De cîte ori ajunge în fața mea atletul își încetinește alergarea și mă depășește la pas: torace bine lucrat, picioare varicoase – pentru că vîrsta e mai totdeauna ironică. Două-trei mămici și kinderii lor evadați din landouri aproape că s-ar arunca în lac, acolo unde țestoasele controlează foile de lotus emerse și submerse. Eu stau pe o bancă din parc, sub chiparoși mexicani, pe primul cerc ce înconjoară apa. Recitesc Kiarostami, La umbra copacilor (Editura OMG, Alba-Iulia, 2023), antologia de poeme tradusă din engleză de Vlad Drăgoi. Recitesc și mă bucur de ea, fiindcă este un obiect estetic bine gîndit & executat, de la traducerea grațioasă la copertele în tonuri roșu-cafenii, atît de… kiarostamice, reproducînd o fotografie de Veronica Ștefăneț.
Acțiune/nonacțiune, mișcare/contemplare sau pîndă se distilează în „micro-narațiuni” „cinematografiabile” (Andrei Gorzo). Sau, în cuvintele persanului: „o lăcustă care sare și apoi stă”. Ce imagine simplă și stranie aceasta, și-n primul rînd eficientă pohetic, declanșîndu-ți – în ochii minții – un adevărat scurtmetraj! Pentru că „poeziile mele sînt filme pe care le fac fără nici un buget” (Lessons with Kiarostami, 2015) și pentru că ele salvează o stare, un eveniment, ceva ce nu ar putea fi mai bine de atît arătat într-un film. Ca la peisagiștii mai de soi ai generației noastre ’80 (let’s say, Ioan Moldovan și Viorel Mureșan), umanul se resoarbe aici în natural, în tablou sau în peisaj (da, știu, care sînt, în cele din urmă, o invenție a noastră). Poetul/privitorul înregistrează măreția pierdută unei naturi ce ne va supraviețui și în care umanul e doar o urmă: superficială, zgomotoasă, aproape comică, nenecesară.
De cîte ori ajunge în fața mea atletul își încetinește alergarea și mă depășește la pas: torace bine lucrat, picioare varicoase – pentru că vîrsta e mai totdeauna ironică. Puțin ironică, aproape deloc sarcastică, protestatară cu gura sufocată de nămol mi s-a părut dintotdeauna poezia orientală. Discurs controlat mai atent ca sfincterele, ceremonial și manie, petrecere (auto)supravegheată, flux/distribuție de poeme atinse de frumusețe, dar de un anumit tip de frumusețe, care nu ofensează (voit) și care nu discreditează, nici nu inovează formal sau o face cu maximă precauție (ca la bizantini). „Am petrecut luna/spre inima unui nor întunecat.//Am băut vin/și am adormit.” „Visez/că sînt îngropat/sub frunzele arămii.rupul meu înmugurește.” Sînt multe poesii de o frumusețe nealterată, atemporală, care prezintă riscul de a deveni populare. Dar pe mine mă atrag tocmai rictusul, cuta, geometria involuntară – ca, de pildă, urmele pașilor, pămîntul bătorit sub pașii țărănușilor și animalelor din Unde este casa prietenului meu?, numesc unul dintre filmele faimoase regizate de Abbas Kiarostami. Semne austere și elocvente, lesne de închipuit în șerpuitorul alfabet persan, îmi place să mă îmbăt cu poezia voastră tranzitivă: „Într-o zi cu ceață/un copil somnoros/se îndreaptă către școala/din satul Pilevar.”; „O femeie însărcinată/însoțește/către școală/cinci copii de vîrste diferite/dintr-o parte în cealaltă a satului Koker.”; „Acasă,/frizerul de demult/nu m-a recunoscut/și, cu grijă,/mi-a ras tot părul” sau „M-am întors acasă/unde foștii elevi/sînt acum mari afaceriști,/iar profesorii,/clienții lor săraci.” „Poșta rapidă/mi-a livrat o scrisoare/plină de ură./umultul dragostei/mă umple de boală.” În lumea poetică – controlată, filtrată – răul se insinuează (totuși), iar multe secvențe pot descrie o persoană, un eveniment real, au aproape forța și insolența unei pancarte.
Textele rele sînt camuflate între celelalte, unde frumusețea e putrescentă, baudelairian-vanitoasă: „Răsăritul luminează/leșul mînzului alb/în ochiul de aur al bătrînului vultur.”; „Cît de ușoară mi-a fost calea/odată ce am cunoscut nebunia.” Aici te îmbie cireșele, dudele, portocalele, ziua și noaptea, anotimpurile, adierile, rîurile, izvoarele (fie și tulburi, fie și neatinse de gura nici unei vietăți). Iată-l pe Kiarostami într-o postură zen pînă face torticolis scandîndu-și mantra: „Suferința mea/se potolește/în zori./Avîntul meu,/la apus.” Iau o hotărîre în picioare, mă întind în pat și o anulez, a scris pe undeva Cioran. E (moralmente) meritoriu că poetul și regizorul iranian reușește să nu scrie nici un poem explicit pe o temă islamică, nepomenind nicăieri Coranul și pe Alah sau pe profetul său – ne putem închipui curajul unui asemenea gest (programatic?), dacă ne vom aminti violența viscerală a regimului teocratic de la Teheran, șicanele și umilințele care i-au scurtat zilele acestui cel mai mare cineast al zilelor noastre (cum l-a numit, pe bună dreptate, Godard).
De cîte ori ajunge în fața mea atletul își încetinește alergarea și mă depășește la pas: torace bine lucrat, picioare varicoase – pentru că vîrsta e mai totdeauna ironică. Iar cînd crezi că ai prins poezia asta într-o formulă, „O frunză de platan/cade ușor/și aterizează/ pe propria umbră/în mijlocul zilei de toamnă” – ca într-o animație de Miyazaki, ca într-un haiku. Și „Copilul întreabă: «De ce le place/peștilor/să înoate atît de mult?»” sau „Copilașul/în discuția sa/cu cel mai mare scriitor al orașului,/se exprima adeseori greșit.” Satisfacția ta, odată ce ai (sur)prins nervul ironic al acestei poezii orientale, ceremonioase, ricanînd uneori macabru-pedagogic: „În ultimele sale clipe/cel ce se îneacă/oferă balonașe de aer/lumii întregi” sau „Un bărbat/obosit/s-a întors din țări străine/cu desaga plină de speranță./oată mărinimia lui/risipită/odată ce a ajuns la putere” și „În dicționar/comunism/vine după/cîrnat”.
Secvențele cu elevi tunși chilug mi-au amintit un poem vechi al lui Marius Daniel Popescu. Acolo ai un experimentalism tonifiant, aici metafora ocultă, amenințătoare: „Sînt un biet învățător/din Kalah Gun./Am/douăzeci și patru de elevi/cu capete rase/ochi luminoși/și gulere curate.” În expansiunea canonică a frumuseții (zonă de unde ne-am sfiit să cităm mai mult) sînt prinși meteoriții textuali care privilegiază figura unui Kiarostami bețiv, îndrăgostit, invidios, amărît, critic, disperat, îndrăcit, autodistructiv, senzual: „Dragostea/și beția vinului/mă copleșesc mereu./Sînt atît de obișnuit cu mahmureala/încît nici n-o mai simt./Simt doar beția.”
După Pasolini (imperator) și Lukas Moodysson (a hole in my heart), îl adăugăm pe Abbas Kiarostami grupului select al cineaștilor-poeți la care ne întoarcem, ca sturionii și somonii de bibliotecă. Invidioși, poate, pentru că nu am definit noi artistul – captiv într-un regim al terorii teocratice – drept „cel ce se îneacă”: „În ultimele sale clipe/cel ce se îneacă/oferă balonașe de aer/lumii întregi”.