Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XIX)

România și oamenii săi din lume (XIX)

Interviul acesta a fost surprins (precum alte câteva aflate în lucru) de „sfârșitul” lumii noastre obișnuite, adică de atacul global dat de virusul încă (după aproximativ patru luni de la începutul virulentei sale răspândiri) necunoscut. Încercăm cu toții să ne adaptăm noului mod de a trăi, guvernat de un termen nou care a devenit repede lege pentru toată lumea: distanțarea socială. Cu puțin timp în urmă, dacă e să ne gândim la sărbătorile din finalul anului trecut, nici nu ne puteam imagina un asemenea coșmar. Acum, distanțarea socială e noul nostru mod de viață, chiar dacă termenul (preluat desigur, nu l-am inventat noi românii nici pe acesta) nu ar fi tocmai potrivit, se spune. Pentru că, da, suntem nevoiți să păstrăm o distanță fizică între noi, ca persoane, dar suntem mai conectați ca niciodată în lumea virtuală și, poate, mai legați sufletește de cei pe care nu-i putem avea aproape. Adică, îmi place să cred, suntem distanțați fizic dar nu și social.

Invitata mea din interviul care urmează locuiește în cea mai afectată zonă de epidemia cu coronavirus a Italiei, Lombardia. A rămas acolo, în infernul despre care se vorbea pe toate canalele de știri, fiind, o vreme, cel mai afectat loc de pe glob. Apoi, mai târziu, alte locuri din lume și-au disputat întâietatea. Dialogul nostru virtual s-a purtat, îmi spunea mereu, pe fondul sirenelor ambulanțelor și al clopotelor bisericilor. O atmosferă apocaliptică, motiv pentru care trebuie să-i mulțumesc în plus pentru concentrare, reușind, în aceste condiții, să răspundă întrebărilor mele, ceea ce a dus, în final, la un text de o sensibilitate și simțire aparte, pe care vă invit să-l citiți în cele ce urmează.
Ani Bradea

 

 

„Acasă și Țara fac referire la lucrurile care înseamnă adevăratul tezaur pentru mine: casa în care m-am născut și copilărit, locul familiei mele, al bunicilor, al străbunicilor, al întregului meu popor cu trecutul și prezentul lui.”
Violeta Popescu
Italia

 

 

Câteva cuvinte, înainte să intrăm în tematica interviului, sunt necesare pentru ca cititorii să afle cu cine stau de vorbă de data aceasta. Așadar, vă invit să-mi spuneți cine sunteți dumneavoastră și unde locuiți în prezent?

 

 

Mă numesc Violeta Popescu, sunt născută la Brașov, fost profesor de istorie și cercetător pe zona sud-estului Transilvaniei, stabilită în Italia în urmă cu aproximativ 15 ani.

 

 

Mi-aș dori să detaliați puțin, să vorbiți mai pe larg despre activitatea dumneavoastră profesională din perioada de dinainte de emigrare.

 

 

Am absolvit studiile Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1996), ale Facultății de Teologie Ortodoxă – Asistență Socială a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (1999), am absolvit master la Universitatea din București (2004) și am obținut distincția de Doctor Summa Cum Laude, în urma susținerii tezei de doctorat în teologie la Universitatea Svizzera Italiana din Lugano, cu o temă legată de represiunea în timpul regimului comunist din România. Am lucrat o perioadă importantă la Sf. Gheorghe, în cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, în cadrul Centrului European de Studii și a Centrului Ecleziastic de Documentare, două focare importante de cercetare, cultură și identitate românească din zona Covasnei și Harghitei. În fapt, datorez foarte mult acelei zone, prin posibilitățile de cercetare pe care le-am avut acolo, oamenilor pe care i-am cunoscut, deschiși înspre frumos. Rămân mereu la ideea că e foarte important în viața unui om, mai ales a unui tânăr, să cunoască persoane de la care să simtă încredere, iar apoi să se inspire în ceea ce va face în viața sa. Am avut acest privilegiu ca, după profesorii importanți de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, să întâlnesc în diferite etape ale vieții oameni cărora le datorez mult, prin faptul că am simțit o dăruire sinceră în ceea ce făceau, fără să fie mânați de interese mărunte, care reușeau să stea deasupra, în sensul că au dat prioritate, în ciuda multor greutăți, unor fapte care au generat apoi proiecte importante. Cercetarea mea era centrată pe studiul îndeosebi legat de perioada istoriei contemporane din zona Sud – Estului Transilvaniei, dar și a altor perioade istorice care fac obiectul unei ample monografii: „Românii din Covasna și Harghita”, rod al unei munci documentare de peste cinci ani, însumând aproape o mie de pagini! O lucrare care a pus în mișcare cercetători, arhiviști, profesori, traducători, de la Universitățile din Cluj-Napoca, Iași, București, etc. A fost un loc de care rămân foarte legată sufletește, întrucât am asistat la scrierea unor pagini importante de istorie, legate de recuperarea trecutului și istoriei românilor din această zonă, pe care nici românii din România nu o cunosc, zona fiind locuită în majoritate de maghiari, secui, și a trecut neobservată din punctul de vedere al cercetărilor de istorie, sociologie, etnografie, cu excepția unor mari lucrări. O zonă unde s-au născut importanți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, cum a fost patriarhul Miron Cristea, sau mitropolitul Nicolae Colan, zeci de personalități, academicieni, aspecte care au fost redate, readuse la cunoștința publicului larg prin Editura Grai Românesc, a Episcopiei ortodoxe a Covasnei și Harghitei sau Editura Eurocarpatica.

 

 

Cu o carieră începută atât de promițător în România, o carieră care v-a oferit satisfacții profesionale, după cum spuneți, ați hotărât, totuși, să emigrați. În ce an se întâmpla acest lucru și ce v-a determinat să luați o asemenea decizie?

 

 

Am ajuns în Italia prin căsătorie, în anul 2005, la Milano. Într-un fel eram contrară ideii de a lăsa Țara, mai ales că sunt dintr-o generație care a avut privilegiul ca la majorat să iasă din dictatura comunistă. În mintea mea rămâne ca model acea generație de oameni care, după Primul Război Mondial, a acționat și trudit pentru Țară, ca o datorie de suflet pentru cei care au suferit și murit. Este extraordinar cum momente din trecutul istoric ne ajută și în prezent, deoarece ne oferă repere importante. România este casa mea, este locul părinților, bunicilor și a familiei mele, un sentiment pe care îl transpun în ceea ce fac sau transmit prin formația mea de profesor. Ideea de a trăi departe de Țară te pune mereu în poziția de a te interoga și defini în raport cu ceilalți, și nu este deloc un exercițiu simplu! Aici, în ce mă privește, am căutat o integrare, o adaptare la un context nou, am căutat să înțeleg locul în care stau, persoanele pe care le-am cunoscut, și, mai mult, să aduc ceva din bogăția locului din care vin. Nu cred într-o integrare frumoasă și armonioasă fără componenta rădăcinilor tale, fără bogăția identitară pe care o purtăm fiecare. Sunt legată de Milano, care este un loc prin excelență al întâlnirilor oamenilor de pe toate continentele. Ai ocazia extraordinară să interacționezi cu multe culturi diferite, mentalități diferite. Ceea ce mă impresionează este faptul că la Milano comunitățile de străini sunt foarte active și foarte legate de locul de unde vin, și țin să exprime ceea ce sunt ei și ce reprezintă cultural și istoric. Cât privește comunitatea de români de pe teritoriul Italiei, aș spune că în fiecare loc unde este constituită, de la orașele mari până la cele mici, înseamnă o mică Românie, pentru că reunește români din toate regiunile Țării, dar și români de pe lângă România, din comunitățile istorice. Aici, la Milano, cunosc români din Basarabia, Bucovina, din Valea Timocului. Nu vreau să neglijez, în parcursul meu ca emigrant în Italia, prietenia primită din partea multor italieni, desigur una personală, colaboratori deveniți prieteni, vecinii de casă, dar mai ales o prietenie solidară cu ceea ce reprezint eu, rădăcinile mele, cultura mea, lucru care mă impresionează. De multe ori, primii care îmi dau un mesaj de felicitare cu ocazia unor sărbători românești sunt prietenii italieni! Emigrația comportă multe fațete. În primul rând ea însemnă o durere, o rană la nivel sufletesc, deoarece partea sufletească este cea mai implicată în acest proces, o parte care nu se vede, nu se percepe, dar o trăiești în diferite forme. Apoi, cu timpul, realizezi că este și o bogăție la nivel de experiență personală. Acum, după 15 ani, aș spune că, în ciuda faptului că eram contrară ideii de emigrație, experiența atât de inedită pe care mi-a dat-o această locuire a mea în Italia nu aș fi putut-o dobândi niciodată. Orice zi petrecută aici face parte dintr-o relație directă cu o altă realitate, cu un altfel de mod de a gândi și interacționa. Este un efort, în primul rând, dar și o mulțumire legată de descoperirea unor realități cu totul inedite. Diversitatea înseamnă și multă bogăție, cunoașterea îți îmbogățește experiența de viață, dialogul deschis te pune în relație directă cu lucruri neașteptate.

 

 

Spuneți că acolo, la Milano, cunoașteți „români din Basarabia, Bucovina, din Valea Timocului”.
În ce context(e) ați realizat aceste legături?

 

Totul este legat de un context și o realitate anume care înseamnă întâlniri, evenimente culturale. Italia, așa cum spuneam, mi-a dezvăluit noi orizonturi de cunoaștere, îndeosebi cele legate de interacțiunea cu români din toate regiunile României, și nu numai, așa cum, în același timp, am avut posibilitatea să interacționez și să lucrez cu persoane din multe țări de pe glob. La Milano, în anul 2008, am fondat Centrul Cultural Italo-Român, care în peste 10 ani de existență numără circa 350 de evenimente organizate nu doar în capitala lombardă ci și în multe locuri din Regiune și orașe din Italia. În anii trecuți am deschis o bibliotecă românească (astăzi închisă) care devenise un punct de referință pentru toți cei interesați să ia legătura cu realitatea culturală românească: studenți, profesori, cercetători, publicul larg. În fapt, primul proiect a fost lansarea unui portal bilingv româno/italian: www.culturaromena.it, ajuns astăzi la multe milioane de vizite. Deschiderea creată la Centrul nostru, prin evenimente culturale, peste 300 la număr de la începutul activității (expoziții, concerte, lansări de carte, etc.), ne-a pus în legătură cu mulți italieni, dar desigur în primul rând cu mulți români, Centrul nostru având în rândurile sale voluntari, profesori, traducători, jurnaliști, oameni dăruiți să creeze ceva pentru România și imaginea ei aici în Peninsulă. În cadrul acestor manifestări culturale, am întâlnit români din Basarabia, Bucovina, stabiliți în Italia, apoi în zona italiană Ticino dinspre partea elvețiană locuiesc și sunt stabiliți mulți vlahi români din valea Timocului. De la primele contacte de prietenie am trecut la organizarea împreună a unor manifestări devenite tradiționale: Mărțișorul, Ziua Culturii Române, anumite lansări de carte cu autori români basarabeni, sau cu argumente despre Basarabia, etc. Există în zonă și un important Concurs Internațional de Poezie, la care an de an sunt prezenți autori români din Basarabia. Personal, mă bucur foarte mult de aceste raporturi care sădesc în noi sentimente frumoase naționale, de istorie, de cultură românească.

Comunitatea românească din Italia reprezintă, cum pe bună dreptate se spune, o „mică Românie”, o comunitate bine integrată, apreciată, cu un potențial de muncă important în societatea italiană, cu resurse culturale și artistice deosebite. Românii de aici nu mai sunt priviți doar ca „numere”, ci scriu o pagină de istorie, în fapt continuă o pagină de istorie (despre urmele și memoria comună italo-română se pot scrie cărți întregi), sunt prezenți activ în societatea italiană, își afirmă mai definit o identitate culturală, de tradiții, și sunt parte deplină din această moștenire culturală și creștină a Europei.

Interviurile realizate până acum sunt diferite din multe puncte de vedere, cu toate că am urmărit o temă comună, și anume experiența exilului. Dar oamenii sunt diferiți și, în consecință, poveștile lor de viață. Totuși, un răspuns (indiferent de modul în care am formulat întrebarea) pare să fie comun: și anume cel referitor la dezbinarea românilor în condiții de minoritate. Aproape toți intervievații mei au vorbit cu tristețe despre acest aspect, numindu-i pe români ca fiind cea mai dezbinată minoritate din țările în care ei trăiesc. Dumneavoastră, având această activitate nobilă, de promovare a culturii române, prin care-i adunați laolaltă pe cei care trăiesc în Italia (într-o anumită zonă a Italiei), cum vedeți lucrurile?
Eu am trăit în România într-o zonă minoritară din punct de vedere românesc și nu aș putea să afirm acest lucru. Dimpotrivă! Sigur, aceea e o realitate cu o anumită dimensiune, aici trăiesc o altă realitate! În general, cred că nu atât dezbinarea, ci mai mult o anume suspiciune domină în general la români, apoi, o anume superficialitate în raport cu exprimarea propriei identități, dar care, părerea mea, s-au estompat mult. Cele două pot fi trecute mult și pe seama istoriei recente a României, a aproape jumătate de veac de dictatură, de opresiune, de frică. Cunosc aici multe comunități de străini și nu aș spune că noi am fi mai dezbinați decât ei. Eu m-aș referi mai mult la un alt aspect, care poate, intrinsec, este legat de cel amintit de dvs., și anume lipsa unui capital de încredere care stăruie de multe ori, și acesta derivat tot din realitatea pe care au trăit-o generațiile care acum sunt emigrate. Faptul că venim dintr-o dictatură își are încă urme adânci în sufletele oamenilor. După al doilea război mondial și instaurarea dictaturii, cei care au mai putut au luat calea exilului în Occident, și fie au continuat lupta individual, fie s-au retras. Sunt multe volume de memorialistică ale românilor refugiați care transmit ideea de dezbinare și între românii care fugeau de dictatură. Deși îi unea aversiunea față de regimul comunist, totuși nu reușeau să se constituie și să fie o voce comună. Suspiciunea era primul lucru care îi împiedica, deoarece mereu planau păreri dintr-o parte sau alta, alimentate la acea vreme din plin de Securitatea de la București. După 1990, nu mai vorbim de exilul politic, vorbim de o emigrație masivă românească în toate țările europene și nu numai. Au prevalat, așa cum spun, studiile de specialitate, problema economică, lucru de înțeles. Din punctul meu de vedere, vindecarea vine încet și sunt mulți factori care generează această vindecare. De multe ori, ideea de unitate nu trebuie văzută doar prin prisma formală a unei unități comandată de cineva, de undeva, unitatea și solidaritatea se exprimă prin valorile comune care leagă o comunitate (limba, patria, credința, simbolurile naționale). Aceasta este forța care se simte cu adevărat în orice împrejurare. Dacă pleci de la valori, nu ai cum să te rătăcești, ele te vor ține legat de ceilalți în mod indiscutabil! Iar aici, intervin educația și cultura. În ultimii ani sunt impresionată să văd cum în Italia, în numele unor tradiții, momente istorice, românii au reușit să se coaguleze în mod foarte frumos. Au devenit tradiție în multe orașe din Italia momente importante: sărbătorirea Zilei Naționale de 1 decembrie, Ziua Culturii Române, sărbătoarea iei, sărbătoarea Unirii Principatelor; apoi, prin Biserică (Ortodoxă, Romano-Catlică, Greco-Catolică) se împlinește o întreagă activitate de acest fel. De exemplu, în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, există la nivel național o întreagă paletă de manifestări minunat de frumoase, care înseamnă ziua portului popular, festivalul de colinde (la care participă sute și sute de copii), școlile de duminică, conferințe, etc. La toate aceste evenimente amintite (numărul lor este foarte mare), participă și italienii care văd în mod direct această expresie de cultură și spirit românesc. Sunt de așteptat studii și cercetări pe seama acestor inițiative extraordinare, pe care românii din România le cunosc foarte puțin, sau mai deloc. Sunt eforturi foarte mari, deoarece vorbim de o masă de români activă, care muncește, timpul liber este ca și inexistent, apoi distanțele de parcurs nu sunt chiar ușoare. În modesta mea activitate, în toți acești ani, mi-a fost dat să aud cuvinte de apreciere la adresa comunității noastre din partea autorităților italiene pe care le-am întâlnit. Îmi amintesc că la anumite evenimente editoriale erau prezenți italieni care cumpărau pentru ei cărți ale editurii noastre, dar și pentru badante, adică femeile românce care îngrijeau membri ai familiei lor, ca formă de respect și prietenie. Pot să vă spun că sunt mulți tineri români, născuți sau crescuți în Italia, care au o viziune foarte frumoasă, echilibrată, legată de ceea ce sunt și reprezintă rădăcinile lor, sunt mult mai deschiși și încrezători.

 

 

Pe lângă activitatea pe care o desfășurați la Centrul Cultural Italo-Român (fondat de dvs., așa cum spuneți), mai există un important proiect cultural în care sunteți implicată. Despre ce este vorba?

 

 

Un proiect și o activitate tot mai intensă desfășurăm în cadrul Editurii Rediviva, fondată în cadrul Centrului Cultural Italo-Român în anul 2012, aceasta fiind, de fapt, prima editură românească deschisă în Italia. Este un proiect la care ne-am gândit mult în acei ani, care a venit pe fondul activității noastre culturale și mai ales a contactelor avute în teritoriu cu multe persoane, români, italieni. Este o editură care are ca scop principal promovarea culturală românească, prin publicații de istorie, literatură, poezie, memorialistică, artă ș.a. O muncă zilnică, încă de la primele publicații. Fiind o activitate a noastră, nesusținută de nimeni, înseamnă un efort și mai mare, din punct de vedere financiar, logistic, al resurselor umane. Ideea a fost a colegei noastre, scriitoarea Ingrid Beatrice Coman, ea fiind rezidentă la acea vreme de mai mult timp în Italia, publicase deja câteva volume în italiană și era în legătură cu multe cercuri literare și culturale italiene. A fost ideea ei, și noi, cei puțini, ne-am alăturat acestui proiect, împreună cu poeta și traducătoarea Maria Floarea Pop, Davide Arrigoni, scriitoarea și traducătoarea Irina Turcanu-Francesconi, Gabriel Popescu, prof. Valentina Negrițescu, poeta Florentina Niță. Apoi, în decursul anilor, „familia Rediviva” s-a lărgit, cu prezența multor autori, români, italieni, dar și de alte naționalități, scriitori proveniți din America Latină sau Africa, ideea fiind aceea de dialog cultural, pe care îl promovăm constant. Așa am ajuns să concepem în jur de opt colecții, de literatură română, cultură și civilizație, poezie, proză, colecția Afrika. Vă pot enumera anumite publicații în traducere italiană: Adam și Eva [Adamo ed Eva] de Liviu Rebreanu, Craii de Curtea Veche [I principi della Corte antica] de Mateiu Caragiale, Principele [Il Principe] de Eugen Barbu, Andante de Vasile Igna, Între uitare și memorie [Tra oblio e memoria], de Micaela Ghițescu, Spațiul și timpul [Lo spazio e il tempo] de Mihail Diaconescu, etc. Apoi, menționez Istoria Transilvaniei [Storia della Transilvania] a prestigioșilor istorici Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan, Identitatea românească [L’identità romena] de Ioan Aurel Pop; republicarea acum trei ani a volumului Jurnalul fericirii [Diario della felicità] de Nicolae Steinhardt. Au apărut mai multe volume de poezie, semnate de poeții Aura Christi, Daniel Corbu, Elena Liliana Popescu, ș.a. Am enumerat doar câteva titluri, deoarece catalogul editurii noastre a ajuns la circa 80 de titluri în acest an. Am publicat patru ediții ale anuarului Repere de cultură românească în Peninsulă, o oglindă a raporturilor culturale italo-române, a memoriei comune care leagă cele două țări. Am optat mult și pentru varianta publicării bilingve: româno-italiană, ca un exercițiu necesar de limbă atât pentru români cât și italieni. Și mai ales pentru a doua generație de tineri români născuți sau crescuți în Italia. Suntem onorați să putem participa la multe evenimente literare în toată Italia, nu doar Milano și regiunea Lombardia, vorbesc de biblioteci, librării, școli, universități, parohii, fundații, etc. Și în România am fost prezenți cu evenimente editoriale, la București, Iași, la Institutul Italian de Cultură, sau Muzeul Regina Maria din Iași. De asemenea, am oferit în acești ani nenumărate donații din aceste volume unor biblioteci, școli, cercetători, profesori, jurnaliști interesați să aprofundeze argumente legate de România, din diferite puncte de vedere. De exemplu, anul trecut am donat multe volume din Istoria Transilvaniei unor biblioteci și departamente de istorie din cadrul universităților italiene. Editura, prin profilul ei, manifestă o deschidere interculturală și acesta a fost și motivul pentru care ea figurează în cadrul Portalului Ministerului Educației din Italia, iar anul trecut a fost selecționată în cadrul unui proiect național WORDS LINK’S care aparține Centrului de Studii de la Roma (IDOS), un institut de cercetări interdisciplinare. Consider că proiectul Rediviva înseamnă un câștig cultural, o implicare pe durată lungă, este un proiect de strategie culturală, are ca scop consolidarea raporturilor culturale italo-române și oferă spațiu celor care vor să dea voce valorilor identitare.

 

 

Majoritatea celor cu care am discutat până acum au plecat din țară fie din motive politice, înainte de 1989, fie după aceea, din motive economice. Dumneavoastră ați plecat în urma căsătoriei, deci o altfel de alegere. Profesional vorbind, având în vedere cariera frumoasă începută în România, dar ținând cont și de proiectele culturale pe care le-ați inițiat, și care se bucură de succes acolo unde ați ales să locuiți, vă considerați împlinită în Italia?

 

 

Este o întrebare grea! Cred că, la fel ca mulți alți emigranți, dincolo de ideea schimbării mediului, a Țării pe care am lăsat-o, am căutat să țin un echilibru, deoarece împlinirea de care spuneți înseamnă păstrarea unui echilibru, indiferent cum am lua lucrurile și oriunde ne-am afla. Acest echilibru este desigur perceput prin ceea ce profesional am putut face, prin familia mea, care este un aspect fundamental, și prin păstrarea valorilor naționale și de credință. Și aceasta din urmă este cea mai importantă referință în viața omului, deoarece fără credința în Dumnezeu este greu să te raportezi la ceea ce te înconjoară, și mai ales să înțelegi multe lucruri pe care nu le poți explica, oricât ai dori. Sunt departe de a afirma ideea unei carieri profesionale, mai degrabă o modestă activitate culturală. Regret mult că nu am mai putut preda în școală, nu am mai avut contactul cu elevii. Dar, desigur, mă bucur dacă am putut face ceva.

 

 

În timp ce corespondăm pentru acest interviu, a intervenit cumplita molimă numită Coronavirus. Italia este, în momentul de față, a doua cea mai afectată țară din lume. Și în România îmbolnăvirile cresc de la o zi la alta, de la o oră la alta, iar privirile îngrijorătoare sunt ațintite asupra fenomenului, invers de data aceasta, al migrației. Românii care lucrează în Italia se întorc masiv acasă, sporind riscul contaminării cu temutul virus în țara noastră. Dumneavoastră ați rămas acolo, într-o țară izolată (cel puțin așa se spune) de restul lumii prin carantina declarată de guvernul din Peninsulă. Mărturia dvs. este interesantă pentru noi, cei care aflăm toate informațiile doar prin intermediul mass-media, care abundă, din păcate, în fake news. Cum stau lucrurile cu adevărat acolo? Care sunt motivele (dincolo de panica îmbolnăvirii) pentru care mulți români au ales să revină în țară, în timp ce alții s-au supus regulilor și recomandărilor, rămânând în Italia?

 

 

E o întrebare care, iată, vine într-un context de mare încercare! O încercare pentru toți, italieni, români și alte popoare europene și nu doar Europa. În una dintre aceste zile, autoritățile locale din orașul în care trăiesc, de lângă Monza, o zonă foarte afectată, au instituit un flash/mob al unui grup de voluntari, care într-o mașină colinda pe străzile orașului, iar de la un difuzor se auzea imnul Italiei. În oraș răsunau clopotele tuturor bisericilor. În mod spontan, încă de dimineață, locuitorii au arborat drapelul la balcoane și ferestre. Am arborat și eu atât drapelul Italiei cât și pe cel al României, într-un semn de solidaritate, de compasiune și empatie pe care trebuie să o manifestăm cu toții. Iată o problemă gravă care ne atinge viața și sănătatea, și pe care oamenii au încercat să o depășească, în fapt să se încurajeze, prin apelul la solidaritate, la simbolurile comune. Andrà tutto bene/va fi totul bine – nu este o lozincă oarecare, este un mesaj de încredere că se va putea depăși acest lucru! Avem nevoie de această solidaritate, de credință… facem cumva apel la lucrurile care nu se văd, nu se percep, le simțim doar. Când vă scriu, aud (deja de zile întregi) sirenele ambulanțelor, singurul zgomot de fiecare zi, care ne certifică tragedia. Simți neputința, simți cât ești de limitat în a face ceva! Cât privește venirea românilor Acasă, sunt convinsă că în vreme de panică, de frică, fiecare acționează cum simte! Adică, fiecare își caută o siguranță, că este aici, sau că este acolo alături de părinți, de cei dragi. Este absolut firesc! Doar că gestul celor care s-au întors trebuie să fie însoțit de responsabilitatea și grija pentru cei la care se întorc. Adică să urmeze regulile impuse de autorități. Lumea nu trebuie să perceapă aceste măsuri ca luate împotriva noastră, ci pentru noi toți! Nu este vorba despre o joacă, ci un exercițiu civic și responsabil! Cu siguranță, vom avea ceva de învățat din această încercare, cu siguranță ne vom maturiza mai mult și ne vom întoarce la adevăratele valori, la credință, la importanța familiei și a celor din jurul nostru.

 

 

Să sperăm că așa va fi. În ultimele zile, tot mai multe voci susțin că, după această „mare încercare”, cum îi spuneți și dumneavoastră, se va produce o „resetare” a lumii, că ea nu va mai fi, apoi, la fel. Nu știu cum vom ieși din tragedia în care actori suntem cu toții (în timp ce noi corespondăm lucrurile s-au schimbat dramatic și aici, am ajuns și noi să nu mai ieșim din case, iar numărul îmbolnăvirilor crește în fiecare zi), nu știu, de fapt nimeni nu știe, care vor fi „costurile”, până la final.
În aceste săptămâni, de când a fost declarată pandemia, interacțiunile noastre s-au mutat, aproape cu totul, în virtual. Credeți că mediul online poate substitui, cu bune rezultate, actul cultural care nu mai poate avea loc în realitate (fie că e vorba de lansare de carte, conferințe, recitaluri de poezie, etc.)?

 

 

Nu poate substitui, desigur! Este, cum spuneți, și un preț care se va plăti. Dar acum e mai important să simțim umanitatea din noi, să simțim solidaritatea, indiferent de unde vine. Că vine din afișarea unei coperte a unui volum pe pagina de Facebook, a unui link cu un concert de muzică și, poate cel mai important, de la transmiterea live a unei slujbe din biserică, înseamnă enorm! Acum tot ceea ce avem este foarte valoros și nu ne este de folos să ne gândim la limitarea în care trăim, care oricum este temporară. Cultura, prietenia, dar mai ales suferința sunt cele care îi unesc acum pe oameni! Și este o mare pedagogie în această suferință. Apoi, iată, stăm acasă, avem timp pentru meditație, pentru rugăciune, etc. Ne putem crea o disciplină și fără să ieșim neapărat din casă. Câtă lume nu apelează la sfaturile unui duhovnic, care poate nu a ieșit niciodată din chilia și mănăstirea lui și totuși el cunoaște foarte bine suferințele omului? Nici măcar nu beneficiază de mediul online. Suntem puși să ne căutăm resurse acolo unde ni se părea că ele nu ar exista. De-a lungul istoriei au fost multe molime, dar nu a însemnat că timpul și spațiul nu au fost însemnate de mari creații… marile creații nici nu cer bani, cum ne imaginăm.

 

 

În răspunsurile pe care mi le-ați dat, făcând referire la locul din care ați plecat, scrieți mereu: Țara și Acasă – cu majuscule, indiferent de locul pe care îl ocupă aceste cuvinte în compoziția frazei. De ce procedați astfel?

 

 

În Italia, cu punerea majusculei se face diferența între Paese (Țară, Națiune) și paese (o mică localitate, un sat). Și nu doar că ar fi vorba de o obișnuință intrată automat, cât mai ales distincția din punct de vedere sentimental, poate, pe care o fac în acest caz, trăind în prezent departe de casă și de țară. Acasă și Țara fac referire la lucrurile care înseamnă adevăratul tezaur pentru mine: casa în care m-am născut și copilărit, locul familiei mele, al bunicilor, al străbunicilor, al întregului meu popor cu trecutul și prezentul lui.

 

 

În aceste zile, în această perioadă pe care o traversăm, de ce vă este cel mai dor de „Acasă”?

 

 

Mereu m-am gândit că de-a lungul istoriei (și mă refer acum la istoria poporului român) generațiile au fost foarte încercate, supuse unor limite incredibile de supraviețuire. Bunica mea îmi povestea despre moartea celor patru frați ai ei, în timpul primului război mondial, trimiși să lupte pe frontul austro-ungar, într-un război care nu era al lor; apoi, realitatea legată de cel de al doilea război mondial, de instaurarea comunismului, deznaționalizarea, foamea, lipsa de libertate, pe care, iată, ne-au povestit-o chiar părinții noștri; după revoluția din decembrie 1989 era o perioadă de criză, de neajunsuri, dar tatăl meu se bucura că se găsea pâine de vânzare și că putea fi liber, percepea aceste lucruri ca pe niște daruri. După această perioadă de încercare poate ar trebui să vedem ceea ce avem, exact așa, totul ca pe un dar de neprețuit.
Cât privește acest sentiment, dorul, care nu își găsește un echivalent în limba italiană și nici în alte limbi, cuprinde, în primul rând, chipul familiei mele de Acasă, al bisericii din sat, al școlii unde am învățat, dar și imaginea unor persoane generoase; este un dor și o rememorare în liniște, asemenea unei taine, a tot ceea ce m-a însoțit în toată călătoria care a urmat apoi, și va urma, în rânduiala dată fiecăruia aici pe pământ.

 

 

Arcore – Milano, 6 aprilie 2020

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg