Contextul istorico-literar al apariţiei Romanului dictatorului
Criticul literar Roberto González Echevarría argumentează că romanul dictatorului reprezintă „cea mai clară tradiţie tematică indigenă din literatura latinoamericană” şi urmăreşte dezvoltarea, evoluţia acestei teme „încă de la relatările lui Bernal Díaz del Castillo şi Francisco López de Gómara despre cucerirea Mexicului de către Cortés”1. Bernal Díaz del Castillo (1496-1584) a fost un soldat spaniol care a luat parte la expediţia lui Francisco Hernández de Córdoba în Yucatán în 1517, când a fost descoperită peninsula, apoi cu Juan de Grijalva în 1518, când a început explorarea coastelor continentale ale Golfului Mexic și a participat la campania „nemilosângeroasă” de cucerire a Mexicului (1519-1521) sub comanda lui Hernán Cortés2. Ulterior, Díaz del Castillo a luat parte la expediţia lui Cortés în Honduras şi a devenit celebru prin editarea lucrării Historia verdadera de la conquista de la Nueva España/ Istoria adevărată a cuceririi Noii Spanii (Mexicul de azi) în 1568, în care încearcă să combată lucrarea lui Francisco López de Gómara, care făcea apologia, encomierea lui Cortés, punând în umbră pe ceilalţi conchistadori ai campaniei3. Cu opera menţionată, Del Castillo, acest „soldat inspirat”, transformat în cronicar, a dat cu adevărat, potrivit lui Alejo Carpentier, „primul roman cavaleresc al tuturor timpurilor”4. Odată cu el se va defini în Lumea Nouă rolul social al scriitorului: „de a se ocupa de ceea ce-l interesează, de a-şi depăşi epoca, surprinzând imaginea ei cea mai exactă”5. Francisco López de Gómara (c. 1511 – c. 1566) a fost un istoric spaniol care a lucrat la Sevilla, şi care s-a remarcat în special pentru operele sale (printre care, cele mai importante sunt: Historia general de las Indias y todo lo acaescido en ellas dende que se ganaron hasta agora y La conquista de Mexico, y de la Nueva España, 1552 şi La segunda parte de la Historia general de las Indias que contiene La conquista de Mexico, y de la Nueva España, 1553), în care a descris expediţia spaniolă de cucerire a Lumii Noi, de la începutul secolului al XVI-lea, condusă de hrăpăreţ-genocidarul conchistador Hernán Cortés6. Deşi Gómara însuşi nu l-a însoţit pe Cortés, şi de fapt nu a fost niciodată în America, el a avut acces la prima mână la astuțiosul amintit mai înainte conchistador şi la alți asemenea aventurieri întorşi în Spania, ca sursă a relatării sale7. Scriitorul și istoricul peruvian de origine hispano-incașă Gómez Suárez de Figueroa, mult mai cunoscut sub pseudonimul Inca Garcilaso de la Vega a luat act de Istoria Generală a Indiilor de López de Gómara, al cărui prim volum a fost publicat în Zaragoza în 15528, în timp ce a doua parte, intitulată Cronica cuceririi Noii Spaniei, prin concepția de tip caudillist a lui López de Gómara, a fost un punct de plecare pentru viziunea distinctă a lui Bernal Díaz del Castillo în lucrarea sa Istoria adevărată a cuceririi Noii Spanii. Un alt cronicar important, Fray Bartolomé de las Casas, predicator şi călugăr dominican spaniol, autor al cărţii Scurtă relatare despre distrugerea Indiilor (1542), care s-a ocupat de descoperirea Americii de către spanioli, a fost primul care a ridicat în mod public problema genocidului indienilor din America Latină, care a formulat prima şi una dintre cele mai devastatoare critici la adresa sistemului colonial spaniol şi a descris şi activităţile instituţiei numită Encomienda9. Arendare a pământului împreună cu un număr de indieni, Encomiendaa fost principala instituţie utilizată de spanioli pentru controlul şi organizarea muncii în perioada colonială timpurie din America Latină10 şi, în opinia mea, o primă cale spre instaurarea unei dictaturi în această zonă, mai întâi a spaniolilor, iar ulterior a conducătorilor sud-americani. Odată cu independența Americii Latine de la începutul secolului al XIX-lea, indienii încetează să mai fie tributari acestor encomenderos, nemaifiind sclavii lucrului terifiant din mine și se îndreaptă către „propria lor eliberare”11. Înainte să moară și fără să ceară voie nimănui, Fray Bartolomé de Las Casas s-a adresat direct Sfântului Scaun, cerându-i Papei Pius al V-lea să ordone încetarea războaielor purtate împotriva indienilor și „să pună capăt jafului care folosea crucea drept scuză”12. Cu toate acestea, Las Casas scria Consiliului Indiilor că mai bine ar fi fost pentru indieni să ajungă în infern cu necredința lor, încet dar respectându-șivoința, decât să fie salvați de creștini și avea o idee bizară, chiar rasistă, când susținea că indienii din America puteau fi salvați dacă „spada ar fi condusă de cruce”, iar coloniștii sau colonii „și-ar putea aduce sclavi negri și mauri sau de altă stirpe, ca să-i slujească, sau să trăiască din truda brațelor, sau în alt fel care să nu fie în dauna indienilor… “13. Demn de menționat este că în 1659, prima persoană care a propus cenzurarea lucrării lui Bartolomé de las Casas, iezuitul Francisco Minguijon, a susținut că „aceste povești injurioase la adresa națiunii spaniole trebuie confiscate… chiar dacă sunt adevărate” (sic!)14.
Tot legat de iezuiți, de data aceasta cei din America Latină, mai precis din Paraguay, amintim că în țara dictatorului Francia, pe la începutul secolului al XVII-lea, a avut loc un ciudat experiment social, de tip utopic, unde un întreg popor – indienii guarani – a fost supus unui mod de viață omogen, uniform: „proprietate comună, locuințe identice, educație egală, nicio diferențiere socială”15, adică iezuiții paraguayeni au încercat să impună un fel de dictatură comunistă avant la lettre asupra bieților amerindieni sau nativi sud-americani. Mai exact, din 1609, iezuiții au început să organizeze sate formate din câteva sute sau mii de indieni sedentari, supravegheați doar de doi reprezentanți ai ordinului religios menționat, organizarea lor putând evoca un fel de „comunism creștin”16 sau o „teocrație socialistă”17, în măsura în care viața indienilor guarani era una de tip comunală18 (până la distribuirea în fiecare dimineață a uneltelor pentru a merge la muncă la câmp) și puternic încadrată de religie (liturghia obligatory și multe sărbători religioase).
Pe de altă parte, trebuie spus că instituţiile politice şi economice de tip „extractiv” ale conchistadorilor spanioli s-au păstrat în America Latină, osândind o mare parte a regiunii la sărăcie, dar şi la dictatură, aş adăuga19. Într-adevăr, America Latină a început ca o „exploatație colonială”, condusă de o aristocrație sau upper class mai capabilă să consume decât să producă și menținută de „o mână de lucru abundentă și aservită”, prost plătită, aș adăuga, situație asemănătoare oarecum cu cea a statelor sclavagiste din sudul S.U.A., care după Războiul civil american au fost obligate să se alinieze Nordului industrialo-liberal20. De fapt, absorbirea materiilor prime de către Europa (aur și argint din exploatările miniere, zahăr și cafea de pe plantații) a închis economia posesiunilor latinoamericane ale Spaniei și Portugaliei într-un „cerc îngust și fără ieșire”, această orientare inițială, ca un păcat originar, marcând istoria acestor țări năpăstuite foarte mult timp: economie puțin diversificată, bazată mai ales pe producția de materii prime, enorme disparități sociale, implantarea dificilă a structurilor de tip liberal și democratic pe un teren mai prielnic pentru „derapaje autoritare” sau dictaturi, aș sublinia, ori ca vaccin, panacea ori remediu, pentru insurecții revoluționare, care au dus și ele la „noi structuri autoritare”21, socialisto-comuniste, de pildă, ca în Cuba sau Chile, mare parte dintre aceste stări de lucruri fiind prezente și analizate în Romanele dictatorului din America Latină.
Secolul al XIX-lea a văzut semnificative reflecţii literare despre puterea politică, deşi pe întreg, romanul dictatorului a fost asociat, după cum spuneam, cu Boom-ul latinoamerican, o mişcare literară din anii 1960 şi 197022. Pe de altă parte, în statele latinoamericane, dintre Rio Grande del Norte şi Tierra del Fuego, naraţiunea s-a întemeiat şi persistă de la Amalia lui Mármol până la Sărbătoarea Ţapului de Vargas Llosa, să spunem, ca o reacţie la o seamă de împrejurări de o incredibilă violenţă: „delirul puterii dictatoriale, brutalitatea privilegiilor, voracitatea bogăţiei acumulate, impactul puterii economice străine”23. În America Latină, primejdia era „real-vitală”, îmbrăcând multiplele faţete ale mizeriei şi silniciei, la care se adaugă, după Paul Alexandru Georgescu, „noi forme de presiune şi represiune, mai subtile”, datorate „contaminării” produse de comportamentele societăţii consumeriste24.
Pentru criticul englez Gerald Martin, romanul dictatorului marchează sfârşitul numitului Boom literar şi chiar (după cum spune el despre romanul lui Augusto Roa Bastos, Eu, Supremul) „sfârşitul unei întregi epoci în istoria Americii Latine, o eră care s-a întins de la romanul Facundo al lui Sarmiento în 1845”25. În anii 1970, numeroase romane despre dictatori, tirani ori caudillos s-au axat pe figura „dictatorului îmbătrânit pradă plictiselii unei puteri nelimitate pe care el este pe punctul de a o pierde”26.

 

Definiţiile şi tipologia romanului dictatorului sau al dictaturii
Creaţia narativă a lui Miguel Ángel Asturias, Domnul preşedinte (scris în 1933, dar nepublicat înainte de 1946) este, în opinia lui Gerald Martin, „primul roman adevărat al dictatorului”27. Au urmat alte opera literare despre figura dictatorului, cum ar fi Marele Burundún-Burundá a murit de Jorge Zalamea, dar acest gen nu a luat avânt până nu a fost reinventat în climatul politic al Războiului Rece, prin Boom-ul literar latinoamerican28. Romanul dictatorului s-a întors la modă în anii 1970, spre sfârşitul Boom-ului, şi după cum remarca Sharon Keefe Ugalde, „anii 1970 marchează o nouă etapă, treaptă în evoluţia romanului dictatorului din America Latină, caracterizată prin cel puţin două evoluţii: o schimbare a perspectivei din care este văzut dictatorul şi o nouă focalizare asupra naturii limbajului”29. Prin această fază, Keefe Ugalde înţelege că romane ale dictatorului din anii 1970, precum Toamna patriarhului sau Eu, Supremul, oferă cititorului o perspectivă mai intimă a subiectelor lor: „dictatorul devine protagonist”30 şi lumea este văzută adesea din punctul de vedere al tiranului. Cu accent pe noul limbaj, ea punctează pe realizarea şi ideea din partea multor autori că „puterea tiranului derivă din limbaj şi este înfrânt de acesta”31. De exemplu, în romanul lui Jorge Zalamea, Marele Burundún-Burundá a murit, dictatorul interzice toate formele de limbaj32. Potrivit lui Raymond L. Williams, abia în anii 1970, când destui scriitori latino-amricani au publicat creaţii narative care se ocupă de regimurile militare, „romanul dictatorului” a devenit terminologie, denumire comună, obişnuită33. Cele mai renumite romane ale acestei perioade au fost: Recursul la metodă (1974) de Alejo Carpentier, Eu, Supremul (1974) de Augusto Roa Bastos şi Toamna patriarhului (1975) de Gabriel García Márquez. El defineşte romanul dictatorului ca un gen literar care se bazează pe date istorice pentru a crea versiuni fictive ale dictatorilor, în acest fel, autorul fiind capabil „să folosească specificul pentru a explica generalul”, aşa cum multe romane ale dictatorului sunt centrate și focusate în jurul conducerii sau pe curtea unui anumit dictator sautiran34. În cadrul acestui grup, Williams îi include pe acei romancieri care au scris despre figuri autoritare, cum ar fi Mario Vargas Llosa cu al său important roman Conversaţie la Catedrala (1969) şi Denzil Romero cu Tragedia Generalísimului (1984), înglobând chiar şi cartea lui Sergio Ramírez, Tediomiedo la sangre?/ Ţi-a fost frică de sânge? (1977), un roman despre societatea din Nicaragua sub teribila dictatură a lui Anastasio Somoza, care a fost descris ca un „roman al dictatorului fără dictator”35.
Domingo Miliani consider că există două sub-genuri, romanul dictaturii și romanul dictatorului, iar în mijlocul acestora ar exista o altă posibilitate narativă, „o fantă provocatoare, capabilă să permită construirea, în mod abstract, a unui obiect narativ din obiectul dictatorului, ca un concept extins la o întreagă clasă”36. Acest tip de roman impune naratorului o serie de probleme noi37: 1). Ar trebui să fie un roman capabil să construiască în mod fictiv (ori să reconstruiască într-un al doilea discurs) dictatorul-obiect pe o concentrare a tuturor atributelor relevante ale clasei. 2). Aceasta înseamnă, în același timp să nu se limiteze la un caz individual, ci să cuprindă clasa de obiecte care pot fi incorporate în ea. 3). Pentru a realiza acest lucru, a fost necesar „să fie ruptă o periodizare istorică specifică” și să fie extins universul fictiv la istoria continentală a dictatorilor din ambele secole (XIX și XX). Astfel, distanțarea, în raport cu biografia și istoria politică a individualităților, se realizează în funcție de o eficacitate estetică mai mare, dar și politică. Acest lucru nu înseamnă că textul devine un roman anti-istoric, ci mai degrabă dezistoricizat (a-istoric), deoarece, de fapt, posibilitatea romanului istoric sau a biografiei fictive-ficționalizate este închisă. 4). În sfârșit, acest tip de obiect narativ necesită construirea unei „specialități fictive” sau ficționale pe baza unei serii de indicații geografice libere, sau mai degrabă dizolvate în „masa narativă”, situate doar parțial într-un context national, astfel, cadrul descriptiv, limitativ, fiind rupt, pentru a face loc unei „universalizări a discursului” al cărui spațiu e realizat doar în textul însuși și este perceput de citator într-un mod diferit în funcție de cadrul său istoric de referință. Domingo Miliani crede că la acest din urmă punct ar corespunde grupul inițiat de romanul Marele Burundún-Burundá a murit (1952) de Jorge Zalamea, subintitulat de autorul său ca un poem satiric, atinge momente excepționale prin două creații narative: Recursul la metodă (1974) de Alejo Carpentier și Toamna patriarhului (1975) de Gabriel García Márquez.
Criteriile romanului dictatorului și dictaturii
Pentru a fi considerat un roman al dictatorului și/ sau al dictaturii, acesta trebuie să cuprindă următoarele criterii, principii sau caracteristici:
a) Contestă prin mijloace literare rolul dictatorului și/ sau dictaturilor în societate;
b) Este focalizat, centrat pe personajul unui dictator sau pe o dictatură ori regim de dictatură (în raport cu tema, structura, stilul, etc.) şi care este în mod normal legat de universul literar hispanic şi al Americii Latine, dar nu numai pe acesta;
c) Să conţină teme politice puternice desprinse din istorie, despre dictatori și dictaturi;
d) Examinarea critică a regimului dominat de un dictator, tiran, satrap ori caudillo;
e) Prezentarea câtorva reflecţii și idei generale asupra originilor sau naturii dictaturii, tiraniei, autoritarismului etc.;
f) Tema predominantă a romanului dictatorului sau dictaturii să fie puterea și consecințele ei asupra unei societăți, țări etc.;
g) Confiscarea, acaparea guvernului și a celorlalte instituții ale unui stat de către un dictator
sau tiran.

 

 

Note
1 Roberto Gonzalez Echevarría, op. cit., p. 65.
2 Bernal Díaz del Castillo (2005) [1632], Historia verdadera de la conquista de la Nueva España, Felipe Castro Gutiérrez (Introduction), Mexico, Editores Mexicanos Unidos, S.A., pp. 7 şi 11.
3 Bernal Díaz del Castillo, op. cit., pp. 7 şi 11.
4 Alejo Carpentier, „Rolul social al romancierului”, în vol. Antologia eseului hispano-american, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 63.
5 Alejo Carpentier, op. cit., p. 63.
6 Hugh Chisholm, ed. (1911), Encyclopædia Britannica (11th ed.), Cambridge University Press, Charles Herbermann, ed. (1913), Catholic Encyclopedia, New York, Robert Appleton şi Cristián A. Roa-de-la-Carrera, Histories of Infamy: Francisco López de Gómara and the Ethics of Spanish Imperialism, Boulder, University of Colorado Press, 2005, online.
7 Ibidem.
8 Cf. La historia general de las Indias y nuevo mundo… de Francisco López de Gómara; con anotaciones del Inca Garcilaso (fragmentos), Çaragoça, 1555, online.
9 Daron Acemoglu, James A. Robinson, De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale progresului şi ale sărăciei, Bucureşti, Editura Litera, 2018, p. 21.
10 Acemoglu & Robinson, op. cit., p. 24.
11 Germán Arciniegas, „America noastră este un eseu”, în vol. Antologia eseului hispano-american, București, Editura Univers, 1975, pp. 17-18.
12 Eduardo Galeano, Memoria focului, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 119.
13 Eduardo Galeano, op. cit.,p. 74, apud Marcel Bataillon, André Saint-Lu, El Padre Las Casas y la defensa de losindios, Barcelona, Ariel, 1976.
14 Toby Green, Inchiziția. O istorie a terorii în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, București, Editura Litera, 2019, p. 433.
15 Lucian Boia, Occidentul. O interpretare istorică, București, Editura Humanitas, 2013, pp. 105-106.
16 Clovis Lugon, La république communiste chrétienne des Guaranis (1610-1768), Paris, Éditions Ouvrières, 1949, 293 p., online.
17 Louis Baudin, Une théocratie socialiste: l’État jésuite du Paraguay, Paris, M. T. Génin, 1962, 72 p., online.
18 Maxime Haubert, La vie quotidienne au Paraguay sous les jésuites, Paris, Hachette, 1967, online.
19 Acemoglu & Robinson, op. cit., p. 164.
20 Lucian Boia, op. cit., p. 117.
21 Lucian Boia, op. cit., p. 117.
22 Philip Swanson, The New Novel in Latin America: Politics and Popular Culture after the Boom, Manchester, Manchester University Press,1995, p. 1.
23 Paul Alexandru Georgescu, Literatura hispano-americană în lumină sistemică, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1979, p. 13.
24 Paul Alexandru Georgescu, op. cit., p. 13.
25 Gerald Martin, Journeys Through the Labyrinth: Latin American Fiction in the Twentieth Century, New York, Verso, 1989, p. 237.
26 Roberto González Echevarría, op. cit., p. 65.
27 Gerald Martin, op. cit., p. 151.
28 Gerald Martin (1984), „Boom, Yes; ‚New’ Novel, No: Further Reflections on the Optical Illusions of the 1960s in Latin America”, in Bulletin of Latin American Research, Bulletin of Latin American Research, Vol. 3, No. 2, 3(2), pp. 53–63.
29 Gerald Martin (1984), op. cit., pp. 53-63.
30 Ibidem, pp. 53-63.
31 Ibidem, pp. 53-63.
32 Gerald Martin (1989), op. cit., p. 269.
33 Raymond Leslie Williams, The Twentieth-Century Spanish American Novel, Austin, University of Texas Press, 2003, p. 166.
34 Gerald Martin (1989), op. cit., p. 266.
35 Linda J. Craft, Novels of Testimony and Resistance from Central America, Gainesville, University Press of Florida, 1997, p. 59.
36 Domingo Miliani, „El dictador, objeto narrativo en El Recurso del Método”, en Revista Iberoamericana, vol. XLVII, Num. 114-115, Enero-Junio 1981, p. 209.
37 Domingo Miliani, op. cit., p. 209.