Consiliul
Județean Cluj
România și oamenii săi din lume (XXIV)
În al doilea număr de iunie al Tribunei, se publica primul dialog din această serie care a fost purtat peste ocean. Călătoria în Statele Unite continuă cu un nou interviu, doar că în cazul de față visul american este trăit cu o haltă precedentă, de mai mulți ani, în Canada. O incursiune fascinantă în istoria noastră, a românilor, în tradiții și obiceiuri, povestea iilor românești purtate prin lume cu mândrie și dor nesfârșit de țara natală, despre toate acestea și multe alte dezvăluiri emoționante este vorba în rândurile care urmează.
„Atâta Românie se află în afara României, în arhive, în muzee, în comunități, încât nu ai cum să te îndepărtezi sau să te pierzi de țară.”
Simona Laiu
S.U.A.
Din discuțiile noastre, preliminare acestui interviu, știu deja că povestea emigrării dumneavoastră v-a adus, paradoxal, mai aproape de România decât dacă, probabil, ați locui încă în țară. Dar pentru început v-aș ruga să povestiți puțin despre viața dvs. din România, înainte de plecarea definitivă.
Voi începe firul poveștii despre mine cu câteva date generale. Sunt o combinație curioasă de moldoveancă, ardeleancă și olteancă. Tata e de la Piatra Neamț, unde, de altfel, m-am născut și eu. Mama e din județul Botoșani, dar cu tată oltean și mamă moldoveancă. Tatăl mamei, însă, era jumătate sârb și jumătate român ardelean. Străbunicul meu, administratorul moșiilor Brâncoveanu din zona Cezieni, Olt, provenea din Orăștie, iar mama sa era sârboaică din Banat. Până recent am crezut că știu, cât de cât, cine sunt strămoșii mei, dar un test genetic mi-a dezvăluit unele secrete surprinzătoare… Am, în codul meu genetic, niște procente semnificative provenind din nordul nordului Moldovei, teritorii care astăzi sunt la ucraineni. Apoi din Neamț, urmat de Bihor, Năsăud, Cluj, Alba-Iulia și puțin din Prahova… Povestea genetică spune multe despre migrația românilor dinspre Ardeal spre Moldova și invers, în secolele trecute, și mă face o fiică a României Mari.
M-am născut la Piatra Neamț, unde am și copilărit. Am locuit acolo până în clasa a VI-a, când m-am mutat în Ardeal, la Hunedoara, împreună cu tata și a doua lui soție, o farmacistă de loc din județul Bistrița-Năsăud. Tata lucra pentru o firmă care monta rafinării de petrol în Orientul Mijlociu, Vulcan București. A muncit ani de zile în țări cum ar fi Iordania și Irak. În 1988, s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă și a ajuns în Italia, de unde a plecat spre Canada, în 1990. El visa să ajungă în Australia, însă procesul de emigrare australian era mult mai greoi decât cel canadian. Primind tata acceptul din partea Statelor Unite și de la canadieni, ne-a întrebat (pe mama vitrega și pe mine, sora mea după tată având doar patru ani) unde vrem să trăim. Am ales Canada, în baza unui album fotografic în care țara se arăta curată, liniștită și cu o vastă zonă francofonă. S.U.A. – după vizionarea seriei de filme Străzile din San Francisco – părea o țară violentă și încărcată de probleme sociale. Alte criterii de judecată nu prea aveam atunci, iar decizia trebuia luată grabnic.
Pe vremea în care a trebuit să plec din țară, în februarie 1991, eram o adolescentă absolut îndrăgostită de țara mea. Ieșisem în Italia, în 1990, într-o scurtă vizită la tata, și îmi plăcuse tare. Dar ce bine a fost când am ajuns acasă! Nimic nu se compara cu România, cu sentimentul că aparțin ei, că o știu și că ea mă știe!
În mod obișnuit ar fi urmat o întrebare referitoare la motivele emigrării. În cazul dumneavoastră e cât se poate de clar că ați urmat decizia tatălui dumneavoastră. Ce vă amintiți legat de călătoria aceea, spre o lume nouă care trebuia să devină casa dumneavoastră?
Pe data de 21 februarie 1991, am pornit din inima Ardealului spre București, într-o călătorie fără întoarcere. Iarna era deosebit de grea, am străbătut țara cu lanțuri la roțile mașinii, ghemuită pe bancheta din spate a unei Dacii. Cu inima în gât mă uitam pe geam la țara mea, pe care o lăsam în urmă și care, prin fiecare peisaj, începea să doară în memoria imediată… Ținând cont de restricțiile de bagaje impuse de liniile aeriene, tot ce am putut lua cu noi în noua viață au fost trei geamantane pentru întreaga familie. Ce alegi dintr-o casă, dintr-o viață, dintr-o țară, să iei cu tine undeva unde nu ai nimic decât numele și amintirile? În rucsacul de școală am strecurat câteva lucrușoare personale, geamantanul fiind rezervat nevoilor de familie. Ce credeți că mi-am luat? Câteva fotografii, câteva cărți (Eminescu, Blaga, Ana Karenina, romanul lui Tolstoi), scrisorile de dragoste de la băiatul care-mi era drag, un flaconaș de mir de la Mănăstirea Bistrița (Neamț) și un săculeț cu pământ de la Piatra Neamț, pe care bunica Natalia, mama tatii, mi l-a dat udat de lacrimile ei. Am zburat cu TAROM-ul pana la New York (nu existau curse TAROM înspre Toronto) unde tata ne aștepta cu mașina să ne duca în Canada. Peste noapte, în drum spre noua țară, am dormit la un motel. La baie, am dat drumul la robinetul de apă în cadă și am țipat bătând din palme: apa era cu adevărat caldă!
De ce am plecat? Tata decisese să plecăm în lume în 1988, deoarece condițiile de trai în țara noastră erau din ce în ce mai grele. De câte ori revenea acasă din Orient era nemulțumit de ce vedea. Când l-am rugat să se întoarcă acasă, după ’89, din Italia, intrase deja pe traiectoria Canadei… Eu eram elevă în clasa a XI-a când s-au depus actele de emigrare și nu aveam cum rămâne singură în țară. Pentru mine, plecatul din țară a fost ca o moarte sau, mai bine zis, un fel de katabasis.
E mult dramatism în ceea ce spuneți, sentimente pe care le înțeleg, în primul rând, prin prisma vârstei fragede pe care o aveați, a adolescenței. Rareori un copil la această vârstă poate înțelege întru totul și poate fi de acord întotdeauna cu deciziile părinților. Cum ați reușit să vă acomodați, totuși, cum a fost începutul în Canada?
Ajunși în plină recesiune într-o țară unde totul – de la climă, la apă, aer, mâncare, până la cultură – era străin, diferit de ce-mi era drag și familiar, am trecut prin doi ani cumpliți. Strânsesem piese de mobilier aruncate de alții în stradă, ca să ne mobilam cumva apartamentul închiriat, în timp ce învățam engleza și părinții căutau să-și echivaleze studiile, să caute locuri de muncă… Hăinuțele le culegeam de la cutia milei. Cămăși cu mâneci bufante din anii ‘80, blugi conici… Acasă avusesem tot ce ne doream, mai puțin libertate. În noua țară, eram liberi și ai nimănui… Jucam tenis și ne plimbam cu bicicletele luate de la „Garage Sales”. Ne minunam cum „au ăștia de toate și totuși nimic bun.” Mâncarea nu avea gustul care trebuie, totul era exagerat – de la căldura din apartament, care îmi usca pielea, la dimensiunea fructelor și legumelor – mari, dar serbede. Ca să nu mai vorbesc de gustul mâncării, înțesată de condimente, cu multe sosuri și conservanți, care îmi dădea peste cap sistemul digestiv, de am început să fac alergii alimentare. Am prins a merge săptămânal la biserica română pentru că abia acolo, întâlnind și alți români, mai câștigam puțină încredere, puțin avânt… Această primă fază a emigrării, stereotipică deja, cred, a fost atât de dură încât a produs o ruptură ireparabilă față de țară a părinților mei. Cale de întors nu era – ar fi însemnat să admită că nu au reușit, să se declare înfrânți, ori la tata aceasta nu era o alegere. Toți cunoscuții, plecați în Canada sau în Statele Unite înaintea tatii, trăiau la fel de precar și de îndârjiți, într-un soi de confrerie a emigranților în care nu te plângi orice ar fi. Așadar, cum cale de întors nu mai era, ne-am întărit și am coborât mai adânc în katabasisul emigrării: adulții și-au reluat activitatea profesională după ce au trecut prin furcile caudine ale re-licențierii și ale lucratului pe nimic pentru a face „experiența canadiana”, iar noi copiii am trecut prin echivalările școlare. Eu lucram după școală și puneam toți banii deoparte pentru un bilet de avion spre România. Mi-a luat doi ani să strâng toți banii necesari, dar acest fapt mă ajuta să simt că pot face ceva pentru a-mi potoli dorul, pentru ca astfel să pot rezista sufletește acestei mari și brutale rupturi. Lumea poate nu realizează cât de dramatică era această situație, pentru că astăzi există multe informații și o anume aclimatizare culturală, însă în epoca pre-internet, imediat după lovitura de stat din ‘89, o copilă visătoare dintr-un orășel de provincie găsea până și trecerea străzii în centrul orașului Toronto intimidantă!
În seria aceasta de interviuri, peste douăzeci realizate până în momentul de față, am aflat tot atâtea povești despre experiența exilului, fiecare cu dramatismul și emoțiile aferente. Dar niciodată nu am discutat cu cineva care a plecat din România la o vârstă la care dezrădăcinarea poate să doară într-o asemenea manieră. Vă mulțumesc pentru dezvăluirile emoționante!
Cum a fost când ați reușit să reveniți, în vizită, în România? Cum ați perceput țara atunci?
Cred că nu exista moment mai puțin propice emigrării decât sfârșitul clasei a XII-a. Doream să dau la IATC, să scriu, să văd unde duce povestea de dragoste cu băiatul din Bistrița-Năsăud… A trebuit să renunț rând pe rând la toate planurile și la toate visele de până atunci și să-mi făuresc altele după chipul și întorsăturile noii vieți. Am fost o adolescentă care adora să se cuibărească într-un culcuș cu DEX-ul în brațe și să respire frumusețea limbii române. Ori acum trebuia să suprim gânditul în română ca să asimilez cât mai bine engleza, însă nu pentru plăcerea de a învăța, ci din nevoia de a supraviețui. Iar bistrițeanul meu s-a consolat cu altă fată… Prima venire în țară a fost cea mai emoționantă. Mă întorceam după doi ani acasă și prima stare pe care am trăit-o a fost una de „euforie contradictorie”. Din autobuzul care mă ducea de la Otopeni la Gara de Nord, mă uitam la străzile și la clădirile capitalei cu uimire: toate păreau cumva mici, gri și strâmbe. Oamenii, cu trăsăturile și graiul lor, forfotind în jurul meu, îmi erau familiari și nespus de dragi. Cam după o săptămână m-am reaclimatizat, iar clădirile au revenit la forma și dimensiunile amintirilor. Paradoxal însă, în timp, pe măsură ce veneam mai des în țară, toate clădirile copilăriei au prins a se schimba sau a dispărea, iar oamenii au început să arate și să vorbească tot mai mult ca aceia din Lumea Nouă. În consecință, reaclimatizarea mea românească devenea tot mai anevoioasă! Mai mult, cum prietenii copilăriei creșteau și o apucau care încotro, în lumea mare, iar cei dragi se împuținau, urmele copilăriei mele au devenit din ce în ce mai estompate, până au dispărut aproape de tot, o dată cu geografia urbană re-amestecată și, mai ales, cu dispariția celor foarte apropiați… Am înțeles de ce Thomas Mann în Căderea Familiei Usher (The Fall of the House of Usher) spune că odată rupt, plecat dintr-o comunitate, omul nu se mai poate întoarce cu adevărat acolo niciodată. Aceste schimbări inevitabile, atât în cel ce pleacă, cât și în comunitatea rămasă, fac imposibilă întoarcerea adevărată, împiedicându-te să mai simți – fără urmă de îndoială – că aparții cu totul locului, așa cum aparțineai cândva… România mea, cu lumea ei chinuită de ultima zbatere a comunismului, nu mai exista. O altă societate se clădea în România și eu nu eram parte din ea.
Un lucru, însă, a rămas constant. De câte ori intru în țară și vameșii la Otopeni îmi spun: „Bine ați venit acasă!”, îmi dau lacrimile. De fapt, încep să mă tulbur încă din momentul în care ne anunță căpitanul avionului că zburăm deasupra teritoriului țării. Mă uit cu nesaț la peisajele ce se aștern, ca un covor fermecat, sub noi: Dunărea, munții, câmpiile și ogoarele…
Care a fost, apoi, parcursul dumneavoastră (educațional, profesional și personal) în Canada?
După un an de studiu intens al limbii engleze, în clasele de engleză ca limbă secundară specială pentru imigranți, limba lui Shakespeare a devenit limba mea de studiu și de ceartă (când am o dispută cu soțul, o dau pe englezește). Româna, însă, a fost și rămâne limba în care iubesc. Am terminat liceul în Toronto, unde în anii ‘90 cei ce doreau să meargă la facultate făceau treisprezece clase. Am mers apoi la Universitatea York, din Toronto, unde am terminat secția de istorie și psihologie, după care am plecat în Amsterdam, la Reinwardt Academy, sa fac un master în Museum Studies. A fost o alegere grea, deoarece fusesem primită la University of London School of Slavonic and Eastern European Studies, dar nu avusesem suficienți bani pentru internat (îmi mai trebuiau cinci mii de dolari) și atunci a trebuit să aleg versiunea mai ieftină, cu muzeologia, la Amsterdam. După Amsterdam, am lucrat în muzee și fundații istorice canadiene, iar în 2003 am intrat în colegiul profesorilor de la Universitatea Toronto și am schimbat macazul profesional. Devenită profesoară de științe sociale, am predat în licee legislația, istoria, științele civice, psihologia, antropologia și sociologia. În 1995 m-am căsătorit cu un băiat frumos și bun ca o zi de vară – tot din Piatra Neamț – Adrian Corduneanu, câștigător al medaliilor de aur și argint la mai multe olimpiade internaționale de matematică. Ne-am cunoscut în clubul studențesc românesc al Universității Toronto, unde am organizat un eveniment cultural dedicat vieții și operei poetului Nichita Stănescu. Avem și un puiuț împreuna, Nichita, care s-a născut în Canada, dar vorbește o limbă română curată și poate povesti cu amănunte despre urmele lăsate de regina Maria în America sau despre iile tradiționale românești.
Ajungem și la povestea iilor, la pasiunea dumneavoastră pentru straiele tradiționale românești, dar înainte aș vrea să vă întreb: când ați ajuns în Statele Unite, și cum s-a întâmplat să vă mutați din nou, după ce vă construiserăți deja o viață în Canada?
După mai bine de douăzeci și doi de ani trăiți în Canada, iată că m-am lăsat convinsă de soțul meu să emigrez din nou, în 2013, din Canada în Statele Unite, la Palo Alto, un mic orășel universitar din Silicon Valley. Adrian își făcuse masteratul și doctoratul la Massachusetts Institute of Technology (MIT) în Cambridge (Boston) și lucra pentru Google de câțiva ani. S-ar putea crede că de data aceasta emigrarea nu a fost dificilă, Statele Unite și Canada fiind, cultural vorbind, surori. Totuși, o rupere rămâne rupere, iar experiența strămutării, a destrămării unui mod de viață și începerea altuia, rămân în esență aceleași. Culmea, de data aceasta, după ruperea de Canada și după transplantarea în Statele Unite, mi-a venit buluc în minte și în suflet un mare, mare dor de România, nu de Canada! Crescută cu zâmbetul pe buze de bunica Natalia, care era o mare optimistă, am înfruntat întotdeauna greutățile vieții cu un soi de umor „de Neamț”, a la Creangă, însă de data aceasta am simțit că m-a ajuns dorul de casă, iar traiul pe coasta de vest a Americii mi-a devenit insuportabil, deoarece eram și mai departe de România. Cu cât căutam să-mi astâmpăr dorul, cu atât îmi era mai „sete”. O simplă vacanță de una-două săptămâni în țară nu îmi mai aducea starea de liniște necesară, ci dimpotrivă. Abia pe coclauri, prin munți, prin sate, îmi regăseam țara din suflet, în sclipiri de moment… Unde era să caut și să regăsesc țara ce numai în mine, în amintirile mele, părea că mai există? Suntem toți precum frunzele unui mare copac, pe care vântul le smulge și le duce departe, în lume. Furtuna le duce, dar, uneori, când vântul își trage suflul, la reflux, le readuce de unde au plecat. M-am aplecat cu îndârjire asupra patriei din mine și, odată intrată la Stanford University, pentru un master, mi-am propus ca fiecare curs, fiecare efort pe care îl depun, să fie făcut pentru a mă reapropia de țara mea, de aici de unde mă aflu. Ciudat, dar adevărat: atâta Românie se află în afara României, în arhive, în muzee, în comunități, încât nu ai cum să te îndepărtezi sau să te pierzi de țară. Prin acest cordon ombilical, istoric și cultural, lăsat de românii ce au trudit înaintea noastră aici (de la fiul marelui prin ministru interbelic I.G. Duca, până la fiica Reginei Maria, principesa Ileana), am reușit să mă reconectez la seva țării, să mă adun din plutirea aceasta între lumi și să fac ceva și pentru mine. De mică am iubit textilele, am avut o atracție puternică pentru culori, fibre, motive stilizate. Ca muzeolog, această aplecare s-a adâncit, dar ca româncă, pasiunea mea pentru istorie și textile a catalizat direct studiul textilelor românești, cu precădere a costumului național. Iată deci că după un katabasis de peste 20 de ani, trăiesc un extraordinar anabasis, ce mă poartă – pe aripi textile – până în inima țării, în istorie, în cultură, acolo unde nimic nu s-a schimbat, deoarece valorile sunt absolute.
Povestiți-ne puțin cum s-a întâmplat această „reapropiere de țară”. Concret, ce ați studiat la Stanford University și cum ați ajuns să purtați, să promovați iile noastre, costumele tradiționale românești prin toată lumea? (O serie de fotografii grăitoare în acest sens pot fi văzute pe pagina web a National Geographic Channel.)
La Stanford am intrat cu propunerea de a studia și de a scrie despre cruciați și Bizanț. Însă la orice curs asistam și mi se dădea să fac o lucrare de cercetare, ceream permisiune specială de a îndrepta subiectul către România. De exemplu, dacă acel curs era despre apă, am putut scrie despre rolul hidrocentralei Porțile de Fier, dacă era despre arhive, am luat-o pe Regina Maria ca reper de studiu, dacă a fost vorba de Veneția, am scris despre relațiile lui Brâncoveanu cu Serenissima Republică. Cum am prins a mă îmbrăca în straie românești țărănești pe stradă, la școală, la piață, am primit de la socrii mei niște fotografii cu mine îmbrăcată în port de Muscel, plimbându-mă prin Palo Alto, găsite de ei pe Facebook, despre a căror existență eu nu știam. Am descoperit apoi că pozele erau făcute de niște români necunoscuți, care, pricepând ce straie port, m-au pozat și au publicat fotografiile pe Facebook, pe niște site-uri populate de iubitorii de port național. Încercând să dau de sursa acestor poze, spre uimirea mea, am descoperit o întreagă comunitate de români iubitori de port românesc, care m-a acaparat instantaneu! Și așa, iată-mă intrată într-un iureș, într-un vârtej de nedescris: samsari escroci, colecționari de tot soiul, etnografi și cercetători de mare clasă, țărani, oameni buimaci care vindeau „cămașa veche din lada de zestre”. Toți, de-a valma, m-au prins cu atâta energie și pasiune în joc, încât am ajuns să nu mai dorm nopțile ca să comunic cu România. Aveam de învățat de la toți câte ceva și nu întotdeauna despre textile, ci mai ales despre țară, despre pulsul vieții ei, cules de la toți acești oameni.
Inevitabil, pe măsură ce mă adânceam în cercetare, am început să scriu despre rolul costumelor naționale românești în realizarea României Mari. În timp, mi-am învins jena și discreția care mi-au interzis ani de zile să dau poze cu mine până și rudelor și am deschis pe Facebook o pagina publică, pe care am numit-o „Grădina Hestiei”. Acolo public unele dintre fotografiile costumelor țărănești regionale sau ale celor naționale, însoțite de versuri sau sentințe scânteietoare culese din literatura română. Pe mine această căutare m-a vindecat și fizic pentru că, în primul an trăit în Statele Unite, m-a încercat o boală a tiroidei numita Hashimoto’s thyroiditis, care a dispărut odată cu regăsirea drumului celui nou, pentru că emoțional m-am reechilibrat când am înțeles că aparțin țării mele oriunde m-aș afla. Francezii aduc termenul de terroir în discuție când definesc ceva ce crește din pământul lor, vinul stors din strugurii francezi sau brânza făcută din laptele animalelor lor, ca fiind speciale și unice tocmai datorită pământului din care cresc. Dar oamenii? Tot din pământ venim și noi, de ce nu am avea și noi un terroir specific, definit de cultura, de trecutul și de idealurile strămoșilor, de destinul fast sau nefast al viitorului comun, care pe toți ne afectează, indiferent unde ne aflăm? Pentru mine, țara nu e suma GDP-ului, nu e politica de moment ci este acest terroir. Pot identifica o cămașă românească în orice țară, oricât de greșit ar fi clasificată, tocmai pentru că îmi vorbește la un nivel celular. Până să înțeleagă mintea că mă uit la o cămașă românească, o simt în sânge. Și nu exagerez. Emigrarea denumește nu atât o acțiune (plecatul din țara de naștere spre altă țară) cât începutul descoperirii unui ritual încrustat în chiar ADN-ul uman. Povestea mea este povestea generică a spiritului uman, ce de mii și mii de ani cutreieră pământul, și, cine știe, poate universul, într-o mare căutare. Mânați de nevoi și de vise, oamenii ies din matca lor, din peștera protectoare în care s-au născut, și purced spre necunoscut, înfășurați ca într-o mantie în acel aliaj extraordinar, specific vieții, care ne definește, forjat din curaj, optimism și inconștiență.
Ați definit atât de frumos motivația oamenilor, dintotdeauna, pentru emigrare, încât mi-ați „topit”, prin răspunsul oferit, alte posibile întrebări pe acest subiect. De aceea am să mă întorc la o afirmație a dvs. dintr-un răspuns anterior, în care spuneți că în istorie, în cultură, nu s-a schimbat nimic „deoarece valorile sunt absolute”. Într-o lume în care se vorbește tot mai frecvent de o răsturnare a valorilor, chiar de o dispariție a celor în care credem și am fost educați, considerați că încă ne mai putem fixa asemenea repere, că sunt ele suficient de rezistente în fața valului uriaș de schimbări care ne afectează viețile cu multă rapiditate?
„Inima lumii e-n viul de vânt” spune poetul clujean Ion Istrate, prietenul meu drag. Ca istoric, nu pot decât să cred și să susțin că adevăratele valori ale omenirii sunt, cu certitudine, cele care se aleg la suprafață ca untdelemnul din apă, care rămân neclintite de viului vântului. Din punctul de vedere al naturii umane, nimic nu s-a schimbat: ne conducem de mii de ani după aceleași legi, supuși acelorași nevoi omenești și ale firii, ce dictează ca binele, frumosul și adevărul să triumfe la capătul evenimentelor, al întâmplărilor fericite și nefericite, al buimăcelii de zi cu zi sau al uneltirilor de orice fel. Viața fiecărui secol, într-un fel metaforic, poate fi comparată cu aceea a unui om. Astfel, secolul XXI, în 2020, este încă un adolescent hormonal, cu coșuri pe față lipsit de răbdare, de experiență sau de minte, de unde și nevoia de revoltă și de schimbare socială radicală. Secolul trecut, dominat de două războaie cumplite, a fost caracterizat de apariția nazismului și de proliferarea comunismului născut în secolul al XIX-lea și a fost zdruncinat de zeci de revoluții, lăsând harta politică și economică a lumii de nerecunoscut! Totuși, zimții schimbărilor – oricât de dure sau radicale – sfârșesc prin a se toci, balanța se restabilește. Într-un final, adolescenții îmbătrânesc și vor siguranță, tihnă… E ceva ciclic. Datorită tehnologiei, schimbările, pe care le vedem debutând acum, ne forțează să înțelegem noua paradigmă plecând de la macro la micro, de la general la particular, de la global spre local. Ceea ce vrea să însemne și că pe tot ce știm cu certitudine ne putem baza, ca să nu ne ia valul. Îmi amintesc de povestea unei femei care a supraviețuit tsunami-ului din 2004 pentru că și-a înfășurat brațele în jurul unui pomișor flexibil, dar cu rădăcini puternice în pământul din care creștea. Ce știm, oare, cu certitudine? Ca români știm că suntem creștini și avem, așadar, pe Isus Hristos ca model absolut al valorilor umane. Acelea care transcend secolele, lumile, pentru că se bazează pe sacrificiul de sine, pe bunătate, pe iubire și speranță. Aceleași valori propovăduite și de vechii greci, de romani, pe care le regăsim și în învățămintele lui Buddha… Aceste valori sunt acel pomișor de care trebuie să ne legăm strâns atunci când se face frig și întuneric, când vin valurile mari ale zavistiei.
Interesant răspunsul dvs., ca amestec între istorie și poezie. Privit din unghiul pe care tocmai l-ați arătat, momentul (lumea în care trăim) se vede
altfel. V-aș întreba acum despre românii care trăiesc în străinătate, cei care viețuiesc ceva mai departe de rădăcini, dar fără să fie rupți de ele (ca să mă folosesc și eu de metafora copacului). În America, unde locuiți în prezent, există comunități sudate de români, se întâlnesc cu prilejul diferitelor evenimente, se ajută între ei? Cunoașteți asemenea comunități? E o diferență, în acest sens, al păstrării legăturilor, între românii care trăiesc în Canada și cei care trăiesc în America?
Persistă o legendă despre românii din diaspora care spune că aceștia nu se ajută între ei. În aproape treizeci de ani de trăit în afara țării, am întâlnit doar un român care și-a schimbat numele din dorința de a-si pierde urmele românești. În rest, toți romanii cu care am venit în contact au fost buni români, inclusiv aceia născuți în Canada sau în America din părinți aparținând altor etnii din România. Există comunități vechi, puternice, formate în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, în preeriile Canadei sau în marile centre industriale ale Americii, dar, în genere, suntem o comunitate numeric mică în comparație cu cele ale altor neamuri. De-a lungul anilor, am întâlnit români care făceau împrumuturi bancare pentru alți romani, pe care nu îi știau personal, doar pentru a-i ajuta să facă studii, să se pună pe picioare; alții ajutau românii noi veniți să se mute de colo-colo. În fiecare weekend ei își puneau mașinile și spinările la bătaie. Pe mine m-au ajutat și mă ajută foarte mulți români, atât din diaspora cât și din România. În diaspora, romanii-români, maghiarii-români, evreii-români sunt toți copiii aceleiași țări frumoase și generoase: România. La festivalul românesc din Sacramento, organizatoarea cea mai inimoasă, cea care de ani de zile promovează neobosită interesele comunității, este o doamnă româncă de etnie secuiască. De la Montreal la Toronto, la Chicago, la Denver, la Sydney, inima țării bate în piepturile unor oameni de mare valoare, de care România poate fi mandră. Atât în Canada, cât și în America, Australia sau orice alt stat din Europa, românii se grupează prin intermediul internetului în valoroase cercuri literare și artistice, organizează concerte, pun în scenă spectacole de teatru, publică reviste, cărți, ziare, au emisiuni de radio și televiziune, fac lobby politic și economic pentru țară și promovează cultura și tradițiile românești prin intermediul multor festivaluri, de cele mai multe ori grupate în jurul bisericilor locale.
Ați plecat foarte devreme din țară, în anii adolescenței, așa cum ați povestit. Cu toate că ați descoperit România din afara României și ați devenit o neobosită ambasadoare a ei în lume, țara, așa cum o știați, așa cum ați lăsat-o, nu mai există în realitate, după cum ați precizat și dumneavoastră. Acea imagine e doar în amintirile pe care le păstrați. În aceste condiții, vă gândiți că ați putea, la un moment dat, să vă întoarceți, că ați putea să vă adaptați să trăiți în România zilelor noastre?
Iubesc poveștile nemuritoare românești deoarece găsesc în ele un gen de înțelepciune care rezonează cu mine la nivelul celor mai adânci structuri din forul meu interior. Cea mai dragă mi-e povestea Tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte. De țara mi-e sete și îmi va fi sete cât voi trai. Nu pot să îmi închipui că voi lasă lumea asta fără sa mă întorc în pământul din care am ieșit, din văile și munții Moldovei, cu pădurile ei de argint și cerul cu luceferi. Însă, mă tem să nu pățesc precum eroul poveștii mele favorite care, întorcându-se acasă, nu a mai găsit nimic din ce știa că lăsase înainte de a purcede în marea aventură a vieții. Mă aplec, așadar, cu grijă și dor asupra României fără granițe, cea din literatură, istorie, tradiții, cea din sânul credinței ortodoxe, pentru că acolo încăpem cu toții – și cei de acasă, dar și noi, cei ce gravităm într-un univers românesc paralel, cu nimic mai puțin autentic sau mai puțin inimos decât cel delimitat de granițele țării…
Palo Alto, 20 august 2020