Stil, scriitură, tehnici şi teme literare şi filosofice

 

Scriitorii genului romanului dictatorului au combinat „strategii narative ale scrisului atât moderne, cât şi postmoderne”1, tehnicile postmoderne, construite în mare parte la sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, incluzând utilizarea monologurilor interioare, flux narativ al conştiinţei radicale, fragmentare, puncte de vedere narative diferite, neologisme, strategii narrative novatoare şi lipsa frecventă a cauzalităţii. Alejo Carpentier, un scriitor al Boom-ului literar şi un contributor important al genului romanului dictatorului a fost un pionier, a deschis calea, a ceea ce s-a numit realism magic2, deși întrebuinţarea acestei tehnici nu este neapărat o condiţie esenţială a romanelor despre dictatori, deoarece există mulţi autori care nu folosesc realismul magic. O temă predominantă a romanului dictatorului este puterea3, care, potrivit criticului Michael Valdez Moses este legată de tema dictaturii: „Puterea de durată a romanului latino-american despre dictatori a avut totul de a face cu puterea de durată a dictatorilor din America Latină”4. După cum, romane cum ar fi Domnul preşedinte au devenit mai bine cunoscute, faimoase, ele au fost citite ca „declaraţii politice ambiţioase”, care denunţau autoritatea dictatorilor din America Latină5. Ca declaraţii, expozee politice, autorii romanelor despre dictatori au provocat puterea tirano-satrapică, creând o legătură între putere şi scris, prin forţa exercitată de condeiul lor, de exemplu, în Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos, mare roman al dictatorului, povestea, intriga se învârte în jurul temei centrale a limbajului şi a puterii inerente în toate formele sale, o putere care este adesea prezentă în „deconstrucţia comunicării”6. González Echevarría argumentează că: „Frica dictatorului Francia faţă de pamflete, abuzul său asupra secretarului Policarpo Patiño …, [şi] îngrijorarea sa constantă despre scris, toate derivă din faptul că el a descoperit şi folosit puterea implicit în limbajul însuşi. Supremul defineşte puterea ca fiind posibil să fie făcută prin intermediul altora, ceea ce prin noi nu e posibil să fie realizată: limbajul, fiind separat de ceea ce desemnează, este adevărata încarnare a puterii […]. Dr. Francia a realizat, de asemenea, că nu poate controla limba sau limbajul, în special limba scrisă, care are o viaţă proprie ce-l ameninţă”7. O altă temă constantă care poate fi întâlnită pe tot parcursul romanului latinoamerican al dictatorului, care a câştigat în importanţă şi frecvenţă în timpul Boom-ului literar, este „independenţa tiranului latinoamerican şi imperialismul american”8. În romanul lui Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Ţapului, de exemplu, sagacele dictator Trujillo se confruntă cu o opoziţie serioasă abia după ce a pierdut sprijinul său material-financiar important de la Statele Unite prin C.I.A., deţinut anterior de peste 32 de ani în lumina înclinaţiilor sale anti-comuniste9. Genul este o temă suplimentară în cadrul romanelor despre dictatori, astfel, masculinitatea este un motiv durabil în romanul dictatorului, numeroase opere literare latinoamericane „includ personaje care acţionează în ficţiunile violente ale masculinităţii, şi totuşi structura lor narativă oferă cititorilor răspunsuri alternative la fanteziile misogine ale formării identităţii masculine”10.

 

Context istoric

 

De la declararea independenţei, ţările latinoamericane au fost supuse unor regimuri autoritare, de multe ori crude, îngrozitoare, inumane, atât de dreapta, cât şi de stânga, rezultând dintr-o istorie a colonialismului în care un grup a dominat efectiv pe altul11. Având în vedere această lungă istorie, pe alocuri înspăimântătoare, nu este surprinzător faptul că au existat atât de multe romane „despre dictatori individuali, sau despre problemele caudillismo-ului, caciquismo-ului, militarismului şi altele asemenea”12. Căutând puterea nelimitată, dictatorii modifică adesea constituţiile, dezmembrând legile care să permită realegerea lor, avocatul guatemalez Manuel Estrada Cabrera, de exemplu, a modificat Constituţia Guatemalei în anul 1899 pentru a se permite revenirea sa la putere13. Dictatorii sau tiranii care au devenit punctul central al romanelor despre dictatori (Eu, Supremul, de Augusto Roa Bastos, de exemplu, este bazat pe dictatorul Paraguay-ului de la începutul secolului al XIX-lea, aşa-numitul Dr. Francia) nu diferă mult unul de altul în ceea ce priveşte modul în care aceştia guvernează şi după cum statua González Echevarría: „ei sunt de sex masculin, militari(ști) şi exercită o putere personală aproape absolută”14. Tacticile lor de mână forte includ exilarea sau întemniţarea opoziţiei, atacarea libertăţii presei, crearea unui guvern centralizat sprijinit de o forţă militară puternică şi asumarea unui control complet asupra gândirii libere15. În ciuda criticilor intense formulate la adresa acestor figuri, dictatorii implicaţi în mişcările naţionaliste au dezvoltat trei adevăruri simple: „că toată lumea îi aparţine, că beneficiile progresului ar trebui să fie împărţite şi că dezvoltarea industrială ar trebui să fie o prioritate”16. Epitácio Pessoa, care a fost ales preşedinte al Braziliei în 1919, a vrut să realizeze progresul ţării sale, indiferent dacă Congresul a adoptat sau nu legile propuse de el17. În special, în timpul Marii Crize economice din 1929-1933, „guvernele activiste” latinoamericane din anii 1930 au văzut (au asistat la) „sfârşitul neocolonialismului” şi infuzia mişcărilor naţionaliste din toată America Latină, crescând, mărind succesul strategiei „ISI” („Import Substitution Industrialization” = „Industrializare prin Substituirea Importurilor”), al unei politici comerciale şi economice prin care importurile din străinătate au fost înlocuite cu producţia internă18. Efectul secundar pozitiv al colapsului comerţului internaţional a însemnat că producătorii locali din America Latină ar putea umple nişe de piaţă rămase vacante din cauza dispariţiei exporturilor19.
În secolul al XX-lea, printre cei mai proeminenţi și cruzi dictatori latinoamericani au fost: Alfredo Stroessner în Paraguay, Augusto Pinochet în Chile și membrii dinastiei Somoza din Nicaragua. Ca o influenţă din exterior, interferenţa S.U.A. în politica Americii Latine este controversată şi a fost aspru criticată şi după cum s-a interogat încă din anul 1925 F. García Calderon în eseul său „Dictatură şi democraţie în America Latină”: „[S.U.A.] doresc pacea sau controlarea anumitor interese?”20. Dictatorii latinoamericani au acceptat sprijin militar şi financiar din partea S.U.A., atunci când li se potrivea, dar s-au întors, de asemenea, împotriva Statelor Unite, folosind o campanie virulentă anti-americană pentru a obţine favoarea ori sprijinul poporului; iar în cazul lui Trujillo, „Nimic de a promite să revigoreze popularitatea lui lăbărţată mai mult decât să facă faţă agresiunii yankeilor în numele patriei”21. În același secol al XX-lea, revoluţiile, începând cu cea mexicană (1910) şi continuând cu cea cubaneză, castristă (1959), exproprierile şi instabilitatea politică au venit pe tavă cu guverne militare şi „diverse tipuri de dictaturi22. Deşi a existat şi o tendinţă succesivă înspre „înmulţirea drepturilor politice”, abia în anii 1990 majoritatea statelor latinoamericane au devenit democraţii, şi chiar şi atunci au rămas în „instabilitate profundă”23. În primul deceniu al secolului al XXI-lea, pendulul a pivotat însă în cealaltă direcţie, instaurându-se o serie de guverne „de aripă stânga” în regiune care au redus libertăţile civile şi au înfiinţat propria lor versiune murdară de dictaturi populare, printr-un proces care a fost numit „autoritarism competitiv”24. Cele mai cunoscute astfel de guverne şi regimuri de stânga dictatoriale, în opinia mea, cu nimic mai prejos decât cele de extremă dreapta, au fost cele ale preşedintelui Hugo Chávez din Venezuela, tot aici fiind incluse şi alte ţări din „Alianţa Bolivariană a Americilor” (Cuba, Nicaragua, Bolivia, Ecuador, Honduras – şi în unele privinţe Argentina, deşi aceasta nu a fost oficial membru al Alianţei) în ceea ce s-a numit „Mareea Roz”25.
Totuși, după anul 2000, America Latină a pornit pe un drum de-a dreptul promițător: regimurile dictatoriale – cu excepția celui din Cuba (deși aici a sucombat, în sfârșit, în anul 2016, „eternul” dictator comunist Fidel Castro Ruz, iar urmașul său la conducerea partidului comunist și a Cubei, fratele lui, Raul Castro s-a retras în 2021, aș adăuga) – au dispărut peste tot (noutate absolută în istoria latinoamericană!), iar ritmurile de creștere economică sunt „relativ înalte”26. Cu toate acestea, riscurile de „explozie socială” sunt foarte reale, ca și cele ale unei „democrații pervertite de populism”, eșuând în „noi formule autoritare”27, un derapaj de stânga, de exemplu, având drept model aceeași nefericită Cubă, având loc deja în Venezuela lui Hugo Chávez, urmat de Nicolás Maduro și în Bolivia lui Evo Morales.
Părinţii Patriei
În anul 1967, în timpul unei celebre întâlniri cu Alejo Carpentier, Julio Cortázar şi Miguel Otero Silva, scriitorul mexican Carlos Fuentes a lansat un proiect constând într-o serie de biografii înfăţişând, descriind dictatorii latinoamericani, care a fost numit „Părinții Patriei”28. După ce a citit portretele lui Edmund Wilson intitulate Patriotic Gore/ Sânge patriotic despre Războiul Civil din S.U.A., Carlos Fuentes a povestit că: „Stând într-un pub din Hampstead, m-am gândit că ar fi o idee bună să avem o carte comparabilă [cu a lui Wilson] despre America Latină. O galerie imaginară de portrete [care] să facă imediat un pas înainte, necesitând încarnare, întrupare: dictatorii latinoamericani”29. Astfel, Mario Vargas Llosa a scris despre dictatorul peruvian Manuel A. Odría (romanul Conversaţie la Catedrala, n.n.), Jorge Edwards despre un președinte chilian din secolul al XIX-lea, José Manuel Balmaceda, José Donoso despre un președinte al Boliviei din secolul XIX, Mariano Melgarejo, considerat dictator, şi Julio Cortázar despre celebra Eva Perón, mai cunoscută ca Evita30. Din păcate, proiectul nu a fost niciodată terminat, dar a ajutat mult la scrierea unei serii de romane de către importanţi autori ai Boom-ului literar latinoamerican, cum ar fi Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa31.

 

 

Note
1 Raymond Leslie Williams, The Modern Latin-American Novel, New York, Twayne, 1998, p. 4.
2 Ibidem, p. 3.
3 Ibidem, p. 100.
4 Michael Valdez Moses (August–September 2002), „Big Daddy: The Dictator Novel and the Liberation of Latin America. Review of „The Feast of the Goat’”, in Reason, 34 (4), pp. 64–70.
5 Raymond Leslie Williams, op. cit., p. 11.
6 Roberto González Echevarría, The Voice of the Masters: Writing and Authority in Modern Latin American Literature, Austin, Texas, University of Texas Press, 1985, p. 217.
7 Roberto González Echevarría, op. cit., p. 217.
8 Michael Valdez Moses (August–September 2002), „Big Daddy: The Dictator Novel and the Liberation of Latin America. Review of The Feast of the Goat”, in Reason, 34 (4), pp. 64–70.
9 Michael Valdez Moses, op. cit., pp. 64-70.
10 Rebecca E. Biron, Murder and Masculinity: Violent Fictions of Twentieth-Century Latin America, Nashville, Vanderbilt University Press, 2000, p. 16.
11 F. Garcia Calderon (1925), „Dictatorship and Democracy in Latin America” (PDF), in Foreign Affairs, 3 (3), pp. 459-477.
12 Gerald Martin (1989), op. cit., p. 266.
13 F. García Calderon, op. cit., p. 470.
14 Roberto González Echevarría, The Voice of the Masters: Writing and Authority in Modern Latin American Literature, Austin, Texas, University of Texas Press, 1985,
p. 1.
15 F. García Calderon, op. cit., pp. 468 şi 470 şi Rafael Arévalo Martínez (1945), ¡Ecce Pericles! (in Spanish), Guatemala, Tipografia Nacional.
16 John Charles Chasteen, Born in Flood and Fire: A Concise History of Latin America, New York, W.W. Norton & Co., 2006, p. 214.
17 F. García Calderon, op. cit., p. 466.
18 John Charles Chasteen, op. cit., p. 226.
19 Ibidem, p. 226.
20 F. García Calderon, op. cit., p. 469.
21 Michael Valdez Moses (August–September 2002), „Big Daddy: The Dictator Novel and the Liberation of Latin America. Review of The Feast of the Goat”, in Reason, 34 (4), pp. 64–70.
22 Daron Acemoglu, James A. Robinson, op. cit., p. 55.
23 Ibidem, p. 55.
24 Cf. „Elections Without Democracy: The Rise of Competitive Authoritarianism”, in Harvard University Journal of Democracy, Volume 13, Number 2, online.
25 Joel Hirst, „The ALBA: Inside Venezuela’s Bolivarian Alliance”, in Miami, USA, Inter-American Institute for Democracy, 2012, online.
26 Lucian Boia, Occidentul. O interpretare istorică, București, Editura Humanitas, 2013, p. 220.
27 Lucian Boia, op. cit., p. 221.
28 Michael Valdez Moses (August–September 2002), “Big Daddy: The Dictator Novel and the Liberation of Latin America. Review of The Feast of the Goat”, in Reason, 34 (4), pp. 64–70.
29 Carlos Fuentes, „A Despot, Now and Forever. Review of I, the Supreme”, in New York Times, April 6, 1986, p. 1.
30 José Donoso, The Boom in Spanish American Literature, New York, Columbia University Press, 1972, p. 58.
31 M. Mar Langa Pizarro, „De los orígenes a la nueva novela histórica paraguaya”, en Guido Rodríguez Alcalá en el contexto de la narrative histórica paraguaya (PDF), Universidad de Alicante, PhD thesis, 2001, online.