Pentru prima dată, seria de interviuri „România și oamenii săi din lume” ajunge, fără să aibă nevoie de viză, în Statele Unite. Despre primul meu interlocutor de aici sunt multe de spus, dar, așa cum am procedat de fiecare dată, am să-i dau ocazia de a-și schița o scurtă prezentare în debutul discuției noastre, pentru ca mai apoi să pătrundem în detaliile poveștii sale de viață.

 

 

„România este mai mare decât se crede. Se întinde peste mări și țări.”

Marius Stan
U.S.A.

 

 

Cine sunteți dumneavoastră, domnule Marius Stan, și cum ați ajuns să emigrați atât de departe, tocmai dincolo de ocean?

 

 

Vă răspund după cum îmi trec prin cap amintiri și idei aiurite: Am copilărit – și încă mai copilăresc – în Urziceni, județul Ialomița, unde am terminat Liceul Teoretic (acum „Grigore Moisil”). După absolvirea în 1986 a Facultății de Fizică a Universității București, am obținut Doctoratul în Chimie la Institutul de Chimie-Fizică al Academiei Române. În același an, 1997, am plecat cu soția și cei doi copii în Statele Unite pentru un stagiu postdoctoral la Los Alamos National Laboratory. Am plecat din multe motive lăudabile: curiozitate, spirit de aventură, dorință de afirmare. Un alt motiv pentru care am plecat a fost „de foame”. Ca cercetător științific în România anilor 90 trăiam de pe o zi pe alta. La Los Alamos am găsit condiții decente. Imediat am creat și condus un grup de fizica și chimia materialelor. Apoi, după 13 ani în deșertul New Mexico, ne-am hotărât să mergem într-un oraș mare cu multe universități. Din 2010 sunt Senior Scientist la Argonne National Laboratory și Senior Fellow la University of Chicago și Northwestern University. Pentru doi ani am fost National Technical Director la Department of Energy al S.U.A, în guvernul președintelui Barack Obama. Soția este și ea cercetător la Argonne. Locuim chiar în centrul orașului Chicago, un fel de București mai mare și mai eclectic. Copiii sunt acum în mediul post universitar american, unul doctorand celălalt în stagiu postdoctoral, tot în domeniul științific. Spun uneori, în glumă, că suntem o familie de tocilari care iubim științele și matematica. Eu încă trăiesc în frumoasa limbă română. Am publicat o carte de poezie și una de proză scurtă iar acum scriu un roman. Am scris și în engleză, dar îmi vine mai greu. Îmi place să joc în filme și sunt membru al Screen Actors Guild (SAG-AFTRA). În fiecare an merg în Romania și cam la doi ani facem o excursie prin țară cu toată familia.

 

 

Spuneți că ați plecat din România din „motive lăudabile: curiozitate, spirit de aventură, dorință de afirmare”, dar și „de foame”, în cel din urmă caz fiind vorba, înțeleg, de perspectiva sumbră de a trăi dintr-un salariu modest, cum spuneți că era cel al unui cercetător român la sfârșitul anilor 90. Cât de mult din aceste așteptări v-a oferit țara de adopție imediat după emigrare? Ce înțelegeți prin „condiții decente”, pe care spuneți că le-ați găsit la Los Alamos?

 

 

Foamea și setea și respirația și sexul sunt legate de instincte primare. Toți vrem să supraviețuim. Când am spus că am plecat „de foame” nu m-am referit la un viitor sumbru. M-am referit la un prezent dramatic al acelor timpuri. Eu și soția aveam mai puțin de o sută de dolari pe lună salariu fiecare. De fapt, soția, ca profesoară de fizică la liceul Semănătoarea – devenit apoi „Mircea Eliade” ca un omagiu adus preocupărilor agricole ale marelui filosof al religiilor – avea un salariu puțin mai mare ca al meu, care eram cercetător la un Institut al Academiei Române. De fapt, secretarea mea de atunci avea un salariu puțin mai mare ca al meu. Un coleg mi-a povestit o întâmplare antologică. O aștepta pe soția lui, medic la un spital din București, când portarul spitalului l-a întrebat: „Da matale cu ce te ocupi?”. El a răspuns: „Sunt cercetător!”. Portarul s-a gândit o clipă, a evaluat situația și i-a zis: „Păcat, io zic că ești un om deștept, puteai să faci și matale o facultate”.
„De foame” nu se referă numai la mâncare, cu toate că am suferit de acea foame în câteva rânduri cu soție și copii cu tot. E mai mult despre faptul că necesități de bază cum ar fi literatura, teatrul, cinematografia și asistența medicală nu erau accesibile la veniturile noastre. Nici măcar o sticlă de Pepsi nu era accesibilă. Tot ce ne puteam permite era un bidon mare de plastic, de doi litri, de la buticul din colțul străzii. Trebuie să știți că sticla de Pepsi a jucat un rol important în viața noastră. A fost unul dintre motivele pentru care am plecat în America. În vremea studenției, la Facultatea de Fizică a Universității București, facultate exilată la Măgurele din motive de reactor nuclear, am întâlnit-o pe Liliana, proaspăt venită de la un liceu bun din Medgidia, și am convins-o să meargă cu mine la Balul Bobocilor pe Universitate la Casa Studenților, „Grigore Preoteasa”. Desigur, Grigore Preoteasa e acum „persona non grata”, dar atunci era un loc bun de întâlnire. Am dansat pe „Monaco, 38 de grade la umbră” și ne-am pupat și ne-am iubit și ne-am căsătorit în anul terminal de facultate. E foarte important că am mâncat mămăliguță cu brânză și am băut Pepsi la sticlă la „Lacto Dorna”, pe bulevardul Magheru. Asta pe vremea lui Ceaușescu. După ce a trecut revoluția și au venit Iliescu și Constantinescu, mi-am zis: Dacă în țara asta minunată nu pot bea un Pepsi la sticlă din salariu meu de rahat, eu plec. Și am plecat. Mai întâi singur, în aprilie 1997, cu un tren spre Budapesta și un avion către Albuquerque, cu oprire în Atlanta, Georgia, U.S.A. Apoi au venit soția și copiii, în iunie. I-am așteptat la aeroport și mi-au sărit în brațe și ne-am pupat în unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele de până acum.
E imposibil de prezis care e picătura care umple paharul. Cred că Ceaușescu a căzut deoarece se întrerupea curentul la meciurile de fotbal. Guverne au picat după incendii și revoluții de primăvară au pornit cu o singură palmă. Traiectoria noastră și a lumii e o succesiune de bifurcații. Alegeți cu grijă și curaj!
Acum despre „un trai decent”. Plecare mea, a noastră, în Statele Unite ale Americii a fost lipsită de glorie. Am prieteni care au trecut eroic Dunărea și au suferit în lagăre italiene. Alții au emigrat clandestin și s-au luptat ani în șir să obțină un statut oficial. Eu am fost angajat prin poștă. Am trimis câteva cereri de articole științifice unor colegi din SUA, folosind cărți poștale, cum era moda pe vremea aceea. Unul dintre ei a remarcat trei articole publicate de mine și mi-a propus să aplic la un stagiu post-doctoral. Ca ieri îmi amintesc cum discutam cu Liliana: „Dăm noi atâția bani pe aplicația asta? Șansele sunt zero! Cu banii ăștia mai bine luăm mobilă de sufragerie”. Până la urmă am aplicat așa, într-o doară, și m-am pomenit acceptat.
Când am ajuns la Los Alamos nu mi-a venit să cred. Nici lor nu le-a venit să creadă. M-au întrebat dacă salariul anterior, o sută de dolari pe lună, nu e cumva o greșeală. „Poate o mie de dolari pe lună?”, au zis ei. Cert este că salariul meu la Los Alamos a fost de zece ori mai mare decât cel din România. Știu, puterea de cumpărare e adevăratul criteriu. Puterea de cumpărare a fost doar de opt ori mai mare. Nu numai că am luat imediat o ladă de sticle de Pepsi dar am mers într-o excursie în Hawai cu oprire la Los Angeles, la Hollywood și la Universal Studios. Asta chiar în primul an. Apoi ne-am vizitat familia și prietenii în România, în anul următor. Nu eram bogați, aveam însă o viață decentă. Mergeam la teatru, citeam cărțile pe care ni le doream, aveam mâncare și asistență medicală de calitate. Și aveam un vis American.

 

 

Faceți parte dintre cei care au reușit, dintre cei pentru care visul american a devenit realitate. Sunteți, după cum citeam într-un articol despre dvs., specialist în chimie computațională, fizician cu preocupări în termodinamica de non-echilibru, eterogenitate și proiectarea materialelor pentru aplicații energetice și electronice. V-aș ruga să-mi povestiți puțin despre cariera pe care ați construit-o acolo, peste ocean, despre proiectele importante la care ați participat, sau pe care le-ați coordonat.

 

 

Cariera mea științifică în SUA este ca o spirală Fibonacci. Am fost pe rând cercetător, lider (coordonator de proiecte), manager (șef) și iar cercetător, lider, manager și tot așa, la distanțe din ce în ce mai mari de binomul central: curiozitate și creativitate. Spre exemplu, la Los Alamos, acolo unde Robert Oppenheimer și colegii lui au creat prima bombă atomică, m-a preocupat termodinamica sistemelor complexe departe de echilibru. M-am întrebat cum se topesc aliajele metalice, sau ceramica, sau zăpada. Pentru că nu eram mulțumit de programele de cercetare existente, am creat unul pornind de la cincizeci de mii de dolari pe an, ducându-l apoi la un milion pe an. Și pentru că întrezăream un mod mai bun de a organiza cercetarea, am creat o echipă iar mai apoi am condus un grup de câteva zeci de oameni. Lucrurile mergeau bine și probabil aș fi putut avansa ca manager.
Numai că idei noi s-au aprins ca scânteile și m-au făcut să revin la cercetare. De data asta eram în Chicago, la institutul Argonne, acolo unde Enrico Fermi și colegii lui au creat primul reactor nuclear. M-am gândit că teorii și metode științifice care sunt valabile la diverse scale temporale și spațiale, cum ar fi mecanica cuantică, dinamica moleculară, sau metoda elementelor finite, pot fi „conectate” astfel încât să comunice între ele. Așa a apărut „multi-scale modeling and simulation of nuclear materials” (simularea materialelor nucleare folosind metode care operează la scale multiple), o metodologie care este acum folosită de comunitatea științifică internațională. Bineînțeles că am simțit nevoia să fiu iarăși lider și să conduc un program național de implementare a tehnicii de calcul la ministerul energiei al SUA, la Washington DC, în guvernul președintelui Barack Obama. Un program pe care l-am preluat la zece milioane de dolari pe an și l-am dus la douăzeci și cinci de milioane.
Am revenit apoi la Argonne ca Director al Centrului de Știința Sistemelor. Așadar manager al unui centru cu peste o sută de angajați. Și iar am fost tentat să „avansez”, să urc pe scara managerială. Numai că ideile noi, „scânteile”, nu mi-au dat pace. Tocmai reînviase Inteligența Artificială și nu puteam să lipsesc de la o așa renaștere. Am propus o metodă de evaluare a încrederii pe care o putem avea în datele științifice și în modelele matematice. Este un domeniu care acum crește în importanță și în număr de publicații. Sunt iarăși fericit ca cercetător științific principal la Argonne și profesor asociat la Universitatea Chicago și Universitatea Northwestern. Desigur, Inteligența Artificială se extinde și influențează tot mai mult societatea. Ne trebuie așadar un program internațional de miliarde de dolari pe an. Cred că știți ce urmează.

 

 

În corespondența noastră electronică, după această ultimă afirmație ați inserat un emoticon zâmbitor. Da, cred că am înțeles ce urmează, iar programul internațional privind Inteligența Artificială vă așteaptă, probabil, să-l coordonați. (Acum eu aș vrea să folosesc emoticonul).
Spuneți că dvs. ați propus „o metodă de evaluare a încrederii pe care o putem avea în datele științifice”. Având în vedere pandemia COVID-19 pe care o traversăm, infecția globală cu acest virus (SARS-CoV-2), credeți că o centralizare rapidă și cât mai eficientă a informațiilor științifice pe care le avem despre noua amenințare, care a panicat lumea întreagă, ar putea fi de folos în a găsi un vaccin sau un tratament eficient?

 

 

Metoda pe care am propus-o combină statistica Bayes și învățarea automată (Machine Learning), o componentă a Inteligenței Artificiale. Pastorul Thomas Bayes (1701-1761) a fost preocupat de teoria probabilităților ca urmare a interesului său pentru jocuri de noroc. Nu am să filozofez despre motivele pentru care un preot prezbiterian în Anglia secolului optsprezece dorea să câștige la jocuri de noroc dar trebuie să remarc observația făcută de el: „Cu cât joc mai mult, cu atât joc mai bine!”. Această idee l-a călăuzit în dezvoltarea unei relații matematice care leagă probabilitatea inițială, sau a priori, ca un model să descrie bine datele disponibile inițial, și probabilitate finală, a posteriori, de a descrie corect toate datele. Cu alte cuvinte, cu cât analizăm mai multă informație, cu atât modelele noastre vor fi mai bune și predicțiile noastre mai de încredere.
Desigur, creierul uman poate analiza un număr uriaș de date. Asta ne ajută să ne integrăm zi de zi în natură și în societate. Asta ne ține în viață. Unele probleme însă depășesc cu mult capacitatea de analiză a creierului uman iar pandemia COVID-19 este un exemplu. De aceea folosim învățarea automată, pentru a suplini capacitatea remarcabilă dar limitată a creierului. Învățarea automată constă în utilizarea unui algoritm care poate extrage informație din datele furnizate fără a fi programat explicit. Așadar, fără instrucțiuni de genul: „Dacă x este mai mare ca 1, atunci adună x cu y”. Este un tip de algoritm bazat pe rețele neuronale care funcționează în mod asemănător cu neuronii și sinapsele din creierul uman.
Combinația dintre statistica Bayes și învățarea automată permite calcularea nivelului de încredere în diverse modele. Spre exemplu, să presupunem că un grup de cercetare propune un model în care numărul de cazuri COVID-19 crește liniar, direct proporțional, cu numărul de zile de la declanșarea epidemiei în țara respectivă. Un alt grup propune însă o creștere mai rapidă, exponențială, iar un altul una mai lentă, logaritmică. Analizând datele prin metoda Bayes-Machine Learning, putem calcula nivelul de încredere (probabilitatea de a fi corect) pentru fiecare dintre cele trei modele. Acest rezultat ajută factorii de decizie în planificarea resurselor și a acțiunilor necesare combaterii virusului, cum ar fi la ce spital trebuie să trimitem mai întâi respiratoare sau cine trebuie vaccinat cu prioritate pentru a încetini propagarea bolii.
O altă aplicație este selectarea celor mai buni compuși chimici pentru medicamente eficiente în tratarea unor afecțiuni. Tradițional, cercetătorii își folosesc experiența și intuiția pentru a face diverse încercări până găsesc compoziția optimă. Metoda noastră îi poate ajuta să reducă numărul de încercări și să găsească mai repede tratamentul cel mai eficient.
Toate acestea necesită timp. Inteligența Artificială extinde capacitățile creierului uman și ne ajută pe noi, oamenii, să rezolvăm mai rapid diverse probleme științifice și tehnologice. Rareori în istorie timpul a fost mai prețios ca acum. Așa că parteneriatul dintre oameni și calculatoare este din ce în ce mai important.

 

 

Să sperăm că timpul ne va fi aliat și nu dușman în acest caz, că se vor găsi, cât mai repede, soluții care să scoată omenirea din această criză fără precedent. Dumneavoastră cum vă descurcați în izolarea impusă de autorități? Care sunt regulile, strategiile americanilor în lupta cu coronavirusul?

 

 

Chicago e un oraș dur, în care oamenii se împușcă pentru puțin. Cum ar fi pentru zece dolari sau pentru imaginare atacuri la onoare. Sunt cartiere în care dacă te naști nu apuci majoratul. Mă rog, aici majoratul e douăzeci și unu de ani dar, oricum, viața e grea și se pierde ușor. Poliția joacă un rol periculos, atât pentru ei cât și pentru ceilalți. Dacă respecți legea, polițistul e prietenul tău. Te ajută să traversezi intersecția sau te îndrumă prin labirintul străzilor lăturalnice. Dacă însă încalci legea, te zdrobește de caldarâm. Pentru că se tem pentru viața lor așa cum se tem pentru viața ta. Desigur, ca în toate marile orașe ale lumii, în majoritatea zonelor oamenii se simt în siguranță.
În condițiile pandemiei, toată lumea stă acasă și își macină nervii cu programele TV sau cu postările pe internet. Cei care se aventurează la o plimbare, mai ales când iese soarele, poartă mască și trec pe trotuarul celălalt. E o disciplină obositoare. Dar nu trebuie să ne educe primarul sau guvernatorul statului și nu sunt necesare declarații pe propria răspundere. Pur și simplu nu vrem să murim sau să omorâm pe cineva.
Adesea cântăm. În fiecare seară, la ora 20, lumea iese la balcon și cântă la unison (aproximativ) un cântec celebru și adesea semnificativ. Spre exemplu, am cântat într-o seară „Lean on me” (Sprijină-te de mine) de Bill Withers. A fost emoționat, mai ales când am ajuns la „Toți avem nevoie de cineva de care să ne sprijinim”. Cei mai mulți s-au gândit la partenerii de viață, la rude sau prieteni. Cei în stare de ebrietate s-au gândit la puncte de sprijin mai practice.
Nouă milioane de oameni trăiesc în Chicago, dintre care peste o sută de mii de români. Adesea ne-am sprijinit de ei, am vorbit la telefon în limbă română, am recitat poezii și am cântat cântece românești. Apoi am sunat acasă la părinți, frați și surori și i-am îmbrățișat virtual. România este mai mare decât se crede. Se întinde peste mări și țări.
De Paște am făcut cozonac. De fapt, soția deține secretul cozonacului perfect și nu l-a împărtășit decât fiicei noastre. Eu am cumpărat ingredientele și am prestat muncă necalificată. Tot de Paște ne-am văzut cu fiul nostru care locuiește și el în Chicago, la câteva străzi de noi. Ne-am întâlnit la ușa apartamentului și am schimbat pungi cu cozonac, ouă roșii, friptură și alte bunătăți. Păstrând cei doi metri distanță, am zis „Adevărat a înviat!”. Nu ne-am putut îmbrățișa. Cu măștile pe față, ne-am făcut cu mâna și ne-am zâmbit cu drag din priviri.

 

 

Revenind la relația cu timpul, din întrebarea anterioară, pare că ați găsit rețeta secretă de a vi-l face prieten. Cum reușiți să vi-l drămuiți atât de bine, încât să faceți, concomitent, atât de multe lucruri? Recunosc că această întrebare îmi stăruie în gând încă de la primul răspuns pe care mi l-ați dat, și în care îmi spuneați că, pe lângă o carieră științifică de succes, sunteți și scriitor, dar și actor!

 

 

Timpul nu trece uniform. Când ești cu cineva care îți place sau când faci ceva care îți place, timpul se subțiază și curge prea repede. Dimpotrivă, când aștepți pe cineva drag sau când trebuie să faci ceva plictisitor, timpul devine vâscos, curge ca mierea. Și valoarea timpului se schimbă. După ce am trecut de cincizeci de ani am înlocuit întrebarea „Oare avem destui bani?” cu „Oare avem destul timp?” Și răspunsul a fost invariabil „Da!”
Deși, așa cum ați remarcat, am multe preocupări, metoda mea de „multi-tasking” nu se aplică în spațiul real ci în cel imaginar. Nu fac multe lucruri în același timp dar mă gândesc la multe lucruri în același timp. Spre exemplu, în mijlocul unei ședințe plictisitoare, finisez o poezie de dragoste sau descrierea unui personaj dintr-o povestire. Sau, în pauza de filmare, pe un platou cinematografic, compar diverse modele matematice pentru analiza unor date științifice. Am scris cele mai bune poezii în avion și am optimizat un algoritm în timpul unui concert simfonic.
Cel mai important e să fii pasionat. Să te absoarbă ceva pentru un timp suficient de lung și să pui toată energia, talentul, creativitatea în ceea ce faci. Problema mea este că sunt absorbit în multe direcții. Mi s-a spus în repetate rânduri că dacă m-aș fi concentrat pe matematică sau fizică sau literatură sau cinematografie aș fi ajuns departe. Din păcate, sau din fericire, nu pot face asta. Când o idee scapără și îmi luminează creierul, atracția devine prea mare. De altfel, nici nu țin să „ajung departe”. Îmi doresc mai mult să creez mici grădini intelectuale care să devină – cu ajutorul altor oameni pasionați – parcuri științifice sau artistice prin care lumea să se plimbe cu privirea sau cu gândul.
În seria de prezentări despre „Știință și Cinematografie” pe care le țin în S.U.A. de câțiva ani, spun adesea că am învățat ceva important din filmările la serialul „Breaking Bad”. Am învățat că pentru a fi creativ e nevoie de talent; pentru a crea ceva de valoare e nevoie de disciplină. Asta mi-a folosit și în activitatea științifică. Deși învârt permanent în cap diverse idei, concepte, cuvinte, sunete sau imagini, am un program zilnic destul de strict. Sunt ore în care lucrez și ore în care mă relaxez. Cele mai importante probabil sunt orele în care mă așez la calculator și pun ceea ce este gata „pe hârtie”, într-un fișier electronic. Zi de zi, seară de seară, uneori noapte de noapte.

 

 

Cum ați ajuns să jucați într-un serial tv. și încă unul de o așa mare popularitate („Breaking Bad”)? A fost prima experiență de acest gen?

 

 

Mă consider un actor profesionist lipsit de educație. Nu am urmat niciun fel de cursuri și nu am avut experiență teatrală sau cinematografică înainte de „Breaking Bad”. Eram în New Mexico în 2008 când copii noștri au venit cu idea să mergem la o audiție pentru figuranți într-un nou serial de televiziune. Eu și soția nu prea voiam dar cei mici au insistat și în cele din urmă am cedat. Am mers cu toții la Albuquerque, unde erau studiourile de filmare. Și dorința lor s-a împlinit. Toată familia a fost selectată pentru a face figurație în episodul pilot. Soția și copiii apar în scena din magazin, umblând de colo colo.
Ceva s-a întâmplat însă, nu știu nici acum ce anume, cu actorul care trebuia să joace rolul proprietarului de spălătorie unde lucra personajul principal, Walter White, interpretat de Bryan Cranston. Producătorul serialului, Vincent Gilligan, a cerut celor de la „casting” (distribuție) să găsească repede pe cineva care poate să spună o singură replică: „Walter, am nevoie de tine afară să ștergi o mașină”. Shary Rhodes – o doamnă micuță și minunată care mi-a zis odată: „Termină cu prostiile astea cu știința, ești un actor de clasă!” – m-a recomandat, iar Vince m-a chemat la o probă. A fost încântat de talentul meu actoricesc și de sprâncenele mele monumentale. Am primit rolul. Restul e istorie.
Personajul a căpătat un prenume românesc, Bogdan, și un nume de familie inexistent, Wolynetz, la sfatul avocaților care nu vor să se trezească cu cineva care să spună: „Personajul este copiat după viața mea, vreau 10% din încasări!”. Scenariștii au avut apoi grijă să îl aducă pe Bogdan pe ecran în fiecare serie și au mutat acțiunea la spălătorie în seria a patra, pe care vă recomand să o vedeți.
A fost o experiență minunată. M-am împrietenit cu Vince, cu Bryan, cu Ana Gunn și Aaron Paul. Am menținut aceste prietenii de-a lungul timpului, cu discreție și drag. Simt că am contribuit un pic la unul dintre cele mai bune seriale de televiziune făcute vreodată. Echipa de actori din care am făcut parte a primit două premii Grammy. Încă primesc cecuri de la Sony Television Production ca urmare a distribuirii serialului și a vânzării produselor aferente. Sunt așadar un actor profesionist lipsit de educație pe care oamenii îl opresc pe stradă cu: „Salut Bogdan! Pot să fac și eu o poză cu tine?”. Așadar Bogdan, proprietarul spălătoriei de mașini, trăiește. Ce poate un actor să își dorească mai mult?

 

 

Seria de prezentări „Știință și Cinematografie” este una dintre ideile care v-au luminat creierul, după cum spuneți dumneavoastră, ulterior experienței avute pe platourile de filmare. Poate fi aceasta o dovadă că știința și artele (în cazul de față artele spectacolului) se împacă foarte bine?

 

Știința și arta se întrepătrund. La institutul de cercetare Argonne se organizează anual o expoziție intitulată „Art of Science” (Arta Științei) în care sunt expuse rezultate științifice obținute prin experimente sau simulări pe calculatoare de mare performanță, rezultate care, în afară de valoarea științifică, sunt frumoase. Spre exemplu, aur și zirconiu depuse pe un substrat de siliciu formează la microscop o imagine care seamănă cu o grădină de gălbenele. E atât de frumoasă imaginea încât a fost cuprinsă în calendarul anual editat de institut. Multe astfel de imagini au fost afișate pe coridoarele aeroportului internațional O’Hare din Chicago, spre bucuria călătorilor din toate colțurile lumii.
La rândul ei, știința influențează arta. M-am întâlnit de câteva ori cu studenți de la Universitatea de Artă Columbia, din Chicago. Cei pasionați de fotografia digitală au făcut numeroase comentarii despre felul în care aparatele digitale moderne procesează intensitatea și spectrul cromatic al luminii. Spre surprinderea și bucuria mea, discuția a „degenerat” în considerații despre fenomenele cuantice implicate în difracția luminii prin lentile și în descrierea unor componente electronice incluse în camerele de fotografiat și de filmat digitale. Artiștii ăștia, copii ăștia, știu fizică, nu glumă.
Mai mult decât atât, cinematografia încorporează din ce în ce mai mult imagini digitale (CGI) care tind să reprezinte realitatea. Sunt folosite calculatoare de performanță și algoritmi sofisticați. Cu cât mai mare rezoluția, cu atât mai încrezători sunt regizorii și producătorii că vor putea, într-o zi, să facă filme fără actori. Din păcate, sau din fericire, există „the uncanny valey” (valea stranie) peste care este foarte greu de trecut. Când imaginile generate de calculator se apropie de fidelitatea celor fotografice, totul devine ciudat, ireal și cumva înspăimântător. Spectatorul simte că ceva nu e în regulă, că personajul este neverosimil. Multe filme recente au fost un fiasco din acest motiv. Mă întristez pentru tehnica de calcul, pe care o practic, dar mă bucur pentru breasla actorilor, din care fac parte.

 

 

În opinia mea, e o fericire că există această „uncanny valey”. Consider că trebuie să rămână echilibrată balanța între cele două lumi. Pe mine mă sperie faptul că într-o zi s-ar putea face filme fără actori!
Mi-ați spus despre întâlnirile dvs. cu studenți de la Universitatea de Artă Columbia, din Chicago și mi-ați sugerat, astfel, următoarea întrebare: Sunteți un produs al școlii românești, dar copiii dumneavoastră au studiat în America, așadar cunoașteți ambele sisteme de învățământ. Ați putea să încercați, prin comparație, o analiză a celor două, școala românească și cea din Statele Unite?

 

 

Ceva esențial în școala românească s-a păstrat peste ani. Ceva care o face una dintre cele mai bune școli din lume. Este importanța acordată esențialului. Îmi amintesc de profesorul meu de istorie din școala generală, domnul Tudorache, care la sfârșitul orei întreba: „Ați înțeles?”. Nu zicea: „Ați reținut anii domniei lui Ștefan cel Mare?” sau „Când a trăit Nicolae Iorga?”. Zicea: „Ați înțeles?”. Simt însă că prin „școala românească” vă referiți la sistemul de educație pe ansamblu, inclusiv studiile universitare, pe care mulți le consideră mai importante decât școala generală sau liceul. Mă uit la copii mei și constat că majoritatea calităților intelectuale pe care le au sunt înrădăcinate în anii adolescenței. Dacă au avut succes la universitate, și au avut, este pentru că profesorii, familia și prietenii lor le-au dat aripi atunci când erau gata să își ia zborul. Universitatea și apoi doctoratul și toate celelalte au perfecționat creierele care erau deja formate.
Consider că studiile primare în România sunt superioare celor din Europa și din S.U.A. Studiile universitare însă au rămas în urmă. Cred că diferențele se datorează în principal motivației și finanțării. Observ că în România, până la terminarea liceului, părinții își motivează copiii și le influențează rezultatele la învățătură mult mai mult decât în S.U.A. Dau ca exemplu participarea la olimpiadele școlare. Mă uit la studenții mei de la Universitatea Chicago sau de la Universitatea Northwestern și pot spune cu certitudine că au intrat mai puțin pregătiți în primul an decât colegii aflați la universitățile din România. Au recuperat însă în primii doi ani și apoi i-au depășit pe cei care studiază în România.
Unul din motive este faptul că la facultate influența părinților scade. Societatea, economia, și piața de muncă preiau rolul motivațional. Apoi, universitățile din S.U.A au posibilități materiale uriașe comparativ cu cele din România. În plus, procesul de învățare universitar și post-universitar în S.U.A se bazează mai mult pe colaborarea dintre studenți decât pe studiul individual.
Un alt aspect important și fascinant constă în cursurile facultative (la alegere). Fiul meu, acum doctor în știința materialelor, și-a ales un curs facultativ de „Fizica valurilor oceanice!”. Nu glumesc. Fiica mea, doctorand în neurologie, a luat un curs facultativ despre „fizica instrumentelor muzicale”. Nici acum nu glumesc. Faptul că universitățile americane încurajează astfel de cursuri este mai mult decât orice un semn de încredere. Cumva, profesorii spun: „Avem încredere că voi, studenții, veți alege ceva interesant, instructiv. Nu vrem să știm ce anume. Voi știți mai bine!”. E mare lucru să ai încredere în oameni.

 

 

Îmi spuneați că în Chicago trăiesc peste o sută mii de români. Legăturile, cu unii dintre ei, suplinesc dorul țară? Sau, altfel spus, există ceva ce vă lipsește din România, ceva ce este imposibil să găsiți acolo, în țara dumneavoastră de adopție?

 

 

Dorul, ca sentiment românesc, are ceva special. E greu – nu imposibil – să-ți fie dor în altă limbă sau în altă cultură. Mă întrebați de ce anume îmi este dor când mă gândesc la România. Poate de munți, de ape și păduri? Sau poate de oameni, de părinți, de rude și prieteni? Cred că ceva esențial românesc este bunătatea, dorința de a face bine indiferent de consecințe. Știu, e o slăbiciune exploatată de mulți. Dacă ești bun, ești fraier. Mi-e dor de visători, de cei care fac lucruri minunate pentru nimic. America este o societate a celor pragmatici, cinstiți și eficienți. Îmi lipsește ospitalitatea, muzica, dansul și bunătatea românilor.
Am plecat din România acum douăzeci și trei de ani. Sunt un American de origine Română. Mă mândresc cu asta și mi-e dragă țara în care m-am născut, am crescut, am fost educat și în care am făcut doi copii minunați. Îi doresc numai bine și o ajut cât pot. Dacă îmi lipsește ceva în acest oraș cu peste o sută de mii de români, cu biserici și restaurante românești, cu petreceri de Paște și de Crăciun, cu magazine pline de Eugenia și salam de Sibiu, cu vin de Jidvei și Dealu Mare, cu zacuscă și conserve Râureni, cu apă minerală Borsec și Perla Harghitei, cu pufuleți și cașcaval Dobrogea, este felul în care îmi bate inima când aterizez pe Otopeni.

 

 

26 aprilie, 2020, Chicago