Despoți şi despotism
Despotismul este o formă de guvernământ în care o singură entitate conduce cu putere absolută, acea entitate putând fi un individ, ca într-o „autocrație”, sau poate fi un „grup specific”1. După o altă definiție, despotismul reprezintă conducerea, guvernarea unui despot, „exercitarea autorității absolute”2. Termenul despot provine din cuvântul grecesc despótès care înseamnă „stăpân” sau „cel cu putere”, în Grecia antică un despot fiind un stăpân care conducea într-o casă pe cei care erau sclavi, sau servitori prin natură3. După Aristotel, atât substantivul despot cât şi adjectival despotic aveau conotații politice, pentru că o astfel de conducere sau guvernare despotică era într-un sens potrivită nu numai pentru majoritatea servitorilor şi sclavilor, ci pentru toți, cum ar fi barbarii, care erau incapabili să fie liberi4. „Pentru barbari – nota Aristotel – fiind mai servili în caracter decât elenii şi mai asiatici decât europenii, ei nu se revoltă împotriva unei guvernări despotice”5.Totuşi, în opinia gânditorului din Stagira, orice despotism era nelegitim, „afară numai dacă stăpânul şi supusul sunt ambii de drept natural”6. Termenul de despot7 a fost utilizat pentru o „varietate largă de titluri şi poziții”; întrebuințat pentru a descrie „puterea nelimitată a faraonilor” din Egipt, iar termenul de despot a fost introdus în anul 1163 de împăratul bizantin Manuel I Comnenul, ca fiind „cel mai înalt titlu după cel imperial”, Basileus (împărat) şi folosit de conducătorii statelor vasale Bizanțului8. Un despot ar putea fi guvernatorul unui despotism sau despotat, dar a fost, de asemenea, la 1261, titlul de moştenitor al tronului, în acelaşi timp, conducătorul în Despotatul Morea, forma feminină, despoina (în greaca veche δέσποινα) desemnând „o femeie despot sau soția unui despot”9. Colocvial, cuvântul despot a fost aplicat peiorativ unei persoane, în special unui şef de stat sau de guvern, care face abuz de putere şi autoritate pentru a suprima populația, subiecții sau subordonații10. Mai exact, termenul este adesea aplicat unui şef de stat sau de govern şi, în acest sens, este similar conotațiilor peiorative ce sunt asociate cu expresiile de tiran și dictator11.
Pentru istoricul Herodot, era calea Orientului de a fi condus de autocrați şi, deşi orientale, defectele de caracter ale despoților nu erau mai pronunțate decât ale omului obişnuit, cu toate că aveau o oportunitate mult mai mare de îngăduință. Povestea lui Cresus din Lydia exemplifica acest lucru, el fiind cel dintâi dintre barbari care a obligat ori silit pe o parte dintre eleni să-i plătească tribut, iar pe alții şi i-a făcut prieteni12.
Istoricul britanic Edward Gibbon a sugerat că utilizarea din ce în ce mai mare a despotismului în stil oriental de către împărații romani a fost un factor major în căderea Imperiului Roman (de Apus, n.n.), în special din timpul domniei lui Elagabal: „Pe măsură ce atenția noului împărat a fost distrasă de cele mai mărunte distracții, el irosi multe luni în înaintarea sa fastuoasă din Siria spre Italia, petrecu prima iarnă după victorie la Nicomedia şi amână până în vara viitoare intrarea triumfală în Capitală. La ordinul lui, o pictură fidelă, care-i precedase sosirea, a fost aşezată deasupra altarului victoriei, în clădirea Senatului; ea dezvălui romanilor adevărul cu privire la chipul şi comportarea sa nedemnă. O mantie sacerdotală de mătase şi aur, după moda mezilor şi fenicienilor, capul îi era acoperit cu o tiară înaltă, iar numeroasele brățări şi colane pe care le purta erau împodobite cu pietre prețioase de o valoare inestimabilă. Sprâncenele îi erau vopsite cu negru şi obrajii pictați cu un roşu şi alb artificial. Gravii senatori şi-au mărturisit cu un oftat că, după ce au experimentat multă vreme tirania aspră a propriilor lor compatrioți, Roma a fost, în cele din urmă, umilită sub luxul efeminat al despotismului oriental”13.
Se pare că despotismul a fost folosit de opozanții regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, „Regele Soare”, în anii 1690, care foloseau termenul de despotisme pentru a descrie exercitarea oarecum liberă a puterii de către monarhul lor14. Filozoful iluminist Charles de Secondat, baron de Montesquieu, credea că despotismul este o guvernare potrivită pentru statele mari, de asemenea, el opina că republicile erau potrivite pentru statele mici şi că monarhiile erau potrivite pentru statele mijlocii15. Conform lui Montesquieu, diferența dintre monarhia absolută şi despotism este că în cazul monarhiei o singură persoană guvernează cu „putere absolută prin legi stabilite şi fixate”, în vreme ce un despot conduce după „propria voință”16. Astăzi termenul este aplicat conducerii tiranice, despotismul putând să însemne tiranie (dominanța prin amenințarea cu pedeapsa sau violența), absolutism sau dictatură (o formă de guvernământ în care conducătorul este un „dictator absolut” care nu ține cont de constituție sau de legi)17.

 

Autocrați şi autocrație. Definiții şi etimologie
Autocrația este un regim politic ori sistem de guvernare, în care puterea supremă asupra unui stat este concentrată în mâinile unei singure persoane, ale cărei decizii nu sunt supuse nici restricțiilor legale externe, nici mecanismelor regularizate de control popular (cu excepția poate a amenințării implicite a loviturii de stat sau a altor forme de rebeliune)18. Cu alte cuvinte, autocrația desemnează sistemul de guvernare a cărui autoritate revine unei singure personae fără a avea limite: autocratul, de multe ori considedat un tiran, un dictator. Pe de altă parte, Karl Loewenstein distinge statul constitutional ca fiind „tipul ideal care se opune autocrației”, în care mai mulți „deținători independenți de putere” sunt implicați în exercitarea puterii politice și se controlează reciproc19. Termenul de autocrație provine din limba greacă: autos („auto”) și kratos („guvern” sau „putere”)20 din Kratos, „personificarea divină a puterii”, și este, de asemenea, folosit în mod colocvial pentru o persoană care îi îngrădește și îi oprimă pe ceilalți, similar cu despot, tiran, dictator. Exemple din Europa modernă timpurie sugerează că statalitatea pârgavă a fost mai degrabă favorabilă democrației21, dar în afara continentului menționat, istoria arată că „statalitatea timpurie a dus la autocrație”22, potrivit lui Jacob Hariri, motivele fiind date de continuarea regulii autocratice originare și „absența transplantului institutional sau a colonizării europene”, acest lucru putându-se datora capacității țării de a lupta împotriva colonizării sau prezenței infrastructurii de stat de care europenii nu aveau nevoie pentru crearea de noi instituții care să conducă.

 

Autocrația în Imperiul Roman şi Bizantin
Povestea tradițională a celor aproape două secole de autocrație dintre Tiberius şi Commodus, a celor 14 împărați care s-au succedat în acest interval, din trei dinastii imperiale, se axează pe virtuțile şi viciile omului de pe tron şi pe felul în care el a uzat şi abuzat de puterea sa de autocrat23. Încoronarea lui Marcian în 450 d. Hr., de către Patriarhul Constantinopolului, a fondat o nouă tradiție care lega puterea imperială de religia creştină, iar Imperiul Roman, apoi cel Bizantin, avea la bază un triplu principiu: puterea autocratică a împăratului (care a devenit basileus în 629 î. Hr.), o lege unică prin/ cu consacrarea dreptului roman și credință unică în cadrul Bisericii, acest system fiind ulterior transmis Rusiei24.

 

Autocrația în Imperiul Rus
De altfel, autocrația era un principiu al monarhiei ruse încă din secolul XV, când Ivan al III-lea, conducătorul Marelui Cnezat al Moscovei, s-a căsătorit cu prințesa bizantină Sofia Palaiologhina (nepoata ultimului împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea Paleologul), s-a declarat independent față de Hoarda de Aur, după Marea Oprire de pe râul Ugra din 1480 (o perioadă de o lună în 1480 când forțele lui Akhmat Han al Hoardei de Aur şi cele ale lui Ivan al III-lea stăteau față în față pe malul râului menționat fără să se angajeze în luptă, incident încheiat cu plecarea Hanului, marcând pentru istoriografia rusă sfârşitul teribilului jug tătar)25, şi a luat apoi titlul de gosudar („suveran”) şi samoderjeț, care traduce titlul grecesc autokratôr purtat de împăratul bizantin, Ivan și urmașii săi, suverani ai Marelui Cnezat al Moscovei care a devenit Imperiul Rus până în 1917, purtând titlul de „țar autocrat”26. Ceremonia încoronării lui Dmitri Ivanovici (fiul Elenei, cunoscută după căsătorie ca Elena Stefanovna, numită ulterior de către ruşi şi Elena Voloşanka, fiică a domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare şi a Evdochiei Olelkovici), nepotul lui Ivan al III-lea, în 1498, a fost un eveniment a cărui noutate o constituia, în spiritul tradiției bizantine, numirea succesorului de către suveranul aflat încă în viață, în cadrul festivității religioase, mitropolitul folosind la adresa lui Ivan al III-lea sintagma „țar orthodox şi autocrat”, titlu aplicat până atunci, cu foarte rare excepții, numai marelui han27. Potrivit lui M.M. Speranski, în Rusia, autocrația a supraviețuit fiecărei încercări de reformă, modelul asiatic al stăpânirii de fier, deprins sub mongoli (guvernarea Turciei, cum afirmă autorul rus), se înrădăcinase atât de bine în mintea rușilor, încât „orice încercare de a introduce ideile occidentale ale democrației constituționale dăduse greș”28. Astfel, absența justiției, a legii și a protecției față de capriciile și arbitrariul autorității înăbușiseră nemilos inițiativa privată sau liberă și progresul, au lăsat Rusia împotmolită într-o înapoiere primitivă: „Sub conducerea autocratică nu poate exista un cod de legi, căci acolo unde nu există drepturi nu poate exista un echilibru imparțial între ele […], nu există decât deciziile arbitare ale suveranului, care stabilesc îndatoririle impuse cetățenilor, până când vine vremea ca autocratul să le schimbe. Legea este dependentă cu totul de voința autocratului, care o creează, stabileşte tribunalele, numeşte judecătorii şi le impune reguli după bunul său plac”29. În controversata sa colecție de eseuri, Reflecțiile unui om de stat rus, juristul şi omul politic Konstantin Pobedonosțev, consilier al trei țari ai Rusiei, purtătorul de cuvânt al pozițiilor reacționare şi eminența cenuşie a politicii imperiale în timpul domniei țarului Alexandru al III-lea, pleda cauza autocrației în Rusia cu o convingere pătimaşă inserând şi o componentă creştin-ortodoxă, susținând că oamenii sunt predestinați păcatului şi că „mâna fermă” a unui monarh atotputernic este unicul mijloc de a le îngrădi capacitatea naturală: „A privi guvernarea parlamentară cu singura diferență că suveranul poate întrupa o voință rațională, în timp ce în parlament totul depinde de întâmplare. […] Dacă democrația liberală triumfă, ea aduce în societate dezordinea şi violență, odată cu principiile necredinței şi materialismului […]. Astfel de condiții duc inevitabil la anarhie, din care societatea poate fi salvată doar de dictatură, adică de revenirea autocrației” (s.m.)30. În timpul Revoluției ruse din 1905 şi Războiul ruso-japonez (terminat cu dezastrul eclatant al flotei ruse de la Tsushima), nevolnicul țar Nicolae al II-lea, pentru a dezamorsa tensiunea revoluționară crescândă şi a-şi salva evident tronul, a trebuit să semneze un act, intitulat „Proclamația din octombrie”, redactat de liberalul conte şi prim-ministru al Rusiei Serghei Witte, care, fără a fi o Constituție reală, a instituit un parlament, Duma de Stat, și o serie de libertăți politice. Apoi el și-a schimbat titlul din „Autocrat Nelimitat” în cel de „Autocrat Suprem”, fără a renunța însă la principiile, totuși discreditate, în opinia mea, ale autocrației31.

 

 

Note
1 Cf. „Despotism”, in archive.org (film documentary), Prelinger Archives, Chicago, IL, Encyclopædia Britannica, Inc., 1946, online.
2 Cf. „The definition of despotism”, in dictionary.com., retrieved 15 August 2016.
3 Roger Boesche (1990), „Fearing Monarchs and Merchants: Montesquieu’s Two Theories of Despotism”, in The Western Political Quarterly, 43 (4), pp. 741–761.
4 Roger Boesche, op. cit., pp. 741-761.
5 Aristotel, Politics, 1285a, 19-21, online.
6 Aristotel, Politica, Oradea, Editura Antet, 1996, p. 120.
7 Douglas Harper, „despot”, in Online Etymology Dictionary.
8 B. Ferjancic, „Despot”, în Lexikon des Mittelalters, Bd. 3, Sp. 733f şi Lexikon zur Geschichte Südosteuropas, 2004, pp. 183-184.
9 B. Ferjancic, „Despot”, în Lexikon des Mittelalters, Bd. 3, Sp. 733f şi Lexikon zur Geschichte Südosteuropas, 2004, pp. 183-184.
10 Cf. „Are dictators ever good?”, in The Guardian, 29 Sept. 2007, online.
11 Ibidem.
12 Herodot, Istorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2018, p. 8.
13 Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, Book One, Chapter Six, online [trad. mea].
14 Roger Boesche, op. cit., pp. 741-761.
15 Jackson J. Spielvogel, World History, Columbus, Ohio, USA, Glencoe McGraw-Hill, 2010, p. 520.
16 Montesquieu, The Spirit of Laws, Book II, 1, online.
17 Cf. WordNet Search – 3.0., in Trustees of Princeton University, online.
18 Paul M. Johnson, „Autocracy: A Glossary of Political Economy Terms”, in Auburn.edu, 2012-09-14, online.
19 Karl Loewenstein, Verfassungslehre. 4. Auflage, Tübingen, Mohr, 2000, online.
20 Antonio Gasparetto Junior, „Autocracia”, no InfoEscola, consultado em 23 de outubro de 2013.
21 Charles Tilly (1975), „Western state-making and theories of political transformation”, in The Formation of National States in Western Europe, Princeton, Princeton University Press: 601-638.
22 Jacob Hariri (2012), „The Autocratic Legacy of Early Statehood” (PDF), in American Political Science Review, 106 (3), pp. 471–494.
23 Mary Beard, SPQR: O istorie a Romei, Bucureşti, Editura Trei, 2017, p. 348.
24 Albert Olle-Martin et al., Histoire del’humanité – Vol. III: Du VIIe siècle av. J.-C. au VIIe siècle, UNESCO, 2005, p. 624.
25 Michael Khodarkovsky, Frontière russe des steppes: la constitution d’un empire colonial, 1500-1800, Indiana University Press, 2002, p. 80.
26 Coquin François-Xavier,„La philosophie de la function monarchique en Russie au XVIe siècle”, en Cahiers du monde russe et soviétique, vol. 14, n°3, Juillet-septembre 1973, pp. 253-280 şi Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, p. 52.
27 Tamara Kondratieva, Vechea Rusie, Bucureşti, Editura Corint, 2000, pp. 98 şi 99.
28 Martin Sixsmith, op. cit., p. 117.
29 Martin Sixsmith, op. cit., pp. 117-118, apud M.M. Speranski, Proectî i zapiski (Proiecte şi note), Moskva-Leningrad, 1961, p. 118.
30 Martin Sixsmith, op. cit., p. 163, apud K.P. Pobyedonostseff, Reflections of a Russian Statesman, London, C.R. Long, Grant Richards, 1898, p. 53.
31 Orlando Figes, La Révolution russe, Paris, Denoël, 2007, p. 289.