Emil Lungeanu
Enigma, roman asimptotic
Bucureşti, Editura Betta, 2015

După ce s-a exprimat în mai multe domenii artistice – teatru, literatură ficţională – s-a dovedit, de la un moment dat, şi un poliscriptor: poet, prozator umorist, dramaturg, cronicar teatral, eseist, comentator literar, satiric – şi, cel mai recent – romancier postmodernist, mai subliniat postmodernist decât romancier în sensul tradiţional al termenului; dl. Emil Lungeanu a devenit o conştiinţă pronunţat reflexivă a actului scriptural.
Enigma nu se propune ca un simplu roman, ci ca „roman asimptotic”, ceea ce trebuie că-l năuceşte pe bietul cititor.
Dar ambalajul conceptual e încă tangibil, pe când ceea ce urmează îl ameţeşte bine de tot. Explicaţia autorului ar vrea să ne spună că ne aflăm în faţa unui roman deschis: Acesta e un roman asimptotic. Istoria scrierii lui tinde la nesfârşit să-l înceapă, în vreme ce povestea propriu-zisă tinde la nesfârşit să-l termine. Astfel, enigma biografică din culisele cărţii şi enigma diegetică din scena ei rămân deopotrivă să-şi aştepte perpetuu dezlegarea de la cititor. Înceţoşat, dar dacă îşi ridică privirea, în fine se luminează cu moto-ul din Walt Whitman: Aceasta nu e doar o carte: cine o atinge, a atins un om. Explicaţiile autorului sunt permeabile, iar romanul e, mai degrabă, o construcţie gideană, din „fărâme” unificate de discursul reflexiv auctorial unificator.
Asimptota este o dreaptă care apropie de o altă linie, dar nu o atinge niciodată, dar colecţionarul de povești şi-a asumat vocaţia şi blestemul Șeherezadei de a se exprima continuu, ca şi cum încetarea poveştii ar echivala cu sfârşitul lumii. Dezinvoltura narativă nici nu mai lasă întrebări despre valoarea poveştilor sau despre aderenţa lor narativă la trama convenţiei epice.
Mereu interesant, mereu cu antenele deschise spre a capta poveştile cosmosului, incorigibil. Alcătuit din secţiuni contradictorii, din poveşti-divergente, romanul totuşi coagulează sub acţiunea centripetă a rezoluţiei stilistice, a discursului auctorial elegant şi personalizat care păstrează o distincţie clasică reală sub orice act insurgent.
Autorul este degajat – uneori, prea degajat – şi face un fel de transmisii în direct ale legendelor Olimpului. Ca să nu vorbim şi de erudiţia monstruoasă, niciodată inutilă, precum eseurile integrate despre binecuvântare şi blestem, despre Biblie ori Balzac.
Dacă Sartre la nivel de „moi” putea să devină „altul”, Emil Lungeanu la nivel de „însuşi” nu poate deveni „El”. Părăsirea eu-lui rămâne imposibilă.
Nucleul narativ în Enigma, o construcţie virtuală care concurează realitatea pe diferite structuri şi nivele, într-o arhitectură din fărâme, coagulează toate centrele de acţiune, fireşti în conştiinţa autorului, ridicând povestea la rangul de ficţiune a ficţiunii lor şi combinând elemente din diverse tehnici narative: policier, roman de dragoste, roman mitologic, roman social şi istoric, roman psihologic şi parapsihologic în care se simte o adiere a fantasticului, a misterului.
O menţiune şi pentru faptul că deşi dezvoltă o acţiune atât de diversă şi vastă amplitudine, nu uzează de un număr mare de personaje, toate conturate în rezoluţia lor de umanitate ficţională.
Şi în timp ce scrie romanul, autorul nu se sfieşte să adauge multe pagini despre condiţia romanului, despre tipologia umană, raporturile cu realitatea şi proiecţia ficţională, ca în acest incipit al capitolului 18: Transportul epic al unui roman e ca zborul unui avion de pasageri. După ce-ţi urci în el toate personajele, cu bagajele lor, te asiguri că toate sistemele funcţionează normal şi că ai suficient combustibil pentru a ajunge la destinaţie. Apoi, dacă turnul de control al Parnasului ţi-a dat autorizarea de decolare pui în mişcare naraţiunea rulând pe piste de hârtie, pagină după pagină. Cu cât povestea e mai masivă şi mai grea, cu atât pista va trebui să fie mai lungă, iar viteza de lansare mai mare. Romanul acesta, bunăoară, cu enigma blestemelor: dacă am estimat eu corect că va trebui să aibă pe puţin trei sute cincizeci de pagini, atunci, ca s-ajungă la punctul V2 unde hardughia să se înalţe în aer, aş avea nevoie s-o accelerez la 160-170 de pagini, respectiv să scriu deja 45%. Iar dacă totuşi mi se va părea că ceva nu e în regulă, (…) va trebui să frânez şi să abandonez decolarea înainte de a fi prea târziu, înainte adică să ajung până la „punctul fără întoarcere” V1, dincolo de care inerţia devine prea mare ca să te mai poţi opri din scris.
Romanul are conformaţia genului detectivistic clasic: care este motivaţia celor trei sinucideri recente din garsoniera 113? Întrebarea la care trebuie să răspundă Al.Struba devenise o superstiţie macabră printre locatarii blocului respectiv care convieţuiau cu spaţiul blestemat impregnat cu informaţia negativă a păcatului care se exprimă ca o accelerare bruscă a entropiei.
Ca orice „policier” are mai multe straturi ale acţiunii care devin convergente şi se întâlnesc într-un punct care este soluţia acţiunii sau identificarea infractorului. Autorul, motivat de erudiţia sa, pune în mişcare o întreagă maşinărie narativă în care poate să-şi exprime nu erudiţia, ci bogăţia informaţiei şi enciclopedismul lecturilor. Şi mai există o diversitate halucinantă de „voci” care se suprapun ori interferează în spaţiul malefic al garsonierei. Iar romanul se încheie cu un dialog între profesori, în limba… latină, fără să lămurească lucrurile decât printr-o aproximaţie asimptotică. Dinamica narativă provine din diversitatea mediilor şi eflorescenţa tipologiilor umane, din eleganţa şi expresivitatea intelectuală a discursului auctorial, din „deschiderea” canalelor narative spre o continuitate flexibilă care poate convenţionaliza finalul oriunde sau îl poate amâna la nesfârşit.
File de Jurnal, Note de Documentare, Declaraţii la Poliţie, povestiri paralele, Istoria blestemului se încheagă într-o construcţie romanescă amplă şi complexă dar nu complicată, adăugâmd şi romanul paralel Acoperişurile oraşului.
Domnului Emil Lungeanu i se potriveşte o maximă a lui Aristotel: „Arta, prin faptul că transfigurează viaţa, seamănă cu jocul”. Jocul său superior e atât de grav şi profund încât a intuit magistral că după acţiunea deconstructivă a absurdismului nu poate urma decât viziunea funebru-reconstructivă a literaturii apocaliptice, pe care o poţi presimţi în retortele fumegânde ale creaţiei sale.

Unanimitatea – nu pozitivă, ci superlativă – a referinţelor critice asupra operei d-lui Emil Lungeanu m-a pus pe gânduri. Prieteni de drum lung, ne vedem destul de des, dar nu avem deloc obiceiul de a vorbi sau scrie despre textele noastre, deşi fiecare are toate cărţile celuilalt.
D.sa este, cum am arătat, un poliscriptor în efigie – poet, dramaturg, prozator, romancier, eseist, istoric literar ş.a. – şi autor de performanţă în toate domeniile în care se exprimă, deşi amplele disponibilităţi nu pot estompa suspiciunea unui insidios veleitarism, deşi, dacă aceste variante de portrete personalizate nu sunt acceptabile, putem să aminitm că există destul de multe alte exemple de scriitori care scriu de toate şi rămân pe toate planurile la cel mai înalt nivel – de exemplu Marin Sorescu. Dar există şi polul celălalt al scriitorului supraspecializat care nu se exprimă decât într-un singur mod, de exemplu, Nichita Stănescu, care a scris numai versuri. În operele polivalente e mai greu de descoperit centrul creaţiei şi mesajul esenţial al scriitorului, distribuit egal şi cu intensitate identică, şi într-o sintagmă simplă de două versuri şi într-o carte de mare complexitate, ca Necuvintele. L-am surprins uneori acordând importanţă disproporţionată unor lucruri nu foarte importante. Dar nici măcar asta nu i se poate reproşa, când ştim bine că jocul, instinctul ludic superior este dominanta sa specifică.
Erudiţia monstruoasă, pusă la lucru pentru strălucirea romanului – pentru că tehnicile narative postmoderniste achizitive propun acumulare şi aglomerare de informaţie diversă sub cupola aceleiaşi trame epice – nu devine supărătoare pentru că autorul ştie să se detaşeze de propriile calităţi şi prejudecăţi prin autoironie şi sarcasm, ca să nu mai vorbim şi de atitudinea subtextuală. În schimb Note de documentare. Dosar 5483/… Definirea blestemului. Blestem c.f. atac magic. Blestema c.f. blasfemie. Specii de blestem., este un adevărat curs de antropologie cu implicări sociale şi etnografice.
Evident, nici narativa ludică nu e un lucru nou sub soare, ea pornind de la bătrânul Cervantes până în secolul XX, la Pirandello, Unamuno şi mulţi alţii, ca să nu mai vorbim de Ulisse-le lui Jammes Joyce, care e mai latin decât multe personaje de la Paris.