În căutările mele, determinate de dorința de a descoperi destine de excepție, oameni care au părăsit la un moment dat România împlinindu-și rostul lor în diferite locuri din lume, acolo unde au ales să se stabilească, Germania deja mi-a prilejuit multe surprize. Am găsit în această țară o diasporă românească nu doar interesantă, din punctul de vedere al diversității domeniilor în care excelează, cât, mai ales, extrem de bine ancorată în fenomenul cultural românesc contemporan. Nume din arta internațională, de pildă, care locuiesc în prezent în Germania, provin din România. Într-o asemenea conjunctură, am aflat și numele următoarei mele intervievate. De aici și până la povestea ce se poate citi în aceste pagini, s-a petrecut o intensă și plăcută corespondență.

 

 

„Cultura, educația, bunul simț – sunt condițiile salvării și ridicării unei națiuni
la alte standarde de viață”

Elisabeth Ochsenfeld
Germania

 

Așa cum spuneam, am aflat despre dumneavoastră datorită contactelor stabilite în mediul artistic din Germania, mai exact din comunitatea artiștilor plecați din România și stabiliți acolo. Înainte să vă adresez întrebări, vă invit să vă creionați o scurtă prezentare.

Mă numesc Elisabeth Ochsenfeld și în prezent trăiesc la Heidelberg (dar și la Frankfurt sau Gărâna, voi reveni asupra acestui detaliu). M-am născut în Timișoara. Părinții mei sunt basarabeni, care s-au întâlnit în Timișoara, în urma refugiului. Școlile le-am absolvit tot în Timișoara și m-am considerat o norocoasă prin faptul că am locuit în acest oraș, în cartierul Elisabetin, și că am avut șansa unei studenții minunate la Universitatea Timișoara. Mama mea a ținut mult să îmi ofere o educație culturală (pian, chitară, balet, abonamente la filarmonică și teatru), însă fără să își dorească ca eu să urmez un studiu legat de arte. Tatăl meu m-a visat ingineră chimistă. Nici acum nu știu de ce… Iar mama m-ar fi dorit filoloagă, oricum studiul din urmă fiind mult mai aproape de ceea ce aș fi dorit eu. Faptul că am trăit într-o țară închisă, ne-a ambiționat să învățăm limbi străine. Aveam, astfel, acces la înțelegerea posturilor de radio, a revistelor primite din alte țări, a filmelor în original, pe care le recepționam prin canalele TV iugoslave. Banatul, și în orice caz Timișoara, a fost un loc multietnic, crescut în această multiculturalitate, de-a lungul istoriei. Liceul 10, la care soțul meu și-a dat bacalaureatul, oferea posibilitatea studiului în 4 limbi, deci și a examenului final tot în 4 limbi: româna, germana, maghiara și sârba. Când povestesc celor de aici, despre cum se trăia în Timișoara înainte de degradare, se așterne uimire și admirație. Am absolvit totuși Artele Plastice, ai mei cedând, în cele din urmă, după ce un profesor de engleză, suplinitor în clasa a XII-a, Dan Manolescu, m-a încurajat să insist în perseverarea dorinței mele. După atâția ani, subconștientul nostru face selecția necesară, ca să rămânem în amintire exact cu măsura potrivită mersului mai departe în viață. Așa că nici eu nu mă abat de la această regulă și mi-am făcut ordine în amintirile pe care le port cu mine.

Am „ochit” deja mai multe afirmații în acest prim răspuns, care să-mi inspire întrebări pentru dumneavoastră, dar, pentru moment, vă rog să-mi spuneți când și în ce context ați hotărât să plecați din România.

Nu știu cum este în alte profesii, cum te trăiești în ele, însă în cele artistice ai șansa să îți creezi un univers în care te poți oricând refugia, unul care este doar al tău, unul încărcat de imaginație, de energie, de concepte, de permanenta creștere, de bucurii și entuziasme… Nu aveam tot ce ne-am fi dorit. Nici pe masă, nici în casă, nici în biblioteci, nici pe trupuri și nici în picioare. Orice căutare era o aventură… Perioada de studenție a fost, cum spuneam, frumoasă. Însă situația din țară s-a degradat. Frigul, întunericul, decolorarea umană, cozile la orice, au convins oamenii să își dorească traiul în altă parte. Dorința călătoriilor, demne și libere, era și ea mare. Fiecare dintre părinții mei și-a pierdut o parte din familie în timpul războiului. Bunica mea din partea tatălui, cea care locuia cu noi la Timișoara, era convinsă că fiul ei dispărut o sa ne găsească și că vestea o să ajungă la ea prin radio. Se așeza în fața aparatului, ca într-un ritual, și aștepta. Așa am crescut lângă ea privind toate acele beculețe din interiorul cutiei miraculoase, imaginându-mi mulți oameni mititei, care trăiesc în acele lumini și a căror voci ajung la noi. Am crescut obișnuită cu depărtările… Bunica s-a stins când eu aveam 12 ani, iar în ultimul meu an de liceu, într-adevăr fiul ei dispărut ne-a căutat și găsit. Era cadru didactic la Institutul Guvernamental de Limbi Străine din Monterey, California, un personaj de excepție, după cum ne-a povestit un bun prieten. Și-ar fi dorit să mă înfieze, părinții mei au fost de acord, însă s-a stins înainte de a ajunge la noi, în urma unui infarct, la vârsta de 50 de ani. Eram deja studentă în anul întâi de facultate. Mulți dintre prietenii mei apropiați au emigrat în diverse țări. Am plecat legal din țară în ianuarie 1986, cu familia mea de atunci, după o așteptare de 6 ani. A fost o decizie pe care nu am regretat-o niciodată. Aici am fost întâmpinată cu atâta atenție, înțelegere, căldură, încât adaptarea s-a petrecut lin și fără complicații. Mulți dintre cei care au plecat își motivau emigrarea cu viitorul copiilor. Adevărat, însă și noi eram tineri și aveam în fața noastră încă o jumătate de viață, cel puțin… Verificarea umilitoare a bagajelor, gara din Curtici cu un comportament abuziv al vameșilor, trecerea prin Ungaria, când era fiecare compartiment verificat de câteva ori, m-au făcut să nu mă simt sigură până la trecerea frontierei spre Austria. De abia atunci am respirat ușurată și am crezut într-adevăr că nu mai sunt în Est. Trecând prin Austria și apoi Germania, până la Nürnberg, am fost impresionată până la lacrimi de lumină. Totul era luminat. Era un alt fel de prezență omenească… Plecasem din țară cu primul meu soț și fetița noastră de 10 ani. Din momentul ajungerii noastre la destinație, am fost întâmpinați cu pachete și bani, cu atenție și grijă. Ajunsesem vineri, iar luni era ziua mea de naștere. În toate birourile în care am intrat am fost felicitată și am primit o mică atenție. Am fost încurajată și am auzit doar vorbe de bine. Lacrimile îmi șiroiau de emoție. Nu știu ce experiență au avut alții, însă a mea aceasta a fost… Țin să precizez faptul că am emigrat cu un statut privilegiat de Spätaussiedler, datorat etniei germane a familiei fostului meu soț, un statut generos al statului german față de populația de origine germană din România.

Ați concentrat atât de multe povești într-un singur răspuns, încât mi-aș dori să stăruim asupra unor aspecte, vom vedea însă dacă pe parcursul discuției noastre contextul va fi prielnic pentru asemenea reveniri. În acest moment, simt nevoia unei lămuriri. Îmi spuneați în primul răspuns: „Când povestesc celor de aici, despre cum se trăia în Timișoara înainte de degradare, se așterne uimire și admirație.” La ce anume făceați referire? Ce înseamnă „înainte de degradare”?

„Uimirea și admirația” se referă la această multiculturalitate oficializată și prin posibilitatea studiului în mai multe limbi. Faptul că etniile își puteau trăi tradițiile este admirabil. Nu în toate statele din estul Europei era posibilă această formă existențială. În orice caz, acest accept existent în societatea românească a constituit un câștig, o îmbogățire, o deschidere. Faptul că am putut să cresc într-un astfel de mediu, mi se pare a fi o mare șansă. Etniile din Banat au fost foarte conștiente de particularitățile propriei proveniențe, trăind însă în respect reciproc.
Ce înseamnă „degradare”? Perioada în care apa caldă, lumina, căldura au fost reduse la minimum. Orașul și-a pierdut culoarea, viața de asemenea… Noi am avut într-adevăr noroc având acces la televiziunile iugoslave și maghiare. Cele maghiare erau doar în această limbă, deci și filmele sincronizate. În schimb filmele, documentarele, etc., la televiziunea iugoslavă erau originale. O bucurie. Apoi timpul pe care l-am petrecut la cozi, pentru orice. Dar realmente pentru orice. Ni se irosea viața… Să vă relatez o mică poveste… Fata mea era eleva unei școli cu predare în limba germană. Școala primară, deci era micuță și ea. Avea un coleg mai slab la învățătură și a fost rugată sa-i dea o mână de ajutor. A făcut-o cu înțelegere, bunătate, dar și cu mândrie…Vine într-o zi de la școală și îmi spune că nu mai trebuie să stau la coadă pentru legume și fructe, la aprozarul din piață, fiindcă bunica acelui băiețel lucrează în acel loc și de acum înainte mă servește în pauzele de funcționare ale magazinului cu tot ce îmi poate pune la dispoziție. Mie această poveste mi se pare definitorie… Am petrecut o mare parte din viață, în acei ani întunecați, la cozi… Am devenit cu toții extrem de inventivi. Însă frigul nu o să-l uit niciodată. Dacă veți privi fotografii din acea perioadă, veți vedea cât de fără culoare eram cu toții, cât de îngândurați și îngrijorați. Cum spuneam, fiecare își găsise formula sa protectivă, o formulă personală de echilibrare a marii tristeți.
După un an de la emigrare, am venit la Timișoara, pentru a ajuta un prieten aflat în Germania, căruia îi lipseau acte pentru legalizarea existenței sale. După doar un an într-o țară în care se trăia civilizat, chiar și pentru niște începători ca noi, România mi s-a părut și mai dezmembrată. Arad era primul oraș prin care am trecut. Era iarnă, era murdărie peste tot, străzile necurățate, tramvaiele scârțâiau jalnic și aveai impresia că la următoarea cotitură se vor desface în bucăți, și ele triste și diforme. Blocul în care locuiau părinții mei avea treptele strâmbe, ușile de la intrare erau fragile și deformate, băbuțele curioase apăreau înfofolite în șaluri și pături pe la ușile apartamentelor. Circulând pe străzile în beznă, trebuia să ai grijă să nu dai prin gropi… Povestind părinților mei despre viața noastră, obosită de pe drum, ațipisem pentru câteva fracțiuni de timp. Îmi aduc aminte… mă trezisem brusc, în totală panică, fiindcă pentru câteva secunde după trezire nu am știut dacă am emigrat sau nu…

Am mai întâlnit, în discuțiile purtate până acum cu persoane care au emigrat, relatarea unor asemenea episoade de panică, de coșmaruri chiar, din care se trezeau cu convingerea că nu au reușit să plece din țară, sau că s-au întors, din diverse motive, și nu au mai fost lăsate să treacă din nou granița. Cu siguranță experiența plecării, cu toate episoadele de pregătire și așteptare anterioare, a fost traumatizantă și a lăsat urme în subconștient. La dumneavoastră cum a fost? Cum ați reușit să obțineți aprobările necesare pentru a putea, efectiv, să părăsiți România acelor ani?

Nu am fost traumatizată. Ar fi și nedrept să mă consider astfel, mai ales față de cei rămași în țară și fără posibilitate de emigrare. Termenul este mult prea grav și se potrivește unor experiențe de viață mult mai dramatice decât cele trăite de mine. Eram tristă, nemulțumită, eram confruntată cu situații umilitoare și îmi doream altă viață. O viață demnă și liberă. Unii dintre cunoscuți au călătorit în apus cu pașapoarte de vizită, alții cu burse, apoi trimiși de instituțiile în care erau activi. În cercul meu de prieteni au fost și tineri care au trecut fraudulos frontiera, unul și-a pierdut viața, altul a fost prins, iar câțiva fericiți au reușit. Nu aș fi avut îndrăzneala să trec printr-o astfel de aventură primejdioasă. Singura cale era emigrarea legală la mama și sora fostului meu soț. Mama mea avea doar o verișoară și nefiind rudă de prim grad, plecarea ar fi fost dificilă. Deci am așteptat 6 ani, ceea ce nu era o eternitate, comparativ cu alte familii, și în cele din urmă am plecat din țară pe data de 17 ianuarie 1986. Precum scriam în rândurile anterioare, doar ajunsă în Austria am crezut cu adevărat că nu mă mai aflu în Est. Felul nedemn în care am fost tratați în gara din Curtici, așteptările, controalele, privirile, atitudinea grănicerilor… Pe vremea acea fumam amândoi, deci luasem cu noi câteva pachete de țigări și cafea. Ne-au fost confiscate. Păpușa fetei mele a fost cercetată brutal, ca nu cumva să ascundă, nu știu ce, în interiorul ei… Am petrecut o noapte în acea gară, iar spre dimineață ne-am urcat în tren. Cu săptămâni în urmă însă, am trecut prin alt control vamal. La emigrarea legală aveai dreptul la 70 kg de persoană. Noi aveam o selecție din cărțile noastre, în jur de 340 și câteva tablouri. Controlul și împachetarea s-au făcut într-o hală rece, în miez de iarnă. Am fost bătaia de joc a vameșilor. Noi nu aveam perne și tacâmuri, așternuturi și fețe de masă. M-au pus să aliniez toate cărțile în ordine alfabetică, iar când mi-am încheiat înghețată tema, un vameș arogant, cu un zâmbet ironic și tâmp pe fața lui, și-a trecut degetul prin trei patru volume și apoi mi-a permis să le împachetez. Zoe avea 10 ani și a avut nevoie de o adeverință de la școala ei, cum că nu are acces la acte secrete. O avem și acum. Așa am plecat. Ar fi trebuit să fiu fericită când a pornit trenul din acea gară, însă nu aveam energia să fiu fericită, după tot ce trăisem… Copilul acesta al meu, minunat copil, a fost atât de liniștit și răbdător, încât căldura și liniștea ei tăcută mi-au dat putere… Mai pot adăuga un episod. Între anii 1974-1980 am condus Filiala Atelier 35 din Timișoara a tinerilor artiști plastici. Am organizat expoziții reprezentative în Timișoara, Arad, Cluj și una la București. Nu este ușor să mulțumești spiritele artistice și să păstrezi un echilibru între participanți. Pentru mine a fost mereu important felul în care arăta întreaga expoziție, nu pe ce perete îmi așez prietenii. Experiența a fost extraordinară, cu toate fațetele omenești posibile. În această perioadă mi s-au oferit două burse. Una în Grecia și una în Franța/Belgia. Două burse nominale, venite din capitală. Niciodată nu am aflat cine m-a așezat pe această listă. Intenția m-a măgulit, cu toate că nu am avut concret parte de nici una, neprimind aprobarea de ieșire din țara, deci un pașaport de călătorie. Au fost colegi care au încercat să le folosească, însa bursele, fiind nominale, s-au pierdut…

Poate tulburător ar fi adjectivul potrivit pentru experiența dumneavoastră, dacă ne gândim la episodul controlului vamal… Spuneți că între anii 1974-1980 ați condus Filiala Atelier 35 din Timișoara a tinerilor artiști plastici, ce alte legături artistice ați mai avut (sau aveți încă) în România? Mă refer atât la cele care vă trezesc amintiri din perioada în care ați locuit în țară, precum și la contactele sau proiectele pe care le-ați menținut, sau construit, după emigrare.

Când pleci în altă lume, până în 1989 foarte îndepărtată, are loc o mare selecție în relațiile pe care le-ai avut. Cei care scriu, telefonează, reușesc să țină prietenia exact la temperatura necesară trăirii continue… Depinde de gradul de îngăduință a unuia, când partea cealaltă tace din diverse motive. Eu fac parte din cei care scriu, întrețin, nu lasă focul a se stinge. În orice caz, vă pot spune că am în tolba bogățiilor mele prietenii extraordinare. Ele sunt și cele de demult și altele noi.
Așa că prieteniile acestea românești m-au ținut inițial legată de fosta mea țară. Perioada de 6 ani, când am condus acea grupă de tineri artiști, mi-a oferit îndrăzneala proiectelor pe care urma să le aduc la viață în anii care au urmat. De la începutul anilor ’90, având casa de la Gărâna, am invitat artiști să petreacă zile creative în miezul naturii și a atmosferei din casa noastră. Cu timpul am oficializat acest obicei într-o Reședință de Artă, ARTHOUSE WOLFSBERG/GĂRÂNA, în care am adus plasticieni, din diverse colțuri ale lumii, să creeze în miezul naturii. Această ședere se finaliza cu o expoziție la Gărâna în perioada Festivalului de Jazz și apoi o expoziție la Timișoara la Fundația Triade sau la Casa Artelor. Am restrâns proiectul la o expoziție anuală și la un concert, de obicei, de muzică clasică.
La acest proiect anual s-a adăugat, de 4 ani, unul nou, născut din întâlnirea cu doamna Carmen Schuster, proprietara Caselor de Oaspeți din Cincșor/ Transilvania. Pe modelul gărânez, organizăm o Reședință de Artă Internațională anuală, finalizată cu o expoziție și un concert în Biserica Fortificată. Desigur, când se ivește prilejul, particip la expoziții, simpozioane și întâlniri, organizate și de alți colegi români. Sunt o sentimentală și reușesc să îmi sensibilizez și invitații pentru locurile românești în care ne petrecem momentele creative. Eu știu că aceste oaze de fericire creativă sunt spații care nu intră în regula existenței de zi cu zi. Dar consider că și viața, nu ușoară, a creatorilor merită aceste momente de supremă mulțumire, când speri că întreaga lume este la fel de frumoasă… Deci paharul pe jumătate plin, fiindcă lumea NU este atât de frumoasa pe cât ne-am dori… și nici atât de dreaptă…
Un alt proiect, pus la cale cu soțul meu, este Residency Award Ochsenfeld. În momentul în care copiii noștri au plecat de sub aripile noastre, am creat posibilitatea unei găzduiri a oamenilor de cultură de pretutindeni, în spațiile noastre germane. Alegerea o facem, desigur, noi, oaspeții ne locuiesc la Heidelberg și Frankfurt 7-10 zile. Și pe această cale am legat prietenii și am avut șansa să cunoaștem de foarte aproape oameni interesanți. Da, suntem amândoi făcuți pe modulul socializării constructive. Hartwig și cu mine suntem un team bun.

Susțineți, așadar, artiștii, dar faceți, în același timp, o promovare turistică (și nu numai) a României în lume, prin cele două tabere de creație pe care le-ați amintit. Înainte de toate însă, și dumneavoastră sunteți artist. A suferit creația, în ceea ce vă privește, o schimbare (de stil, de inspirație) după emigrare? Vă adresez această întrebare deoarece am observat, în discuțiile cu alți artiști care au emigrat, o preocupare (și o reușită, în majoritatea cazurilor) de redefinire a personalității lor artistice, de căutare și găsire a unor noi modalități de exprimare plastică, influențați fiind de liberul acces la arta lumii, la o cultură deschizătoare de noi orizonturi.

Promovarea nu o pot numi turistică, ci, în speță, culturală: la Gărâna, Festivalul de Jazz, la Cincsor, valoarea culturală a acestor biserici fortificate, nuclee ale așezămintelor săsești.
Desigur, o emigrare este un moment marcant în viața unui om. Un artist trece continuu printr-un proces de relaționare la mediul în care se află, oriunde-ar fi în lume. Așa că impactul, pe care îl are asupra cuiva noua împrejurare, este firesc. „Învățarea” noii vieți, într-o nouă țară, implică adaptare. Altfel nu am putea exista, crea, purta răspundere, trăi decent. Ori motivația plecării mele, a noastre, este faptul că am dorit o altă formă existențială. În ceea ce mă privește, mi-am luat foarte în serios această șansă. Aveam un copil, o familie, care aveau nevoie de sprijin. Nu am avut niciodată îndrăzneala să trăiesc din vânzările lucrărilor mele. Siguranța, cea care îți dă libertate, mi-a fost mereu importantă, atât în România, cât și în Germania. În special când există și un copil în viața ta, nu te poți afla doar în acea stare de dependență de galerii, de vânzări, de ocazii… Am avut întotdeauna o sursă sigură de câștig, și, prin această poziționare, mi-am dăruit libertate. Am desenat și pictat mereu, însă fără disperare. După ce am ajuns în Germania, am pornit într-un periplu al vizitelor la muzee, galerii, biblioteci de artă, cu o sete nemaipomenită. Cu timpul am învățat să selectez, cu rigoarea maturității, cât și ce îmi doresc să văd. Călătorim și acum mult, iar aceste prioade de mare bogăție sunt un amalgam între cultură și natură. Iar ce se cristalizează ca temă în atelier, sunt, desigur, gravurile noului peste acumulările vechiului. Un palimpsest de viață, de pasiune, de artă, de învățătură, de bucurie, de lumină. Deschiderile de orizonturi pe care le amintiți sunt valabile și pentru cei rămași în țara lor de baștină. Deschiderile sunt alegeri personale ale fiecarui individ. Ele pot fi un modus vivendi, și pentru unii sunt.

Ce a implicat această „siguranță”, despre care vorbiți? Ce alte activități ați avut (aveți) în Germania, dincolo de cea artistică, pentru a vă întreține? Care au fost acele „surse sigure de câștig”, care v-au „dăruit libertate”?

Ajunsă în Germania, în ianuarie 1986, primul pas esențial a fost începutul unui curs de limba germană. Mama era vorbitoare de germană, însă în familie nu s-a vorbit această limbă. Eu m-am familiarizat cu un vocabular, cât de cât acceptabil, prin cultura timișoreană, în care toată lumea prindea din zbor germana, maghiara, sârba. Când Zoe, fata mea, a început cursurile școlii primare la secția germană, s-au mai lipit de mine și noțiunile unei limbi corecte. Însă doar când am ajuns aici, făcând acest curs intens și trăind în baia de cultură a țării de adopție, am învățat cu adevărat. Aș fi fost dispusă să muncesc și sub nivelul calificării mele, pentru a-i asigura copilului meu necesarul, însă am avut mare noroc. Ca și cadru didactic, aș fi putut preda doar într-o școală privată, fiindcă aici e necesară o dublă specialitate ca să poți fi profesor de liceu în școli de stat. Primisem însă invitația oficială să dau un examen, specialitatea desen, la Academia de Științe din Heidelberg, pentru un proiect de arheologie. Rezultatul a fost extraordinar și cel care urma să îmi fie conducator de proiect m-a primit cu multă căldură. După un an postul meu s-a definitivat, și am fost graficiana proiectului Karakorum Highway până la pensionare. Am aplicat o dată și am rămas în această constelație până la capătul activității mele din acea instituție, realmente specială. Academia din Heidelberg este una dintre cele mai prestigioase instituții germane, alcătuită din proiecte de mare preț pentru cultura întregii omeniri. Ca subiect, proiectele sunt legate de medicină, istorie, științe exacte, dicționare, arheologie, literatură, etc. Academiile sunt instituții de stat, iar proiectele nu se află toate sub acoperișul clădirii centrale din miezul Heidelbergului, ci sunt răspândite în tot orașul. În orice caz, am avut șansa să cunosc lume extraordinară implicată în această instituție. Apoi, prin conferințele, prezentările, aniversările organizate, veneau oaspeți din întreaga țară și din străinătate, personalități despre care afli din presă, din emisiuni TV, din marea cultură europeană. Cu timpul, darurile făcute oaspeților erau tablouri create de mine. Faptul că proiectul nostru se afla în clădirea centrală, a dat naștere unei atmosfere familiare între noi, cei ce ne vedeam zi de zi. Pentru viața mea personală, acest aspect a fost de mare importanță. Academia a fost templul meu de siguranță. O clădire istorică minunat restaurată, cu o curte interioară, oază de liniște, în care am sădit și eu câteva plante, ca recunoștință tacită a vieții pe care mi-o oferea. De câte ori treceam prin grădina aceasta, doar a noastră, priveam vestitul castel, la poalele căruia ne aflam, și mă cuprindea o stare de emoție și mulțumire. Imagine trăită în toate anotimpurile și schimbările de lumină… O frumusețe perenă… un privilegiu… Această bucurie personală a fericirii, pe care eu o numesc – imediată. Acele sărbători mici ale fiecărei zile, conștiente și născătoare de bine. Nu voi putea cuprinde în vorbe prețiozitatea evenimentelor cumulate în toți anii petrecuți acolo. Dar astfel am putut trece peste momente grele, care și ele țin de adaptare, apoi divorț, grija permanentă purtată celor dragi… Au fost vremuri, după divorț, când am purtat de una singură tarele financiare ale acestuia, drept care am muncit mult și în afara Academiei. Astfel am reușit sa ofer părinților mei o bătrânețe fără griji, iar fiicei mele posibilitatea de a participa la proiectele din țară și străinătate organizate de școlile pe care le-a frecventat. În toată această vreme, am desenat și pictat necontenit, luând parte la evenimente și neuitând să mă traiesc. Plus proprietarii casei în care locuiesc, au devenit o parte din familia mea. Sunt nașa fiicei lor și trăim cu toții într-o apropiată relație. Ei și alți câțiva oameni de suflet mi-au dăruit mereu sprijin și afecțiune. Trăiesc cu credința că și eu le-am dăruit mereu același cuib de fidelă încredere și cuviință, de iubire. Cu 23 de ani în urmă l-am întâlnit pe actualul meu soț și din acel moment totul a devenit mai frumos, mai bine, mai cald. Viața mea a dobândit o formă de definitiv, necunoscută mie până la acel moment…

E o poveste fericită, reiese din cele ce-mi spuneți, viața dumneavoastră de după emigrare. Ați decis să plecați din România într-o perioadă grea a istoriei sale. Cu toate că legăturile cu țara nu au încetat, ba din contră, înțeleg că sunt tot mai strânse în ultima vreme, centrate pe activitățile culturale pe care le organizați aici, curiozitatea mea este dacă, referitor la prima parte a vieții, aceea trăită sub comunismul românesc, există ceva care vă trezește azi nostalgii. Vă lipsește ceva de atunci, din acea perioadă, ceva ce în Germania nu ați putut găsi (sau avea)?

Da, este o poveste fericita, fiindcă suntem noi mulțumiți cu viețile noastre. Există întotdeauna loc de mai bine în măsura individuală a fiecăruia dintre noi. Fericirea este însă o hotărâre personală, este împăcarea cu binele din noi și cel din jurul nostru. Visele își au valoarea incontestabilă, iar împlinirea unora dintre ele așișderea, asa ca un respiro, în concluzionare mulțumitoare este o neceseitate ca să poți ajunge la o stare de bine. Aceste momente se trăiesc diferit în tinerețea fragedă, în cea matură și, desigur, în anii mulți, fiindcă și cuantumul urmelor noastre este diferit în toți acești ani. Mă repet când spun că, pentru mine, România este echivalentă cu prietenii mei din țară. Legăturile mele nu sunt tot mai strânse, ci au rămas aproape aceleași, cu minime schimbări în palmaresul celor dragi. Nostalgiile țin nu de loc, ci de vârstă. Și da, îmi lipsesc chefurile, ceaiurile noastre dansante. Însă și acest „impas” este pe cale să fie înlăturat. O trupă de prieteni de aici, din Germania, se reunește din când în când și dansează până în zori. Eu, călătorind foarte mult, zilele prezenței mele în țară nu s-au așezat peste serile lor. Deci ține de mine de acum înainte, de cum îmi potrivesc călătoriile, ca să îmi liniștesc dorul de dans…
Poate fiindcă părinții mei și familiile lor și-au pierdut întregul avut, care nu fusese neglijabil, și și-au trăit în prezent și nu în trecut existențele, am fost învățată de mică la ușoara și selectiva schimbare. Să fii în viață a fost mereu mai important decât ce ai pierdut sau ce ai lăsat în urmă… Și este mai important!

Dincolo de legăturile din țară, pe care nu ați încetat niciodată să le cultivați, îmi spuneți, aveți și în Germania prieteni români, sau plecați din România? Cum sunt românii în minoritate? Există vreun „liant” care reușește să-i țină împreună?

Referitor la prieteni, în general… Sunt bogată avându-i și pe cei din România și pe cei de aici. Ei ni se întâmplă în viață, fiindcă și noi ne întâmplăm în viața lor. Creștem în astfel de relații fiindcă se suprapun formațiuni ale sufletelor și gândirilor noastre cu cele ale oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul anilor trăiți. Prietenii nu mi-i aleg dupa etnie sau proveniență, sau cum doriți a numi începuturile. Probabil nici ei pe mine.
Dar, ca să revin la întrebare, da, am și prieteni români și da, este adevărat că aceste prietenii poartă în ele un plus, fiindcă venim din aceeși lume, unii dintre noi cu trecut comun geografic, ideatic… Plus limba copilăriei și a formării. Eu nu frecventez societățile minoritare, fie ele și românești, fiindcă am o viață extrem de bogată cu familia mea, prietenii mei, profesia mea, curiozitățile mele culturale, călătoriile noastre… Vă mai relatez o poveste interesantă. Soțul meu a lucrat în jur de 12 ani la Consulatul American din Frankfurt, ca translator, pentru românii care doreau să emigreze în SUA. Era vorba de interviuri și apoi de programe pregătitoare, informative, despre un posibil început în noua țară. Experiențele lui umane au fost extrem de interesante, de ambele părți ale biroului. După o perioadă, a fost trimis în călătorii prin Statele Unite, la unele familii din cele acceptate și așezate în țara alegerii lor, ca să concretizeze o statistică de adaptare a acestora. Concluzia lui a fost extrem de simplă. Cei care au rămas în diaspora nu au învățat niciodată bine limba, nu s-au simțit ajunși acasă, au dezvoltat o nemulțumire cronică față de noua societate și și-ar fi dorit să fi emigrat în altă țară, în speranța că ar fi fost mai ușor, iar succesul mai mare. Statistic vorbind, cei care „au sărit în apa rece” și au îndraznit pe cont propriu, „imersând” în noua limbă, societate, mod de viață, au reușit performanțe extraordinare.
Dar, revin la gândul meu anterior, spunând că toate sunt decizii personale și fiecare dintre noi are dreptul să își trăiască viața după putința și dorința sa, după propriile hotărâri. Eu am „sărit în apa rece”, cu toate că nu știu să înot, dar se pare că am avut noroc să dau de o adâncime care mi-a permis să trăiesc bine, frumos… și să rămân la suprafața fericirii personale.

Veniți des în România. Cum vi se pare țara acum? Cum vedeți schimbările din anii de după plecarea dumneavoastră? Dacă azi ați locui aici, v-ați mai gândi să emigrați?

Aș fi emigrat oricând fiindcă dorul meu de ducă a fost și este enorm. Poate fiindcă port în mine atâtea etnii, poate fiindcă războiul mi-a răsfirat străbunii pe distanțe uriașe, și spre est, și spre vest, poate fiindcă port în mine un anumit dor de estetică, poate, poate… Și acum, în serile mele de visare, cu ochii dincolo de zarea ce apune, îmi imaginez ce aș face dacă aș fi tânără… Unde aș dori să mai încerc o viață… ce aș mai dori să fac… Profesia nu aș schimba-o, dar aș cânta și dansa mai mult decât am făcut-o până acum și cred că știu în ce loc aș începe… La Monterey, California, acolo unde aș fi fost dacă ajungea unchiul meu în 1971 în România… A rămas o proiecție a tinereții și aceste proiecții sunt minunate fiindcă ele constituie hrana viselor noastre, vise născute nu dintr-o nemulțumire față de prezent, ci dintr-o larghețe dăruită imaginație personale… Heidelberg este însă locul sufletului meu și sunt fericită aici. România = prietenii mei. Bucuriile mele românești sunt ei, sunt cei despre care v-am vorbit.
În altă ordine de idei, sunt plină de admirație și emoție când descopăr oameni cu idealuri, unii la început de drum, alții deja realizați. Am citit despre tineri care părăsesc confortul urban și se mută la țară, încercând să schimbe lumea. Admirabil. Doar că acești oameni reprezintă a câta parte din țară? România profundă este alta. Lipsa de educație, sărăcia, copiii abandonați, corupția, lipsa unei atitudini etice, un patriotism prost înțeles, o zeflemea prezentă la tot pasul, un limbaj dezastruos, vulgar și agresiv… O mare incultură… Toate acestea mă întristează… Cultura, educația, bunul simț… ele sunt condițiile salvării și ridicării unei națiuni la alte standarde de viață… Ministerul Culturii reduce finanțările, școlile sunt într-o stare gravă… Mă sperie formulările: cel mai, sau cea mai, cele mai, cei mai… aceste superlative lipsite de necesitate, scoase din contexte și aduse până la ridicol. Planeta aceasta mare și minunată, pe care ne aflăm, este plină de oameni inteligenți, talentați, luminați, empatici, care vin din toate țările lumii, chiar din toate… și exact într-un astfel de mod trebuie să ne poziționăm, oricine am fi și oriunde am trăi…

Pe finalul discuției, am să vă propun un altfel de exercițiu de imagine, în care cineva din afară (dar tot cu ajutorul dumneavoastră, desigur) să formuleze aprecieri (sau critici) la adresa noastră. Ca să mă explic: Ați adus în România mulți artiști, în taberele de creație pe care le-ați organizat de-a lungul timpului. Cum se vede țara aceasta prin ochii lor? Ce le-a atras mai mult atenția, cu ce impresii au plecat de aici?

Într-adevar am avut invitați artiști din SUA, Europa de Vest, în reședințele organizate de noi. Înainte de a vă descrie părerile lor, cred că este corect să enumăr și condițiile în care au petrecut cele 10 zile în România. Deci „coconul” în care s-au aflat în acea perioadă. Așteptați la aeroport de către soțul meu (vorbitor excelent de limba engleză, un om comunicativ, empatic, practic), un tur scurt prin Timișoara sau Sibiu, un prânz sau o cină împreună, apoi drumul spre Gărâna sau Cincsor, unde condițiile de cazare erau excelente. Ajunși la destinație, artistii aveau totul la dispoziție. Cele 7-10 zile se petreceau în această compoziție rurală. Pentru ei, în acest caz, România însemnăm noi, organizatorii, satele respective și, eventual, evenimentele ce aveau loc paralel, în apropiere. Puțini dintre ei și-au prelungit călătoria în România, ca să îi poată trăi dimensiunile. Majoritatea nu au văzut mai mult decât satele amintite, apoi Timișoara și Sibiul. Deci impresia lor este extrem de restrânsă. Plasticienii sunt oameni, în general, umblați prin lume și nu sunt atât de ușor de impresionat geografic. Pentru ei este esențială atmosfera de lucru în grup, dialogul, schimbul de experiență plastică. Plus că fiecare dintre ei are un anume pensum de muncă, ce trebuie finalizat pentru expoziția de la sfârșitul reședinței. Cred că ar fi impropriu să credem că ar putea avea o părere realistă despre România. Reședințele sunt trăirile extraordinare în comunitate, prieteniile ce se iscă din acele zile din apropieri, înțelegeri, admirație profesională… Totuși, istoriile satelor și gastronomia sunt cele ce au lăsat urme în amintirile lor și, cum aminteam, oamenii întâlniți. ACEASTA ESTE ROMÂNIA LOR.

Heidelberg, 14 iunie 2020