Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Românism și europenism – două concepte antinomice?

Românism și europenism – două concepte antinomice?

Lucian Blaga: „Acceptăm sugestii
dar nu subjugare”

Așadar, anul 2015 s-a încheiat, pe plan politic, cu încropirea unui guvern de „tehnocrați”, în bună parte „independenți” față de parlament, dar fidel „in capitis et in membris” față de președintele Iohannis.
Chestiunea delicată este următoarea: în ce măsură noul guvern pune în practică dorințele și speranțele românilor sau, dimpotrivă, gândește și înfăptuiește directivele „șoptite” prin mijloace moderne de către mărimile de la Bruxelles și Strasbourg. Și, dacă guvernul e prea atașat acestora, cum și când își va aminti de glasul străzii?
Aceste întrebări retorice ne determină să apelăm la gândirea înaintașilor, pentru a vedea cum s-au exprimat în situații cumva asemănătoare. Iată, fără mari eforturi, ne-am amintit de un articol al lui Lucian Blaga (publicat în 1943, în revista „Saeculum”). Titlul este acesta: Despre viitorul filosofiei românești. Astăzi ne putem pune întrebarea: care este viitorul politicii parlamentare și guvernamentale românești?
Să revenim la articolul filosofului. În primul rând, el definește „ideea românească”, întrebându-se în ce măsură ea este „originală”, „inedită” și dacă „este gândită întâia oară de un român”. Mai departe, el afirmă răspicat că există o „legătură necesară, inevitabilă, între creație și etnicitate”. De aici decurge un alt adevăr: „un autor este creator prin structura sa etnică și prin substraturile profunde ale spiritului său”.
E adevărat, gândirea străină – spunea filosoful – poate oferi românilor „motive sau material de prelucrat”, însă nu poate furniza „formule care ne-ar obliga în chip dogmatic” să acceptăm niște „corpuri definitiv constituite și intangibile”. În concluzie: „Acceptăm sugestii, dar nu subjugare”.
Pentru a sublinia și mai apăsat judecata ultimă, L.B. apelează la câteva exemple din domeniul filosofiei. Amintește unele adevăruri la îndemâna oricărui român cultivat. În timp ce în filosofia lui Platon au intrat destule motive pregrecești, babiloniene, egiptene și cretane, Platon a rămas grec. În timp ce în filosofia lui Kant au intrat destule motive și sugestii platonice, aristotelice și creștine, Kant a rămas german.
Sigur, ni se poate reproșa că alăturăm două domenii diferite: filosofia și politica, prima ilustrată de mari personalități din diferite epoci, cea de a doua, deși de mai puține, dar cu rezultate vizibile în toate timpurile.
De pildă, ne amintim mereu de voievozii noștri, atât de curajoși în vremuri de restriște, de Inochentie Micu-Klein, de Gheorghe Lazăr, de pașoptiști și memorandiști, apoi de cei care au contribuit la făurirea României Mari. Oare, putem uita gândirea și statura politică a lui Ionel Brătianu și Nicolae Titulescu, nici chiar pe aceea a lui Corneliu Mănescu, fost ministru de externe într-o perioadă tulbure și apăsătoare pentru români. Într-un fel sau altul, ei au fost intelectuali adevărați, cu pregătire serioasă, fiind siguri că reprezentau o națiune. Să ne amintim mereu de statornicia lui Ionel Brătianu, când țara se pregătea să intre în Primul Război Mondial (1914-1916). Atunci, el era cu mintea ațintită la pretențiile României față de puterile Antantei. „Încăpățânarea” lui patriotică l-a scos din sărite pe francezul Clemenceau, încât acesta a afirmat cu vădită ironie că românul caută „aliați” în toate cele patru puncte cardinale și, dacă ar descoperi încă unul, s-ar duce și acolo! Să nu uităm că, în 1927, când Ionel Brătianu a murit, România se afla în granițele stabilite prin tratatele de la Versailles și Trianon.
Ce constatăm astăzi în privința politicii românești și care va fi, ipotetic, viitorul acesteia? După 1989, s-au perindat, la conducerea țării, când un partid de stânga, când unul de dreapta, cărora li s-au aliat, periodic, micile formațiuni cu vocea lor de „bibilici” ascultătoare și speriate când cele două partide mari își schimbau alianțele și proiectele. Parlamentarii și guvernanții aveau voce sigură doar când se adresau românilor din interiorul țării. Le-au dat drepturi, salarii și pensii cât și cum au vrut, motivând des că datoriile față de F.M.I. și de Comunitatea Europeană au prioritate față de doleanțele populației. În felul acesta s-a ajuns la sărăcirea românimii profunde, încât autohtonii sunt considerați milogii continentului. Un număr însemnat de tineri școliți aci și bine pregătiți au plecat definitiv din țară și s-au așezat în cele bogate, unde duc o viață net superioară pe toate planurile, în comparație cu patria bătrânilor.
După 25 de ani de la revoluție, România e, din nou, săracă. Industria și bogățiile patriei fie au fost furate, fie au fost vândute pe nimic străinilor. Populația și, mai ales tineretul, a ajuns la marginea răbdării. Și, atunci, plutește deasupra tuturor românilor, rămași acasă, întrebarea: cine e de vină? Se știe, foștii politicieni care și-au ridicat „palate”, au furat cât au putut, au depus sume enorme la băncile din străinătate ș.a.m.d.
Normal, după revoluție, la cârma țării trebuia să fie așezată o nouă „elită” de intelectuali pregătiți în toate domeniile. Însă, paradoxal, au avut acces mediocritățile. Aceasta pentru că, adeseori, nu s-a înțeles tipul mediocrului. Destul de des mediocritatea a fost confundată cu modestia. A fi modest înseamnă a fi conștient de limitele capacităților cu care te-a înzestrat natura. Acesta e un titlu de noblețe pe care nu ți-l apreciază decât persoanele care te cunosc cu adevărat. A fi mediocru în gândire și în conduită înseamnă că persoana respectivă e dotată deficitar, încât ambițiile ei prevalează în raport cu capacitățile. Din acest raport disproporționat se naște agresivitatea, setea nemăsurată de a realiza ceea ce numai elitele pot înfăptui. De aceea tipul mediocrului poate deveni un pericol social, mai ales pe teren politic. Prin planuri fanteziste, el vrea să dovedească persoanelor inteligente că poate realiza, la nivel superior, ceea ce numai spiritele dotate duc la bun sfârșit.
De obicei, firile mediocre se înfrățesc și vor cu orice chip să ajungă pe treptele superioare ale statului și ale instituțiilor acestuia. Însă neputința le va măcina puterile și ambițiile, coborându-i pe trapta de jos a condiției umane, unde le este locul. Oricare român cu minte echilibrată își poate da seama de un adevăr: starea precară a țării se datorează în bună parte ascensiunii mediocrilor agresivi din toate partidele și de pe toate palierele societății românești. Iată de ce țara are nevoie de oameni inteligenți și modești. Însă astăzi modestia și inteligența nu mai sunt considerate și prețuite ca virtuți indispensabile. Întâietate au tupeul și obrăznicia.
La finalul acestor constatări, ne putem pune întrebarea: care este viitorul politicii românești? După opinia noastră numai elitele îl pot prefigura și înfăptui. Ele îi cuprind pe românii care au dovedit inteligență, talent, putere de muncă și realizări recunoscute într-un domeniu sau altul. Elitele au, de obicei, pregătire superioară, erudiție, talent. De aceea se vorbește de profesori de elită, de universitari, ingineri, oameni de știință de elită ș.a.m.d. În orice perioadă istorică, elitele au o poziție privilegiată, un prestigiu deosebit, ceea ce le conferă statutul de „modele” de necontestat. Societatea se mândrește cu elitele sale.
Oare, în domeniul politicii parlamentare și guvernamentale aflăm astfel de elite în cei 25 ani de la revoluție? Niciun politician nu a dovedit calitățile amintite. Apoi, cu toții nu au avut ceea ce numim mândria și îndrăzneala românilor din perioada interbelică și din epocile anterioare acesteia, nu au avut talentul de polemiști adevărați, care să apere cu argumente plauzibile interesele românilor. De aceea ei au acceptat cu ușurință directivele Comunității Europene, uitând că sunt români! În timp ce politicienii polonezi, maghiari ș.a. au respins unele „directive” ale apusenilor, ai noștri le-au acceptat și, drept consecințe, nivelul nostru de trai este inferior multora. Politicienii noștri parcă vor să dovedească aceeași umilință de pe timpul fanarioților: ”Capul plecat, sabia nu-l taie!”.
Iată de ce putem afirma că politicienii români au raționat, de cele mai multe ori, contrar gândirii lui Lucian Blaga. Ardeleanul „accepta sugestii, dar nu subjugare”, pe când conducătorii de astăzi acceptă mereu „subjugarea” fără crâgnire. Dovada: noul guvern tehnocrat, adus pentru a-i „ferici” pe românii autohtoni, acceptând încă o „curbă de sacrificiu”. Să dea Dumnezeu să ne înșelăm!

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg