El mă iubise sincer, fusesem pentru el o dragoste exotică, așa cum am menționat deja. Eu l-am înțeles perfect, era bărbat și nu a putut să mă aștepte patru ani… Cred că a avut remușcări și că a regretat toată viața faptul că m-a abandonat. M-a prezentat familiei sale înstărite, tatăl său era farmacist, unul dintre frați medic, altul contabil, toți educați. Apoi mi-a găsit o camera cu pensiune în casa unei profesoare divorțate cu doi copii și mi-a plătit chiria în primele două-trei luni. M-a ajutat mult. Nu l-am mai văzut niciodată, dar am aflat ca nu s-a căsătorit cu fata pentru care mă părăsise.
Am căutat cu seriozitate un serviciu, lucru care m-a ajutat să dovedesc autorităților că vreau să muncesc și că mă pot acomoda cu ușurință la noua situație. Am fost șocată de amabilitatea funcționarilor care doreau să ajute, de zâmbetul vânzătoarelor din magazine, de oamenii sinceri și săritori. Nu pot spune același lucru despre puținii români aflați în Ottawa prin 1987, anul în care am aterizat eu acolo. Cineva mi-a dat o listă cu conaționali de-ai mei, dar, la încercările mele de a-i contacta, mi s-a închis telefonul în nas. Unii m-au întrebat: „Ce vrei, bani?” Ori eu nu doream decât un sfat.
Trist dar, din păcate, această lipsă de solidaritate a românilor am constatat-o și cu prilejul celorlalte discuții purtate până acum, intervievații mei, aflați în diferite locuri pe glob, și emigrând în perioade de asemenea diferite, au evocat-o mereu. Totuși, singură printre străini, cu toată amabilitatea autorităților și a lipsei unei bariere lingvistice, cum ați reușit să găsiți repede un loc de muncă, pentru a putea să vă întrețineți.
M-am înscris la primul curs oferit de autorități, „Hotel management”, un titlu pompos care în realitate era pregătirea pentru a lucra în industria hotelieră. Timp de șase luni am beneficiat și de un ajutor financiar. Am cunoscut o fată care mi-a propus să locuiesc la ea, iar directoarea hotelului mi-a oferit chiar un serviciu la hotel. In același timp, lucram în weekend la un magazin de lenjerie cu un salariu minim. Tot în această perioadă am făcut un curs seral de inițiere în computere, la un colegiu din Ottawa. Acolo l-am întâlnit pe actualul meu soț, care a rămas alături de mine de la prima noastră întâlnire. Am mai făcut apoi un curs de computere oferit de guvern, la absolvirea căruia am fost pusă pe lista celor care puteau sa lucreze la stat. Trecusem cu brio un test scris în limbile franceză și engleză. M-am înscris apoi la Universitatea din Ottawa, la două cursuri care mi se cereau pentru a obține certificatul de profesor. Acolo am întâlnit câțiva directori de școli care m-au sfătuit să devin suplinitoare. Cursurile erau dificile. La nivel de masterat predarea se făcea în limba franceză, dar manualele erau în limba engleză. Nu mi-aș fi închipuit că trebuie să mă întorc la școală. Timp de șapte ani am tot făcut cursuri. Chiar cineva mi-a spus in gluma: „cu banii cheltuiți pe școală ai fi putut sa dai un avans pentru o casă”. După toate acestea, am trimis peste 50 de scrisori pentru a lucra ca profesoară. Am fost angajată telefonic, nici nu îmi venea să cred, până când nu am primit contractul prin postă.
Pentru perioada aceea, înainte de 1989, cred, fără vreun dubiu, că aceste practici erau în stare să uluiască pe cineva venit din mijlocul unei societăți înțepenite în mecanismele învechite ale unui sistem de guvernare comunist, cum avea România. După ce ați fost angajată prin telefon, au mai fost alte demersuri pe care a trebuit să le faceți înainte de a începe să lucrați efectiv?
Pentru a lucra la o școală catolică îmi trebuia o dovadă că sunt credincioasă și că frecventez biserica. M-am dus la primul preot catolic pe care l-am întâlnit, și care mi-a dat cu ușurință acest document spunându-mi că „ortodocșii sunt frații noștri”. O altă cerință de a lucra în școala catolică era certificatul de botez, pe care mi l-au trimis părinții prin poștă. Eu nu aveam cu mine nici măcar certificatul de naștere, care a fost confiscat la plecarea mea din România. Dar nimeni nu mi-a cerut acest document, toți m-au crezut.
Înainte de a reuși să vă angajați și să aveți venituri, chiar mai devreme de a vă completa studiile, spuneți că ați beneficiat de un ajutor financiar timp de șase luni. Ajungând la acest subiect, nu pot să nu mă gândesc la vizita mea în Canada, din 2018, când am văzut la Cascada Niagara, în parcul frumos din apropierea falezei, mai multe persoane care făceau picnic, prăjind carne pentru hamburgeri pe pajiștea proaspăt cosită. Am aflat că erau imigranți asistați social, familii cu mulți copii, care nu se grăbeau să muncească, statul fiind foarte generos cu ajutoarele pe care le oferă în aceste cazuri. Era la fel și atunci când ați ajuns dumneavoastră în Canada? Ce știți despre acest subiect?
Nu am beneficiat niciodată de un ajutor social în Canada. După părerea mea, ajutorul social ar trebui sa fie temporar, sa fii ajutat în condițiile în care ai pierdut serviciul, ești bolnav, ai dat faliment, ai probleme personale dificile, etc. Ajutorul social nu este un drept din oficiu, nu este normal să plătești o persoană sănătoasă, fizic și mintal, pentru a face „ nimic” pentru societate, atâta timp cât în Canada există o penurie de muncitori. Cei de la Biroul de șomaj m-au felicitat pentru că mi-am găsit serviciu din prima zi. Ei organizau cursuri de (re)formare profesională, trebuia doar să vrei să lucrezi. Am fost, întotdeauna, șocată și indignată să aflu despre cei care abuzează de sistem și stau cu ajutor social. Dar generozitatea guvernului s-a mai diminuat în decursul ultimilor douăzeci de ani. Azi Canada face parte dintre țările mai puțin darnice la capitolul ajutor social. Cunosc o femeie canadiană care nu a lucrat toată viața ei, deși avea studii liceale și era aptă de muncă. După ajutorul social, cei în cauză primesc, toată viața, o pensie de la stat. Am întâlnit și mulți români care profită de acest sistem. Își aduc părinții în Canada și apoi îi „abandonează” pentru a primi ajutor social. Ajutorul social lunar este de 648 $ în Quebec, iar în Ontario de 700 $, ceea ce este foarte puțin pentru a avea o viață decentă. Ajutorul social se oferă familiilor monoparentale, persoanelor cu handicap, celor care nu pot munci din cauza competențelor de bază limitate, persoanelor în vârstă.
Cu toate acestea, sumele despre care vorbiți, primite ca ajutor social în Canada, sunt uluitoare pentru sistemul românesc de asistență socială, dar probabil i-ar face invidioși și pe majoritatea celor care trăiesc din mila statului în multe țări europene. Și unde mai pui faptul că la capătul condiției de beneficiar de ajutor social așteaptă o pensie, asigurată tot de stat. Revin însă la un răspuns anterior al dvs., în care-mi spuneați că prima dată ați fost angajată la o școală catolică, unde a trebuit să faceți dovada că sunteți credincioasă și că frecventați biserica. Față de școlile laice, ca să le spun așa, existau diferențe majore, în ceea ce privește regulile impuse profesorilor și elevilor, sau ale structurii curriculare? Mai există, în Canada, astfel de școli în prezent?
În Canada încă există sistemul catolic și cel public, finanțate prin taxele cetățenilor. Educația în Canada este o competență provincială, nu există un minister național la Ottawa, fiecare provincie își gerează propriul său sistem de educație. Programele academice sunt diferite de la o provincie la alta. În Canada poți să îți trimiți copilul să studieze într-o școală francofonă sau anglofonă, sau o școală privată. Școlile catolice au aceeași programă curriculară ca și cele publice, cu diferența că acolo ziua începe cu o rugăciune. După câte știu, școlile catolice au fonduri mai mici decât cele publice, iar profesorii un salariu mai mic, așadar profesorii buni sunt atrași de școala publică. Pentru a frecventa o școală catolică, un copil trebuie să fie botezat. În școlile catolice există la intrare un crucifix cu Isus și fotografia Papei. Din când în când elevii participă la o slujbă religioasă organizată în școală în prezența unui preot. Disciplina este aceeași și depinde de cât de bun este directorul școlii.
În Canada s-au stabilit foarte mulți români. Anul trecut, în iulie 2018, Revista Tribuna a fost invitată la „Săptămâna internațională de cultură”, de la „Câmpul Românesc”, Hamilton, ocazie cu care eu am fost impresionată de numărul mare de români pe care i-am găsit acolo în prima seară, după ce am ajuns. Mai există asemenea comunități de români, bine închegate, în Canada? Cum sunt organizate acestea? Ce-i unește pe membrii acestora? Care este scopul pentru care se întâlnesc și păstrează legătura?
Orasul Kitchener, din Ontario, unde locuiesc eu, este un nucleu al românilor, mai ales intelectuali, stabiliți după 1990. Aici se află Asociația ARTA (Asociația românilor din Triunghiul de Aur), fondată în anul 2000, care are și o echipa de dansatori ale căror costume, autentice din România, au fost achiziționate cu bani primiți de la guvernul Canadei. Este o asociație culturală non profit, dedicată servirii comunității românești, care militează pentru păstrarea tradițiilor românești și a identității naționale, deținând o pagină de onoare în istoria diasporei românești, iar în anul 2013 a primit un prestigios premiu pentru implicarea în comunitate prin voluntariat. Membrii asociației se întâlnesc cu prilejul unor sărbători cu specific românesc, dar și pentru a organiza serbări și diferite concursuri pentru copii și elevi. În calitate de președinte al acestei asociații, pot spune că ARTA a preluat făclia românismului și îi unește pe toți românii din regiune. Avem oameni care vin la activitățile noastre din Toronto, Guelph, Hamilton etc. O altă realizare importantă a asociației este deschiderea unei colecții de cărți în limba română la Biblioteca publică din localitate si denumirea unei străzi din Kitchnener cu numele de Mihai Eminescu.
Pentru că ați adus vorba despre cărți, știu că dumneavoastră ați publicat de curând o carte, în care vorbiți despre dificultățile pe care le-ați avut în România comunistă după ce ați primit o cerere de căsătorie de la un cetățean străin, precum și despre experiența dumneavoastră de emigrant. În ultimul timp, am cunoscut mai multe persoane care au scris despre întâmplările, uneori traumatizante, prin care au trecut pentru a se strămuta definitiv într-o altă țară, într-o altă cultură. Pe dumneavoastră, ce v-a determinat să scrieți această carte, și care credeți că ar trebui să fie rostul ei în lume?
Am publicat prima mea carte la editura Eikon, „Fluturii cenușii”, în luna mai 2019, și am avut onoarea să particip la lansarea ei la grandiosul Bookfest din București. Inițial, am vrut să scriu o carte despre familia mea, dar m-am lovit de un zid, nu cunoșteam nimic despre trecutul bunicilor mei, după părerea mea eroi amândoi, decorați cu medalii, unul dintre ei fiind decorat cu Steaua României. În comunism era tabu să vorbești despre trecut. Am scris această carte în primul rând pentru fiica mea, născută în Canada dintr-un tată canadian și o mamă româncă, este un fel de testament identitar. Într-una dintre călătoriile mele prin țară am întâlnit români care nu știau despre atrocitățile comunismului, așa cum le-am trăit eu. Aceste lucruri nu se spuneau la televizor sau în presă. Cartea mea se adresează tineretului din România, fiind o carte de educație cu iz istoric.
Cu acest răspuns mi-ați ridicat mingea la fileu, cum se zice, pentru că tocmai mă gândeam să vă întreb despre călătoriile în țară. Când ați revenit prima oară în România și ce schimbări ați găsit atunci? Spuneți că ați fost recent la Bookfest, ce impresie v-a făcut Bucureștiul zilelor noastre?
Am revenit prima dată în România în 1992, după cinci ani de când am părăsit bătrânul continent. „Fiica risipitoare” s-a întors acasă cu soțul, un copil de doi ani, și cu vestea că tocmai își cumpărase o casă în Canada. Am fost șocată de schimbările de atunci, societatea evoluase, nu mai erau penurii de alimente, apăruseră tot felul de dughene private. Dar atitudinea funcționarilor era aceeași așa cum o cunoscusem eu. Nu pot uita faptul că fiica mea a fost mușcată de un câine chiar în Muzeul Satului și că ne era frică să circulăm pe străzi din cauza lor.
Mi-am făcut un obicei să mă duc în România în fiecare an, singură sau cu familia. Eu am fost cea care s-a ocupat de mama mea după ce tata s-a prăpădit. Bucureștiul s-a schimbat, a devenit o metropolă modernă și curată, pot spune mai curată decât Roma. Parcurile au început să fie amenajate, au apărut fântâni arteziene, au dispărut câinii vagabonzi. Magazinele sunt bine aprovizionate cu mărfuri din toata Europa. Unele autobuze au chiar aer condiționat și pe unele trasee de tramvaie există panouri în care ești anunțat când va veni următorul vehicul. Îmi lipsește viața culturală bucureșteană, cu concerte la Ateneu și spectacole de operă. Dacă îmi displace ceva, pot spune că îmi displace traficul infernal din București, faptul că mașinile sunt staționate pe trotuar și că nu se respecta nici o regulă de circulație.
Interesantă această imagine idilică despre România, despre București în special, care nu corespunde, probabil, cu părerea majorității cetățenilor de aici. Dar, desigur, în cazul dumneavoastră, întreaga analiză este comparativă, raportați tot ceea ce vedeți acum la situația din momentul în care ați părăsit țara. Având în vedere schimbările istorico-sociale care au urmat, ați regretat vreodată că ați plecat? Au fost momente în care ați fi vrut să vă întoarceți?
Nu, nu am regretat niciodată că am plecat, pentru că am suferit pe nedrept ani buni din tinerețea mea. Inițial îmi imaginam că voi petrece o perioadă mai lungă în România, la pensie, dar este ceva care mă deranjează, în special când am de-a face cu autoritățile, și când mă lovesc de concepția despre viață a rudelor și prietenilor. Nu m-aș mai putea adapta în România. Am petrecut mai mult timp din viața mea în Canada decât în România. Nu se poate compara calitatea vieții din Canada cu cea din România. Statul român nu are grijă de cetățenii lui așa cum mă protejează pe mine statul canadian. Mă revoltă prăpastia adâncă dintre săraci și bogați în România și felul cum s-a îmbogățit peste noapte pe căi ilegale clasa politică actuală, cum sunt tratați și marginalizați pensionarii. Există o libertate în Romania, dar este iluzorie dacă nu ai bani.
Cât de des vorbiți românește și cu cine?
Vorbesc românește foarte des cu prietenii din Canada și cu cei din România. Cum am mai menționat, suntem o mare comunitate românească în Kitchener. Mă întâlnesc cu români la piață, prin magazine și schimbăm câteva cuvinte. Ne mai întâlnim cu conaționali în vacanță prin Cuba, Mexic și discutăm în limba maternă. Până și soțul meu a început să învețe românește și se descurcă binișor. Pentru a o provoca pe fiica mea să vorbească românește, prietenii îi vorbeau numai în limba română. Ea a urmat chiar cursurile școlii de limba română din orașul nostru.
Există o școală de limbă română acolo, în Canada, în Kitchener?
În orașul nostru, precum și în alte orașe din Ontario, există școli, subvenționate de guvern, în limba română, italiană, spaniolă, arabă, chineză, etc. Cursurile sunt gratuite și se oferă sâmbăta de la ora 9 la ora 11:30. Există chiar și o tabără în limba română, pe timpul verii. Am trimis-o pe fiica mea la această școală pentru că este important pentru mine ca ea să vorbească românește. Chiar și numele pe care i l-am dat există atât în română cât și în franceză: Iulia Sabina – Julie Sabine.
În toți acești ani, în care ați trăit departe de România, adaptându-vă la normele unei societăți diferite de aceea din care ați plecat (din toate punctele de vedere), obișnuindu-vă cu un alt stil de viață, adoptând o mentalitate diferită, ați simțit că vă lipsește ceva din țară?
Din fericire trăiesc într-o mare comunitate românească, „Mica noastră Românie”, unde avem acces la tot ce este românesc. Totuși căpșunile, cireșele și caisele românești sunt mai dulci și mai aromate, iar produsele alimentare în general au un alt gust decât în Canada. Îmi lipsește configurația geografică a Bucureștiului, aproape de mare și de munte. Simt lipsa câtorva prieteni buni, de suflet, pe care îi am în București, printre care o prietenă din timpul liceului.
Din ceea ce mi-ați povestit până aici, mi-este limpede că acasă, pentru dvs., acum, înseamnă Canada. În acest caz, ce mai înseamnă România pentru dvs.?
Romania este în sufletul meu pentru momentele fericite pe care le-am trăit în trecut, cum ar fi copilăria și studenția. Acolo îmi am rădăcinile. Mă doare sufletul să văd și să simt acea tristețe în România pe chipurile oamenilor nefericiți și resemnați de situația socio-politică actuală.
Kitchener, 23 iulie, 2019