Interviul care urmează diferă destul de mult de celelalte realizate în această serie, și asta mai ales datorită faptului că am interacționat, în majoritatea cazurilor, cu persoane implicate cu preponderență în domeniul cultural, fără să am, până acum, ocazia de a discuta cu cineva pentru care integrarea socio-profesională a românilor care au ales să emigreze este, în același timp, o profesie și un țel. Despre situațiile dificile în care s-au aflat românii plecați să muncească în fermele agricole și în abatoarele din Germania, au relatat mass media din cele două țări săptămâni bune în primăvara acestui an, fiecare cu subiectivitatea specifică, desigur. Despre cum au stat lucrurile cu adevărat acolo, putem afla doar discutând cu cineva care s-a implicat direct în medierea conflictelor. Acest gen de activitate și multe altele sunt pe agenda zilnică a celei care a acceptat să răspundă întrebărilor mele din textul de mai jos. Un exemplu de dăruire și dragoste de oameni, după cum am ajuns să descopăr tot mai des în interviurile mele. Și pentru a căror dezvăluire sunt recunoscătoare.

 

„Adaptarea într-o societate nouă începe prin a o cunoaşte şi a o accepta”
Sevghin Mayr
Germania

 

 

În 2019, Asociația pe care o conduceți (SGRIM e.V. – Societatea Germano-Română pentru Integrare și Migrație) a găzduit o întâlnire a Tribunei cu cititori din Germania, oameni de cultură români stabiliți la München, ocazie cu care ne-am cunoscut. Încă de atunci am apreciat activitatea dumneavoastră, despre care vom vorbi pe larg în dialogul nostru, însă, înainte de toate, vă invit să vă prezentați.

 

 

Mă numesc Sevghin Mayr, mi se spune Sevi, iar numele de fată era Celebi. Am 50 de ani și m-am născut în România, într-un sat dobrogean de pe malul Mării Negre. Părinții mei erau amândoi tătari și am crescut bilingv, vorbind atât româna cât și tătara, ceea ce mi-a dezvoltat ușurința de a învăța limba turcă, dar și alte limbi. Când m-am hotărât să vin în Germania, nu prea știam ce mă aștepta aici, dar m-am pregătit cu acribie pentru asta, am învățat limba germană și am aplicat la un program de recrutare de asistente medicale. Pe vremea aceea, ca și acum, Germania ducea o lipsă acută de asistente medicale. Asta se întâmpla prin ’96.

 

 

Să înțeleg că acesta a fost motivul pentru care ați plecat din România: spre a munci în străinătate în domeniul medical?

 

 

Motivul principal care m-a determinat să plec a fost dorința de a cunoaște lumea și de a trăi experiențe noi, dar nici sistemul medical românesc nu mă mai satisfăcea, din diferite motive. Avusesem ocazia să merg în excursie în Germania și să văd un spital german. Din clipa în care am văzut ce e acolo, am vrut să lucrez și eu în acele condiții. Însă nu voiam să plec oricum, trebuia să pregătesc bine plecarea.

 

 

Unde ați reușit să vă angajați mai întâi? Care a fost primul loc de muncă în Germania?

 

 

Am primit un post în anestezie, la Clinica Universitară „Ludwig Maximilian” din München, spre bucuria mea, și am lucrat acolo vreo doi ani. La început am locuit la căminul de asistente împreună cu alte românce care începuseră odată cu mine şi mi-am făcut şi o prietenă nemțoaică, Tanja – cu origini maghiare – cu care îmi puteam exersa germana, dar şi să vorbesc despre serviciu, pentru că lucram amândouă în anestezie. Încă mai păstrăm legătura. În acest timp m-am și căsătorit. Împreună cu soțul meu, care este de origine germană, am două fetițe minunate și mergem în fiecare an în România. L-am „românizat”, adică s-a apucat să învețe limba română din proprie inițiativă, ca să poată să se înțeleagă cu familia mea din România. Toți iubim România și ne gândim cu drag la ea. Ne gândim chiar să ne retragem la bătrânețe, undeva lângă mare.

 

 

Spuneți că în copilărie ați „crescut bilingv”, în limba maternă și în limba oficială a țării în care v-ați născut, România. Odată stabilită în Germania, în ce măsură a rămas să facă parte din viața dumneavoastră limba română?

 

 

Limba română face parte din mine, la fel ca şi tătara, pe care, din fericire, o mai ştiu și care este limba în care iubesc. Soțul meu a învățat şi câteva cuvinte tătăreşti. La fel şi fiicele mele. După căsătorie m-am apucat să studiez Romanistica la secția română-franceză și Comunicare interculturală la Universitatea LMU din München. Toată lumea mă întreba de ce am ales româna. De dragul limbii române, spuneam. Am studiat cu o pasiune și cu o dăruire exagerate chiar. Pentru că făceam ceea ce îmi plăcea, profesorii mă motivau şi îmi dădeau libertatea de a alege temele în funcție de interesele mele. Însă dragostea pentru lingvistică şi formarea mea ulterioară se datorează Sandei Şora, care deținea, la vremea aceea, catedra de română. Între noi s-a închegat o prietenie care încă mai dăinuie. Si soțul meu s-a dus la Sanda Șora, s-a înscris la facultate şi a făcut cursuri de limba română. Deşi era foarte severă cu mine când era vorba de gramatica limbii române, mi-a spus odată că nu m-a auzit făcând greșeli gramaticale. Ceea ce e mare lucru! Noi şi acum analizăm construcții gramaticale şi ne enervăm când auzim sintagme precum „ca [şi] profesoară”. Sau mă corectează dacă fac construcții sintactice după modelul german. Că se mai întâmplă. Interferențele lingvistice sunt inevitabile. Deci, da, limba română este în viața mea în fiecare zi, în paralel cu limba germană, şi fac eforturi să nu-i uit finețurile. Tătara o port în suflet chiar dacă nu am ocazia s-o vorbesc des.
Dacă m-aș fi apucat în țară de filologie, m-ar fi întrebat ai mei ce o să fac mai târziu cu acest profil. De aceea am devenit mai întâi asistentă medicală. Și experiența asta mi-a prins foarte bine în viață. Ei, bine, eu cu limba română îmi câștig pâinea în Germania! După absolvirea facultății, primul job a fost chiar în facultate, am predat limba română timp de patru semestre. Acum lucrez la un centru sindical de consiliere pentru muncitori veniți din țările de sud-est, unde ofer consiliere juridică în dreptul muncii în limba română. Am învățat și asta, deși nu era domeniul meu favorit. Însă eu cred că în viață e bine să încercăm mereu lucruri noi. Dacă nu încercăm, nu știm ce putem. Și, acum, eu știu că pot.

 

 

Așa cum promiteam în debutul discuției noastre, vă întreb despre SGRIM: când și cum s-a născut această asociație, în ce context?

 

 

În 2016 am înființat SGRIM, o asociație pentru românii de la München. Doream să facem ceva pentru comunitatea românească, să venim în sprijinul românilor nou-veniți, ne confruntam atunci, ca și acum, cu o imigrație masivă. Primăria München a aprobat, la momentul respectiv, un centru de consiliere special pentru români și bulgari, acesta mai există încă și acolo am început eu să lucrez după facultate. Lipsea un lobby. Românii erau numiți în presă ca fiind săracii Europei, migrația sărăciei dădea năvală în Germania și o dobora (!). Sloganuri urâte. Acum e, poate, mai bine, însă, încet-încet, discursul s-a mai schimbat, poate şi datorită nouă, tuturor asociațiilor româno-germane. Am început cu un proiect pentru copiii români nou-veniți, care se numește Piticot, și am cerut finanțare de la primăria München. Asociația nici nu exista încă formal, dar m-am dus cu schița de proiect la Departamentul Social al Primăriei München și am întrebat dacă mă ajută. Erau foarte multe familii românești cu copii care nu primeau loc la grădiniță și stăteau acasă, în izolarea condiționată de necunoașterea limbii germane. Proiectul a fost aprobat și a trecut cu brio prin toate comisiile.

 

 

Ce alte activități mai desfășurați în cadrul Asociației? Cât de interesați sunt românii din München pe proiectele propuse de SGRIM?

 

 

Noi facem proiecte de integrare sau sociale, de cultură şi de educație. Ar trebui să le enumăr cu liniuță, pentru că sunt multe între timp. Și ele cresc datorită oamenilor care ni se alătură nouă în asociație. Alocăm foarte mult timp consilierii românilor aflați la nevoie, care vin cu diverse întrebări, au probleme mari şi nu o mai scot la capăt. Consilierea pentru integrare şi în dreptul muncii sunt unele din punctele noastre forte, pentru că asta facem şi profesional. Pentru noi este important să păstrăm un nivel înalt de profesionalism şi să nu lucrăm cu improvizații. Soluțiile oferite de noi sunt gândite pe termen lung şi se încadrează, evident, în litera legii. Când vine cineva la noi cu probleme majore, adică „arde”, suntem mai întâi „pompieri”, apoi le luăm pe toate la rând şi creăm un plan de integrare, dăm idei, facem legăturile necesare.
Cu Școala Românească dorim să transmitem dragostea pentru limba română, pentru tradiții şi mai ales pentru cultura română, pe care ne dorim să o facem cunoscută societății germane, nu să fie doar în sufletele noastre. Facem parte din grupa de lucru pentru promovarea limbilor materne în orașul München, alături de bulgară, greacă, mongolă, vietnameză, turcă, italiană, poloneză, somaleză, chineză, sârbo-croată şi multe altele. Pe afişul oraşului München, realizat de biroul intercultural, scrie Bine ați venit! în 43 de limbi, printre care şi în română. Acum câțiva ani nu scria şi în română! La unul dintre evenimentele din cadrul Primăriei, am prins momentul şi i-am spus şefei de atunci că nu-mi explic de ce limba uneia dintre cele mai mari comunități de imigranți, româna, nu apare pe afiş. La München, trăiesc imigranți din peste 180 de țări şi nu e loc pentru toate limbile lor pe afiş, mi-a spus. Şi după ce criterii ați ales? – am întrebat-o. Anul trecut, am fost invitată să fac parte din consiliul care urma să reevalueze criteriile folosite la raportul de integrare al Primăriei München, raport care apare la patru ani şi care reflectă nivelul de integrare al imigranților la München privind accesul la educație, la piața muncii şi în societate. Aceasta a fost dovada că suntem bine situați. Şi suntem şi pe afiș acum.
Cu SeniorClub oferim un loc de socializare persoanelor vârstnice. Cu Piticot ne adresăm copiilor preşcolari şi familiilor. Organizăm regulat diverse seminarii precum cele de comunicare eficientă sau non-violentă, de comunicare interculturală, de educație, de poveşti şi multe altele. Anul acesta realizăm, în premieră, un atelier de educație artistică vizuală pentru copii, care are ca scop sensibilizarea copiilor şi promovarea unei educații estetice bazată pe multiculturalitate. Pe lângă acestea, avem o trupa de teatru şi una de dansuri, care acum nu prea pot sa funcționeze din cauza restricțiilor impuse de pandemie. Anul acesta, la început de pandemie, am organizat prima ediție a Balului Mărțişorului la München în cooperare cu Asociația Şvabilor Bănățeni de la München. Dacă munca aceasta se vede, oarecum, imediat, deci este ca o carte de vizită a SGRIM, munca „din spate” nu este aşa vizibilă. Ore întregi de lucru seara, duminicile. Asta pentru că dorim să fim aproape de români, să le oferim şanse la o integrare uşoară, dar şi să poziționăm comunitatea românească în mijlocul societății germane.
Asociația are un rol de liant între societatea germană şi cea românească de la München, de aceea ne adresăm amândurora. Nu putem fi români dacă stăm numai între români. Ştim bine că identitatea creşte numai dacă interacționăm cu alte grupuri şi suntem dispuşi să acceptăm că nu suntem numai noi centrul universului. Adaptarea într-o societate nouă începe prin a o cunoaşte şi a o accepta. Între timp, suntem cunoscuți şi suntem invitați la diverse consilii şi mese rotunde care dezbat teme ce privesc comunitatea românească. În noiembrie voi participa la o dezbatere online despre România. M-a surprins că am fost întrebată ce mesaje despre România doresc să transmit. Vă dați seama cât m-am bucurat!

 

 

Există un parteneriat între statul român și aceste asociații românești din străinătate? Sunteți sprijiniți în anumite proiecte care vizează integrarea românilor, drepturile lor, ori, de pildă, promovarea culturii române în străinătate? Știu că în legislatura trecută a existat și un Minister al românilor de pretutindeni.

 

 

Da, avem o colaborare strânsă cu Consulatul General din München şi cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Dorim să interacționăm cu aceste instituții pentru că aşa ni se pare firesc, ei ca reprezentanți ai țării, noi ca reprezentanți ai societății civile româneşti din Germania. Am întâmpinat însă multe probleme de comunicare în trecut, pentru că reprezentanții acelui fost Minister pentru Românii de Pretutindeni se schimbau parcă după anotimp şi de fiecare dată o luam de la capăt. Asta pentru că nu exista o amprentă instituțională. Am criticat public desființarea ministerului de către guvernul Orban, pentru că a tăiat, cu această acțiune, posibilitățile de a păstra legătura cu diaspora, care, numeric, creştea şi încă creşte pe zi ce trece. Din păcate nu prea am avut miniştri cu viziune, dar speranța nu mi-am pierdut-o nici când unul dintre miniştri mi-a spus că nu ne finanțează dacă cântăm în germană!! Pe vremea aceea, fără Coronavirus, ieşeam pe scene germane să reprezentăm România şi cântam sau jucam piese de teatru în ambele limbi, cum era şi firesc. Cât priveşte promovarea culturii române, asta s-a făcut, da, însă nu au existat, şi nici acum nu există, proiecte de integrare a românilor. Efortul colectiv al guvernului se îndreaptă spre aducerea lor înapoi, în România, nu să se ocupe şi de problemele cu care se confruntă ei. Singurul exemplu, e adevărat că datorită ecoului mediatic, a fost intervenția ministrei muncii române cu omologul german când a venit criza muncitorilor români din abatoare şi agricultură.
Şi Spania se confruntă, spre exemplu, cu o emigrație masivă, dar la consulatul spaniol din München există un birou de consiliere pentru cetățenii spanioli care doresc să lucreze în Germania. Le oferă consiliere privind dreptul la libera circulație, îi pun în legătură cu centre locale de consiliere pentru recunoașterea diplomelor, găsirea unui loc de muncă şamd. şi, dacă doresc să se reîntoarcă în Spania, îi ajută. La noi, consulatul din München face asta printre procuri şi paşapoarte, dar şi-a creat o rețea socială românească activă în diverse domenii, din care facem şi noi parte, şi unde se transmit cazurile. Iar ambasada se ocupă doar de elitele româneşti din Germania.

 

 

Spuneți că prin munca dvs. de la centrul sindical oferiți consultanță în materie de dreptul muncii pentru muncitorii veniți din țările de sud-est ale Europei. În acest an, în contextul pandemiei globale de coronavirus, am asistat la un întreg scandal mediatic legat de cursele speciale care au transportat muncitori români la fermele agricole din Germania, iar apoi în legătură cu valul de infectări de acolo și de la abatoarele în care muncitorii erau, în marea majoritate, români. Ați participat la întâlniri cu români aflați în aceste situații, ați oferit consiliere unora dintre ei? Cum s-au văzut lucrurile de acolo, de la fața locului, fiindcă aici, în țară, au apărut multe știri legate de declarații ale oficialilor germani care au afirmat că românii au fost acasă, în România, să-și viziteze familiile, unde s-au contaminat, și apoi au dus virusul în Germania, la locurile lor de muncă?

 

 

Probleme de muncă aveau românii mai demult, însă pandemia le-a accentuat şi le-a scos la suprafață. Este urât cum au fost tratați, presa vuia de ştiri despre români exploatați ba în agricultură, ba în abatoare, nevoiți să trăiască claie peste grămadă, infectați cu covid. Jurnaliştii, atât din Germania cât și din România, ne asaltau pe toate canalele. Împreună cu Asociația Integro-Mittelfranken din Nürnberg şi Uniunea Româno-Germană din Baden-Württemberg, RDVBW Karlsruhe, cu care eram în contact mai demult, am decis să înființăm o rețea de ajutor pentru muncitorii români, să influențăm oarecum agendele politice şi chiar să intervenim în discursul politic dacă este nevoie. Am numit-o Rețeaua de Sud şi am început să lucrăm mai intens împreună. Volumul de muncă a fost enorm, asta pe lângă familie şi joburile noastre. Am făcut un flyer cu numerele de telefon ale noastre şi ale consulatelor din München şi Stuttgart şi am ieşit în întâmpinarea sezonierilor la aeroporturile unde soseau. Eu eram implicată atât voluntar cât şi profesional. Era greu sa mai fac o delimitare. Am muncit câte 10-12 ore pe zi uneori. În paralel, am înființat grupurile de FB „Dreptul muncii în Germania de la A la Z” şi „Drepturilor muncitorilor sezonieri în Germania”, unde sunt implicați şi alți voluntari care răspund la întrebările membrilor. Este un prim-ajutor, o clarificare a situației, urmând ca apoi sa fie redirecționați sau preluați de noi.
Când a izbucnit focarul de infecție la acel abator din Renania de Nordvestfalia şi prim-ministrul a spus că românii ar fi adus virusul, am izbucnit şi noi. Aşa ceva nu trebuia să tolerăm! Cum să aducă românii virusul când granițele erau aproape închise şi România nu e la o aruncătura de băț? Aceste afirmații nu ies aşa spontan dacă nu-şi au rădăcina în prejudecăți adânci. Am scris atunci acea luare de poziție cu privire la afirmațiile politicianului şi am contactat toate asociațiile româneşti din Germania ca să o semneze. Apoi am trimis-o la organizațiile pentru imigranți şi la agențiile de presă, ziare locale din Germania şi chiar din România. Ecoul mediatic nu a fost mare, însă mulți au început să ne perceapă, să ne vadă şi cu alți „ochelari”. Activismul ăsta este bine văzut şi nu se aşteptau la asta de la români sau, mai bine spus, aşa au descoperit unii că existăm.
Rețeaua de Sud am lansat-o oficial în 23 octombrie 2020 la consulat, cu prilejul unei sesiuni de informare pe tema traficului de persoane, şi trebuie să mulțumesc doamnei consul general Chiriac şi pe această cale pentru organizarea acestei sesiuni. Spun asta aici, pentru că, la München, avem o colaborare foarte bună şi un schimb profesional de valoare. Apreciez aceste sesiuni de informare, pentru că avem ocazia să intrăm în contact cu instituții abilitate din România, cum a fost de data asta Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane din Bucureşti, Centrul de consiliere pentru femeile victime ale traficului de persoane Jadwiga şi Organizația Internațională pentru Migrație din Germania.

 

 

Vă felicit pentru eforturile pe care le faceți spre a schimba prejudecăți și stereotipuri legate de imaginea românilor în lume, o lume care, de altfel, militează pentru toleranță și tratamente egale aplicabile tuturor locuitorilor săi, mai ales în Uniunea Europeană.
Sigur că, așa cum spuneați și dumneavoastră într-un răspuns, integrarea presupune și eforturi din partea minorității de a stabili legături cu majoritatea. Cât de interesați sunt românii din Germania de a stabili asemenea contacte? Cu alte cuvinte: se pot integra românii în noua societate în care ajung să trăiască, sau rămân mereu într-o oază a lor, dependenți de ajutorul unor instituții sau organizații, cum este asociația pe care o conduceți?

 

 

Vă mulțumesc pentru apreciere! Comunitatea românească şi românofilă din Germania este foarte heterogenă şi este greu să o cuprindem pe toată, dar nu asta ne-am propus. O să mă refer doar la migrația românească recentă. Între timp, cine vine la noi nu caută neapărat o oază românească, ci experiențe şi cunoştințe noi, sau are nevoie de ajutor în chestiuni de integrare. Asta înseamnă, pentru mine, că sunt dornici să interacționeze, să cunoască şi caută să-şi facă un plan pentru noua viață de aici. Noi îi susținem şi îi promovăm pe cei care doresc să lucreze voluntar la noi, le arătăm oportunitățile şi le dăm referințe după aceea. În Germania, implicarea voluntară în asociații este foarte bine văzută şi se menționează în CV. Dorim ca toți cei care vin la noi să plece cu ceva, să se îmbogățească sufleteşte sau să învețe ceva folositor pentru viața din Germania. De aceea, oferim seminarii şi prelegeri pe diverse teme, și, de asemenea, prin competențele noastre, le oferim un mediu propice de dezvoltare.
Mai există o categorie de români care, da, rămâne, din păcate, într-o „oază”, pentru că ei nu au un plan de viitor în Germania. Este vorba despre muncitorii migranți, sezonieri. Ei reprezintă categoria cea mai vulnerabilă la exploatare şi discriminare. Pentru a veni în ajutorul lor, împreună cu Asociația Integro Mittelfranken din Nürnberg şi alți voluntari am înființat un grup de FB „Dreptul muncii în Germania de la A la Z”, unde răspundem la întrebări şi postăm informații relevante. Guvernul României nu are încă un plan concret pentru ei. A realizat platforma Diaspora Hub, care să vină în sprijinul cetățenilor români din afara țării activând asociațiile şi grupurile de sprijin de peste hotare, însă aceasta nu funcționează, deşi s-au înscris multe asociații, printre care şi noi.

 

 

Într-adevăr, s-a văzut această vulnerabilitate despre care vorbiți și cu ocazia mediatizărilor din primăvară ale problemelor imigranților de origine română, sezonieri în Germania, despre care discutam mai devreme. Dar nu doar la categoria mână de lucru ieftină (și în orice condiții, aș spune) suntem premianții Europei. Recent am aflat despre un studiu care pune în fruntea unui top rușinos, al traficului de persoane, România. Ce știți despre acest fenomen, ați întâlnit asemenea cazuri, provenite din țara noastră, în activitatea dumneavoastră?

 

 

Da, am avut de-a face cu cazuri de exploatare în muncă, chiar trafic de persoane pentru exploatare în muncă. Nu ştiam că suntem chiar pe primul loc la acest capitol, am aflat şi eu la sesiunea de informare de la consulat. De curând, am trimis un caz la Centrul de consiliere Jadwiga, şi, un timp, am lucrat împreună. Atunci mi-am dat seama ce muncă folositoare fac acolo şi cât de important este să recunoşti un caz de trafic de persoane şi să acorzi primul ajutor din timp.

 

 

Ați înregistrat rezultate bune, îmi spuneți, în acțiunile pe care le întreprindeți pentru recunoașterea comunități românești ca fiind una dintre cele mai importante categorii de imigranți care trăiesc în München. Ați reușit să mișcați lucrurile, să captați atenția autorităților. Considerați că solidaritatea etnică este o caracteristică de bază în atingerea unor țeluri de acest fel? Sunt românii, în condiții de minoritate, uniți?

 

 

Comunitatea românească din München este o comunitate mare şi bine integrată şi asta se vede deja în relația cu autoritățile. Nu aş face o clasificare, din care să rezulte care este cea mai importantă, dar aş spune, mai degrabă, că este una dintre cele mai mari. Faptul că avem drept de vot la alegerile locale şi, unii dintre noi, având cetățenie dublă, la toate alegerile germane, este, între timp, conştientizat de mulți politicieni şi, prin urmare, nu ne mai pot ignora. Am avut câțiva candidați români la Primăria München, fără sorți de izbândă însă. Puțini candidați imigranți au fost aleşi în Consiliul Local. În condițiile în care 43% din populația oraşului a trăit o migrație, acest lucru nu este demn de o primărie care se vrea modernă şi aproape de toți cetățenii ei. Aici mai trebuie să lucrăm.
Dar recunoaşterea comunității româneşti nu este numai rezultatul muncii noastre. Noi suntem de puțin timp activi, însă există asociații vechi ca Societatea Literară Apoziția, care a împlinit anul trecut 50 de ani de activitate, ai cărei membri au activat la Europa Liberă, cărora le aduc tot respectul. Atunci erau alte vremuri! Apoi, mai avem Ge-fo-rum care organizează de peste 20 de ani Zilele Culturii Româneşti la München, mereu cu sălile pline de români, germani şi alte nații. Ei sunt ambasadori ai României, cultura fiind stâlpul de bază al unei societăți şi (re)cunoaşterea ei este primul pas spre conciliere și pace. Între timp s-au înființat şi alte asociații de integrare a românilor peste tot în Germania și mă bucur de asta. Este nevoie de ele şi, mai ales, de implicarea civică a românilor. Dar, înainte de toate, avem nevoie de solidaritate şi unitate. Mă întrebați dacă românii sunt uniți şi vă răspund imediat. Nu. Mi-au trebuit câțiva ani să înțeleg şi să accept asta. Uitați-vă la organizare. Suntem foarte departe, spre exemplu, de sistemul de organizare al saşilor sau al şvabilor în Germania. Veți spune că ei au avut un alt punct de plecare. Da, dar nu am putea să avem şi noi o ligă care sa cuprindă toate asociațiile româneşti şi care să ne promoveze la toate nivelurile? Am încercat să caut un răspuns şi am observat că există o voință în direcția asta, însă abordarea este greşită. În locul acestui patriotism debordant, pe care îl vedem exprimat pe toate rețelele de socializare, prost înțeles, de altfel, ar putea să ne preocupe ce ne leagă unii de alții, nu ce ne deosebeşte și ne dezbină, şi pornind de la asta să ne fixăm un țel comun. Toți ne iubim țara şi avem un trecut comun, dar hai să şi lucrăm împreună la un proiect comun, România.
Am ajuns în mod sigur la cifra de un milion de români în Germania, dar suntem încă invizibili, cu mici excepții, evident. Este timpul să ne suflecăm mânecile şi să ne apucăm de treabă împreună. Este foarte obositor să fiu româncă! Cu identitatea tătară sau germană nu am atâta bătaie de cap (zâmbesc, desigur). Și ca să revin la întrebarea dvs., solidaritatea etnică este foarte importantă, pentru a ne aduna laolaltă, dar nu asta ne duce mai departe, ci acel țel comun.

 

 

Ați copilărit în România și ați trăit primii ani ai tinereții aici. În Germania sunteți permanent în contact cu români, cu limba română, promovați cultura și tradițiile românești. Cu alte cuvinte, legăturile dumneavoastră cu țara natală sunt puternice și neîncetate, prin meseria pe care v-ați ales-o și destinul social pe care l-ați îmbrățișat. Sunteți o persoană perfect integrată în societatea adoptatoare și îi ajutați și pe alții să reușească acest lucru. Și totuși, în aceste condiții, există ceva ce vă lipsește din România? Ceva într-atât de specific românesc încât să nu puteți să-l „transplantați” în viața dumneavoastră din Germania? Care este imaginea primului gând care vă vine în minte atunci când pronunțați: România?

 

 

Nu ştiu cum sunt alții, dar pentru mine condiția de imigrantă este foarte apăsătoare. Nu simt că ăsta e locul meu, nu mă văd îmbătrânind aici, deși sunt foarte bine integrată, ştiu chiar şi bavareză. Iubesc locurile astea și oamenii ei, cultura, modul de viață, am mulți prieteni, o familie bavareză care mă iubeşte. Material, nu-mi lipseşte nimic şi am trecut demult şi de faza când căram castraveți murați din România încercând să înlocuiesc dorul de casă cu gustul lor cunoscut. Acum, casa mea este aici, dar patria mea („Heimat”) este România. Şi când spun patrie, mă refer la încărcătura emoțională a acestui cuvânt, de altfel, mult mai expresiv în germană, mi se pare mie.
Pe lângă familie şi prieteni îmi lipseşte foarte mult Marea Neagră, şi, o să râdeți, fără ea nu mă pot orienta în spațiu. O ştiam eu acolo, în est, şi era de ajuns, ca să ştiu în ce direcție mă aflu. De când trăiesc în Germania, mă rătăcesc mereu… Noroc că există GPS… Când spun România, îmi dau seama cât sunt de „impregnată” de ea şi cât de adânc o port în mine. Ca să închei, o să vă spun o strofă dintr-o poezie, pe care am scrijelit-o în jurnal, în primul an aici şi care mă defineşte încă în viața mea de migrantă. „Cobor în mine zi de zi./Acolo este o scară,/Pe care demnitatea mea /O ține pe verticală.”

 

München, 8 noiembrie 2020