Eugen Uricaru
Permafrost
Iași, Ed. Polirom, 2018

 

 

Cu ceva timp în urmă spuneam că autorii autohtoni tratează prea puțin dramele și tragediile care se petrec sub ochii noștri, ai celor care trăim astăzi. Or, istoria nu s-a sfârșit, nici sub acest aspect. Ea nu ar trebui confundată cu clișeele comode aflate în circulație, pe care „corectitudinea politică” sau curentul ludic ale epocii le întrețin, inclusiv în literatură, în artă, în general. De fapt, „istoria” care ocolește faptele și este mereu festivă nu rezolvă nimic. La drept vorbind, nu este nevoie nici de o istorie propagandistică, nici de una comercială și nici de cea liricoidă, care asaltează viața publică. Este nevoie de istoria istorie, adică de istorie înțeleasă în profunzimea ei umană și inumană, pe care arta o poate prelucra cel mai convingător, fiind mai intuitivă.
Mă bucur că pot acum să-mi circumstanțiez afirmația, iar ocazia mi-a oferit-o romanul lui Eugen Uricaru, Permafrost (Polirom, Iași, 2018). Este un roman cu acțiunea plasată în săptămânile lui decembrie 1989, dar care, având rădăcini bine înfipte în datele istoriei, urcă în sfera literaturii de certă calitate. Este un roman, generic spus, despre revoluție, dar mult peste empiria și, de ce nu, locurile comune adunate în răstimp. Permafrost oferă o meditație literară impecabilă, în coordonate largi, asupra a ceea ce s-a petrecut. Romanul nu cade nicidecum în primejdia inversă, a unor teze vetuste ale metafizicii istoriei, ce-i atrage pe mulți, ci rămâne consecvent în teritoriul artei. Eugen Uricaru semnifică artistic, în mod convingător, ca romancier cultivat și matur, materia altfel poroasă și socotită banalizată a revoluției.
Narațiunea din romanul Permafrost este minuțios elaborată. Un inginer în construcții, Valer Negrea-Negrescu, implicat în întâlniri tainice de explorare a viitorului din anii optzeci („fără să se arunce în aventuri cu sfârșit imprevizibil”) într-un loc nu tocmai tainic (o cafenea cu vitrină – „Acvariul”), este trimis de șefi, fără explicații, în preajma lui decembrie 1989, să închidă o mină de uraniu. „Dihania” ce trebuia stăpânită cumva este în localitatea Surulești, dincolo de râulețul Letea, ce se trece încă prin vad. Aici se petrece acțiunea romanului. Într-o localitate care a cunoscut o oarecare efervescență economică în trecut, legată de acea mină, dar care, în urma opririi exploatării, a mai rămas doar cu bufet, ceva pensii și clădirea fostei administrații a minei. Din motive de înțeles, cam toți locuitorii „erau răciți”, iar cine punea piciorul în Surulești nu mai prindea întoarcerea.
Personajele cu care inginerul intră în relații la Surulești sunt ființe care trăiesc declinul exploatării și frământările unui sfârșit de regim. Sunt oameni aduși în situație precară, interogativi, chiar dacă stăpâniți de convingeri ale contextului – personaje care devin treptat mai mult decât interesante, deși rămân dependente mereu de ceva din altă parte. Mă gândesc la Haron Luntrașu – gazda inginerului, bine familiarizat cu viața unei localități care a trăit din minerit și pătruns de ideea că, dacă frigul înstăpânit cu timpul s-ar atenua, locul ar deveni o mlaștină – la Nora, atașată de inginer, soție a lui Părăluță, maistrul aflat odinioară în subordinea acestuia și preocupat de „adevărate” cercuri socialiste – la Gelu Bostan, gestionarul bufetului și apoi președinte al frontului salvării naționale din localitate.
Prin rememorările acestor personaje intră în scenă o seamă de figuri din București. Bunăoară, Paul Becheru, ins căsătorit cu nepoata unui fruntaș ideologic al regimului, dar aflat la curent cu pregătirile de schimbare a regimului, iar după 22 decembrie 1989 devenit demnitar al noului regim. Sau Rafael Cârlan, „filosoful” grupului, cu afinități pentru Heidegger, care a preluat prin schimbarea de regim o agenție de știri. Inspiratorul multor acțiuni, probabil și al detașării inginerului, este misteriosul Neculai Crăciun, cercetător la un Institut, întâlnit la „Acvariu”, care prevenea anumiți inși că schimbarea vine și avea să devină șeful informațiilor în guvernul provizoriu. El era legat de Todor Grancea, din conducerea partidului comunist, îngrijit să creeze printre intelectuali aparența unei disidențe, cu care unii erau chiar satisfăcuți.
Personajele simțeau că sovieticii își luaseră mâna de pe situație, dar senzația la început de decembrie 1989 era că „timpul nu trece”. În localitate se cam bea – referința etilică fiind cvasipermanentă –, iar atmosfera în consecință. De sărbătorile de iarnă, inginerul, ajuns în sfârșit, prin revoluția de la Surulești, în biroul directorului exploatării, s-a ales, însă, cu un cadou – un bolovan ținut în cutia de plumb, care emitea căldură – și a trăit surpriza – formarea frontului salvării naționale, în care devine vicepreședinte.
De aici încep problemele. Mai exact, din joncțiunea câtorva ocurențe: zvonul bombelor plasate de teroriști pentru a submina noul curs politic, sentimentul că se ajunsese deja la libertate, un sistem care nu mai producea, oamenii fiind plătiți de fapt să nu lucreze, caracterul plin de frustrări al vieții tuturor. Începe privatizarea, iar cei din față pun mâna pe ce apucă, de pildă, Gicu Bostan pe camionul firmei, care-i procura, se înțelege, un ascendent social. Inginerul are tresăriri de luciditate, când își dă seama de gravitatea situației. Nimeni nu știe unde se înfundă galeria, pe lângă împrejurarea că se mai și vorbea că dincolo de zidul de la gura acesteia este „ceva și cineva”. Se votează – se votează cam tot ce se propune, ca un fel de „vot mecanic”. S-au găsit devreme dușmanii – teroriștii, apoi securiștii. Inginerul se gândește însă să sigileze mina, dar nu pe dinafară, ci dinăuntru.
Apoi, evenimentele se precipită. Apare ideea Gărzii pentru a lupta cu teroriștii, iar artificierul Artimon conduce căutarea de teroriști. Neculai Crăciun devine șef de cabinet ministerial și i-o trimite inginerului la Surulești pe Nora, după ce îl lichidează pe Grancea la Timișoara. În acest context, inginerul și Nora dispar din vizorul celorlalți, iar Gicu Bostan pune Garda să-i caute, cei doi fiind luați drept teroriști și securiști. Speriați, Nora și inginerul, prea puțin capabil să articuleze vreun protest, intră în gura minei și dispar. El moare înghețat, iar ea sfârșește pângărită.
Aproape toți eroii din romanul Permafrost sfârșesc nefiresc, aș spune îngrijorător. Inginerul, cu bolovanul în brațe, înghițit de întunericul și înghețul minei în care se refugiase din fața căutătorilor de teroriști și securiști, iubita lui violată în grup de căutători, chiar Neculai Crăciun, cel care părea să aibă toate firele schimbării în mână, este lovit de boala actinică și scos din scena activă, Paul Becheru este dat la o parte ca relicvă a trecutului, Nelu Părăluță își duce restul vieții într-un spital, îndopat cu haloperidol, Artimon capătă certificat de revoluționar, industria indigenă se stinge, Rafael Cârlan, proprietar de agenție de știri, se prezintă drept mentor al revoluției. Acest sfârșit al personajelor ar fi, desigur, suficient, pentru a crea semnificații romanești, a edifica cititorul și a-l pune pe gânduri.
Dar nu numai personajele, ci naratorul însuși formulează sau măcar își asumă constatări și reflecții memorabile. Am în vedere, de pildă, generalizarea legii lui Arhimede: „legea supraviețuirii în lumea lichidă – cu cât ești mai mare și mai gol pe dinăuntru, cu atât ai mai multe șanse să nu te afunzi”. Sau, un paradox – cine are continuu obsesia “stăpânului”, fără să priceapă relația cu acesta, ajunge ineluctabil “slugă”. Ori că la „parșivenie” – la băgat și ținut concetățeni în închisoare – greu se găsește concurență.
Eugen Uricaru creează simboluri puternice, în logica celor relatate. Două nu vor putea fi ocolite de acum.
Primul simbol este permafrostul, care dă și titlul romanului său. Este terenul înghețat, care nu oferă multe șanse. Cum spune Haron Luntrașu, „în mina asta totul e înghețat. E un îngheț permanent, permafrost se cheamă… permafrostul, aici se termină frigul, pe care ne întemeiem, pe care ne clădim noi… iar dacă frigul se va retrage, … lumea înconjurătoare va deveni o mlaștină în care totul se afundă, se pierde fără urmă”. Acesta este secretul locului aflat la marginea acelui teritoriu întins al frigului ce vine de departe. Aici totul este improvizat, doar precarul durează.
Al doilea simbol este bolovanul cu care personajul principal se alege din revoluția de la Surulești. Libertatea este acel bolovan intens radioactiv. Ce s-a făcut cu ea, sub deviza „suntem liberi, ca în Franța”? Neștiindu-se despre ce este vorba și cum să fie administrat, „bolovanul” va fi o provocare și un pericol.
Cultivat și sensibil la mutațiile istoriei, Eugen Uricaru dă un roman al revoluției care este mai mult decât al revoluției – o meditație profundă asupra a ceea ce s-a petrecut, asupra sărăciei de alternative percepute („îngheț sau mlaștină”) și tragediilor ei! Cu forța artei, el aruncă o privire deloc convențională în ceea ce este și acum. Iar acest fapt îi confirmă încă o dată anvergura.