Ordinul Bunei Speranțe, roman al maturității pregătind despărțirea temporară de proză, publicat în prima ediție la Dacia, în 1989, anunța cumva bifurcația, reorientarea autorului Ovidiu Moceanu, concentrarea pe cele două linii vocaționale pe care le descoperise, dar cărora (probabil) nu apucase să le acordase suficientă atenție: cea pedagogică și cea pastorală. În prima ipostază afirmația noastră nu are acoperire totală, deoarece Ovidiu Moceanu era la momentul publicării profesor de limba română cu foarte multă experiență în învățământul preuniversitar brașovean. Totuși, după 1989, vocația de pedagog și făuritor de școală îi va permite să se numere, alături de Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina, printre fondatorii Facultății de Litere din cadrul Universității „Transilvania” din Brașov. În cea de-a doua ipostază, Ovidiu Moceanu s-a dedicat studierii teologiei și a devenit preot.
Această deschidere biografică ajută pătrunderii în roman: Ordinul Bunei Speranțe este un roman cu un pronunțat caracter biografic, construit în jurul unor „personaje-avatar” după cum le numește Constantin Petrea în cronica generoasă din publicația Literomania1, respectiv în jurul unor nuclee geografice care i-au marcat destinul: satul Copru din Cluj, al copilăriei, Lupeniul anilor de liceu și Brașovul activității profesionale. Noua ediție a romanului, apărută în 2015 la Editura Tracus Arte, cu un cuvânt însoțitor din partea mai tânărului său coleg, Adrian Lăcătuș2, este una binevenită în scopul readucerii în actualitate nu doar a romanului, ci, mai ales, a unuia dintre pragurile poeticii romanului românesc. Așadar, o ediție nouă, reașezată în orizontul așteptării noii critici – din păcate nu foarte bine reflectată (probabil dintr-o anumită neputință a criticii), în ciuda calității remarcabile a romanului – care propune o scriitură nouă, cu o anumită prospețime, dar fără a se rupe de ancorele unei tradiții romanești transilvane, readuce în dezbatere o rețea, o extindere rizomatică, pe care ar trebui să ne-o imaginăm ca fiind propusă înainte de uzura termenului rețea în discursul cotidian. Ordinul Bunei Speranțe construiește o întrețesere de fapte și incursiuni în interior, în planuri diferite, stranii sau înstrăinate, proiectând salvarea sau disimulând-o prin termenul acoperitor „speranță”, aduce dezbaterea asupra unui straniu și nedefinit ordin al Bunei Speranțe care amintește de un toponim, de cel mai sudic punct al Africii, care purta înainte numele Cabo das Tormentas (Capul Furtunilor). Ca în cazul optimismului lui João II, regele Portugaliei, O Príncipe Perfeito, cel care a schimbat numele sumbrului loc geografic dat de navigatorul Bartolomeo Diaz într-unul al speranței, Ovidiu Moceanu schimbă imaginea furtunilor din viața personajelor-avatar în acord cu o intenționalitate de parcurs. Asupra acestei intenționalități, cea de-a treia cale, vom reveni, nu înainte însă să ne axăm pe intrarea în text sub tutela protectivă a ordinului, care ține loc de orice definire precisă: „[…] un lord englez (aproape un pleonasm asocierea, nu-i așa?), ca să dovedească unor prieteni că are dreptate când susține că generozitatea determină suspiciune sau reacții vulgare, într-o lume îndobitocită de propriile spaime și stafii, pe care și le-a construit cu o meticulozitate bună pentru altceva, și-a umplut geanta „diplomat” cu bancnote de lire sterline și s-a așezat la colțul unei străzi să le ofere trecătorilor. Stupefiant: foarte puțini oameni au îndrăznit să accepte darul lordului. Lumea îl credea nebun. Cine se așază la colțul unei străzi și oferă bani trecătorilor, într-o lume terorizată de puterea banului? Desigur, lordul a câștigat pariul cu prietenii lui, demonstrația era convingătoare. Orest sublinia cu un gest de triumf că oamenii care au primit darul lordului erau din Ordinul Bunei Speranțe. Acceptarea generozității și bunăvoinței e proba de foc a caracterelor” (p.325).
Iată, așadar, punerea în lumina proiectivă a unei presupuse congregații, a unei confrerii alcătuite din oameni care împărtășesc o vocație, care mizează pe cel mai important liant social, poate singurul, încrederea, pentru a putea reconstrui umanitatea ultragiată de frici și pervertiri. Ordinul Bunei Speranțe e un ordin moral, al celor care iubesc necondiționat – vocația omiletică a prozatorului Ovidiu Moceanu este ilustrată prin această modalitate de a recurge la pilda care definește ceea ce este aparent imposibil de definit –, în ciuda faptului că romanul nu are o dimensiune etică explicită. Eticul este doar sugerat prin tușele cu care sunt construite personajele, prin umorul la care recurge autorul, prin ipostazele în care sunt angajate fapte aparent disparate dintr-o lume aproape sfâșiată. Romanul nu numai că dezbracă haina etică explicită (el nu se dezbracă de etic, ci de explicit), dar se separă și de orice formă de excepționalism, de orice proiecție eroică. Menținerea în banalul cotidian a unui sens se poate face doar sub egida unei comunități închipuite, a unei congregații care sugerează direcția, parcursul, trecerea. Ordinul Bunei Speranțe e o confrerie nedefinită, a unor oameni care nu se cunosc între ei, un ordin absent, iluzoriu, dar, deopotrivă, ordonator, un atractor straniu într-o (meta)fizică a turbulențelor, în care dinamica soci(et)ală este determinată de cele mai fine acțiuni ale unor (f)actori aparent fără însemnătate. Rolul minorului în asemenea acțiuni turbulente, care poate transforma ordinea în haos, dar, pe de altă parte, și dezordinea spirituală în certitudine intențională (mântuire), aduce în prim-plan aceste derulări aparent necontrolate, acest parcurs fragmentar al poveștii. În ciuda furtunilor care ar putea afecta sistemele dinamice neliniare și care ar determina comportamente sociale ireversibile și cu efecte imprevizibile la nivel global, congregația ipotetică propune un parcurs, o direcție, o cale de reordonare, buna speranță ca atare.
Pentru a ilustra această refacere a ordinii morale printr-un roman lipsit de sentințe morale, să revenim la așezări. Ovidiu Moceanu propune, așadar, un roman al trecerii de la scriitura transilvăneană predominant rurală la cea generaționistă complet urbanizată. Una dintre sursele instabilității este tocmai această ciocnire dintre lumi, ca în cazul ciocnirii dintre fronturile atmosferice la producerea furtunilor. Cele două lumi se reliefează episodic, fragmentar, prin inserții care exced, pe de o parte, îmbâcseala ruralismului la care continuă să recurgă mulți dintre prozatorii transilvăneni, pe de alta atmosfera fadă a unui urbanism lipsit de vitalitate din proza decadistă. Tocmai această fragmentare care presupune acceptarea noului (dar fără să forțeze limitele acceptabilității estetice) salvează romanul de gravitatea pe care ar fi îmbrăcat-o confruntarea care nu se relevă astfel decât la nivel individual. Apoi, fragmentarea se produce și în derularea interioară a personajelor, în migrația lor interioară. Unei singularități fizice ordonatoare, atractoare, îi corespund în roman o serie de singularități ale personajelor (și de asumare a singurătății lor), ca ipostază salvatoare. Dar aceste personaje sunt aparent multiple. Ele nu sunt decât ipostaze la alt nivel al iterației fractale intenționate în care se derulează acțiunea. Personajele-avatar migrează unele în altele și ascund în actul numirii, în propria lor onomastică, legea fractală, pe care o regăsim în însăși carcasa inițialelor, transparente ca semnificație: O.M. Personajele nu migrează în text ca dedublări ale lor, ci ca proiecții la alte dimensiuni fractale: Ovidiu Moceanu → Octavian Matei, Orest Mânecan, Onișor Maneca. Un personaj singular, îmbrăcând haine circumstanțiale fără a se dedubla, închis în aceeași formulă onomastică, O.M., cu identități diferite în raport cu vârsta sau cu spațiul ficțional, închide în el toate buclele în jocul fractal interior – joc eminamente textual – pe care îl construiește Ovidiu Moceanu, autor care nu se sperie să rămână în operă în ciuda furtunilor textuale din anii scrierii. „Personajele alternează în polifonia unui eu plural (mistic), într-o serie care configurează căutarea unei identități spirituale complexe, dincolo de identitatea socială”, notează Adrian Lăcătuș (p.504). Așadar, unei fragmentări textuale îi corespunde și o scindare sau reconstruire din identități stadiale, din fragmente caracteriale. Fragmentării textuale îi corespunde aparenta trădare a poveștii, în ciuda menținerii întregii armături factuale, a substraturilor analitice și planurilor de divagație sugerate; fragmentării caracteriale îi corespunde aparenta trădare a personajelor. Cu toate acestea, întregul în rețeaua de fapte și personaje se relevă în autenticitatea lui organică. Legătura nu o fac întâmplările pe care le cauă, spre justificare, cititorul leneș, ci entitatea multiplă închisă în formula O.M., de la ipostaza auctorială până la ipostaze ale personajelor, și ale celor create în plan ficțional secund de personaje. Coborârea autorului în text nu este un simplu desant în spatele liniei de front textual. E o coborâre în planuri succesive, ca în filmul Inception al lui Christian Nolan, în straturi succesive ale subconștientului lectorului prin straturile succesive ale operei. În această descindere are loc o formă de replicare genetică în raport cu organismul textual amplu, iar rețeaua de fire narative care se întretaie este dublată de o altă proiecție în factualitatea lecturii: urmărirea traseelor în raport cu stadialitatea ficțională. Un indiciu al ficționalizării stadiale este exercițiul de intuiție, ale cărui înțelesuri sunt sugerate echilibrat, pe paliere diferite ale acțiunii și în momente diferite ale ei, ca într-un Inception încă necreat: „Ar fi preferat să rămână singur. Să analizeze exercițiul de intuiție. Dar era prematur și n-ar fi reușit decât să analizeze niște impresii la impresii, cum spunea el într-u roman relatând o situație psihologică asemănătoare (roman nepublicat și… nescris), urmând să mai culeagă date, care vor veni, fără îndoială, vor veni. Și nu numai atât, dacă ar mai fi avut vreo importanță, căci […] bucuria exercițiului era de multe ori compromisă de cele ce urmau, nu pentru că nu s-ar fi „potrivit” realitatea cu ceea ce își imaginase el, ci pentru că personajul scos câteva clipe din scurgerea indiferentă a vieții devenea, printr-o prefacere misterioasă, total neinteresant (p.21). „Reușise să-i stârnească interesul, să-l scoată din zona Lupeni și să-l readucă pe un teritoriu mai limpede, unde distanțarea față de sine era posibilă, venea mai repede, fără eforturi prea mari și fără să producă acele sciziuni dureroase de altădată, când imaginația scăpa de sub control și propriul eu devenea personajul ciudat al propriei închipuiri. Exercițiile de intuiție te feresc de anumite capcane și viața are toată grija să se inventeze altele. Nu își revenea, în asemenea situații, din uimirea plină de admirație că viața creează necontenit, că tocmai forța acestei creații se întoarce uneori asupra ta, distrugătoare, deși aceeași inventivitate te-a adus pe tine pe lume. Sau îți dădea o șansă, doar atât, pentru ca apoi totul să depindă de tine…?!” (p.483).
Textul se relevă, prin urmare, a fi un sistem de oglinzi paralele – primul exercițiu de acest fel din literatura română – capabil să permită etalarea în diversele forme de ipostaziere faptică și caracterială, redate la anumită distanță și cu o rată de micșorare care țin de formula fractală, de formula auctorială cu puternică încărcătură umanistă, O.M., în raport cu care se poate proiecta (prin scrierea salvatoare), existența construită. Acest roman fractal e în sine un exercițiu de existență construită, cel mai la îndemână pentru a exemplifica procedeul atât ca proces spiritual, cât și ca proces creator. Unul dintre cele mai strălucite romane ale anilor ’80, încă necunoscut, care nu și-a găsit recunoașterea meritată în literatură, încă produce efecte prin multiplicarea creativă în numele bunei speranțe.

 

 

Note
1 Constantin Petrea. (2020). Cavalerii cotidianului. Literomania. Nr.169-170. URL: https://www.litero-mania.com/cavalerii-cotidianului/
2 Ovidiu Moceanu. [1989] (2015). Ordinul Bunei Speranțe. Roman. Ediția a doua, cu o postfață de Adrian Lăcătuș. București: Editura Tracus Arte. 510p.