Dacă n-ar fi fost recomandarea primită, la cafea, la una din măsuțele de la Bistro Viena în mijlocul verii, recomandare din partea unei prietene smart, care cunoaște japoneza, probabil că aș fi renunțat să citesc masivul roman al lui Mieko Kawakami îndată ce l-am achiziționat. Povești de vară a apărut în românește la editura Litera, în traducerea, din engleză (după Breasts and Eggs), a Danei-Ligia Ilin. 500 de pagini tipărite compact – o ediție prietenoasă cu ochii cititorului ar fi avut 600-650 de pagini. Romanul, publicat în japoneză în 2019, este o dezvoltare a unei nuvele de succes, premiate și publicate în urmă cu un deceniu. Mieko Kawakami, aminteam și în numărul precedent al Tribunei, este unul din numele literare de export ale Japoniei, înregistrînd un fabulos succes de public și de critică. Altminteri, chiar în Tara Soarelui-Răsare, a stîrnit admirația lui Haruki Murakami (o consideră cel mai promițător tînăr scriitor) și a primit deja cele mai importante premii: Akutagawa, Tanizaki sau Murasaki Shikibu. Cam atît despre cariera prozatoarei născute în Osaka și rezidente în Tokio.
Povești de vară mixează, literalmente, poveștile de viață ale unui trio feminin: surorile Natsuko și Makiko și fiica adolescentă a lui Makiko, Midoriko. Surorile sînt crescute de mamă și bunică (des invocata, înțeleapta Komi), asta după ce evadează din apartamentul sordid, patronat de tatăl alcoolic și iresponsabil (cu fața „ca un balon roșu”). Mediul din Osaka e neorealist, dur. Amintește de filmele lui Koreda în multe secvențe: munca în barurile cu animatoare, condamnate la alcoolism și melancolie; cerșitul a două boluri cu tăiței; bullying & pedofilie, plus un tată care își „închiriază” unor bărbați fetița născută prin inseminare artificială (asta nici Koreda nu a filmat sau imaginat!); mama reconectînd apartamentul, ilegal, la apă, gaz, electricitate; așteptarea bunicii în gară; escrocul Kewpie – specialist în aruncatul, noaptea, în fața automobilelor pentru a cere ulterior despăgubire; școala urmată într-o sărăcie lucie ș.a.m.d. După ce a citit tone de cărți și a spălat tone de vase (în restaurantul unde au lucrat și mama, dar și sora ei, Makiko), după ce a studiat la facultate și a lucrat o vreme ca librar, Natsuko trăiește de pe azi pe mîine în Tokio, unde visează să ajungă scriitoare. Aceasta este partea întîi a Poveștilor de vară – în a doua, descoperim o Natsuko deja echilibrată financiar (trimițînd, lunar, la Osaka, o sumă pentru soră și nepoată), autoare a unei prime cărți de succes. Mieko Kawakami a lucrat ea însăși în baruri sau ca librar, a înregistrat chiar discuri și pe urmă a abandonat cariera muzicală în favoarea literaturii; prin urmare, de aici vine efectul de autenticitate al poveștilor (re)memorate și tastate, de-a lungul celor cinci sute de pagini ale cărții, de lucid-nostalgica Natsuko.
Istoriile clanului familial se combină, într-o reușită supă miso, cu istoriile prietenelor & cunoștințelor lui Natsuko, scriitoare, editoare, foste librărese, atinse mai toate de aripa nefericirii pe care o camuflează socialmente. Kawakami dezvăluie mult din istoria obscură a femeilor japoneze (și nu numai): rivalități și resentimente; absența iubirii; dorința de a face copii vs dorința de a scăpa de povara maternității; relațiile toxice (aproape sinucigașe) cu soții/partenerii, cu socrii care așteaptă o recunoștință medievală. E o rețea de complicități și atrocități omniprezentă în țesutul social japonez. Societatea asta „postlux”, hiperrafinată, androginizată – pare să creadă Mieko Kawakami – nu retează nici acum legăturile cu vasalitatea de tip medieval, cu exploatarea sexuală, nu dă o șansă femeilor emancipate (de fapt, considerîndu-i și pe tinerii bărbați nu altceva decît băieței, vezi tragicul exemplu al medicului Aizawa). Mai pare ea, societatea, una a naturilor hipersensibile, a unor egouri mileniale: nu-ți vine să crezi că părinții și bunicii eroilor din Povești de vară au propagat, acum optzeci de ani, teroarea și o nemaiîntîlnită cruzime de-a lungul și de-a latul Pacificului! Psihicul oțelit kamikaze a lăsat locul femeilor și bărbaților neconflictuali, depresivi, nesiguri, cînd nu vidați afectivi. În această lume lipsită de certitudini și invadată de dorințe, Natsuko se maturizează, ca femeie și ca scriitoare, alegîndu-și, în cele din urmă, un stil existențial potrivit. Poveștile ei te capturează cu naturalețea și decența lor (sînt la milioane de ani lumină de stilul inflamat al unor europeni); discursul trimite, permanent, la ceremonial, la o grijă – elementară și igienică – de a nu răni sentimentele celuilalt; personajele nu-și spun niciodată totul, chiar TOTUL, nici măcar în depozițiile alambicate din a doua parte a masivului text.
Sîntem purtați de fluxul textual ca un pui de caracatiță pe valurile oceanului oțelit. Natsuko își descoperă, în plăcerea & tihna de a asculta, armele stilului narativ (ca în Arlington Park sau ca în Trilogia ei bine-cunoscută, Rachel Cusk). Și, desigur, biografismul, neorealismul, dialectul din Osaka, atenția la poveștile cele mai banale sînt, cel puțin aici, marca Mieko Kawakami. Proza ei are forța unui document și, grozav lucru, reușește să spună atîtea, să te însuflețească fără a apela nici unul din clișeele feministe. Pentru că „Toate eram cam de aceeași vîrstă, cu un an mai mult sau mai puțin. Părea că doar cu puțin timp înainte lucram toate la librărie. Cum se face că a fost acum zece ani? Spun asta, dar fiecare dintre noi s-a schimbat, mai ales în ultimii ani, și, din cauză că nu ne vedem decît rar, sîntem toate pe lungimi de undă diferite. Pentru cineva din exterior, probabil că nici nu păream să fim un grup de prietene. Sînt sigură că fiecare are lucruri mai bune de făcut, însă nici una dintre noi, cele cinci, n-a lipsit vreodată de la întîlnire.” Pentru că, în sine, viața – și aici nici o diferență între romancieră și biologă – oferă totul, reclamînd doar atenție, auz fin, inimă inocentă, și tu, Natsuko (aka Mieko Kawakami) încapsulezi totul, esențele fresh, așa cum – tatăl povestind micului Aizawa – sonda „Voyager transportă o înregistrare cu sunetele de pe planeta noastră. Valuri, vînt, fulger, păsări. Salutări în peste cincizeci de limbi. Muzică de pe tot globul. Informații despre reproducerea omenească, anatomia noastră, felurile în care ni se schimbă corpul de-a lungul timpului. Culorile, așa cum le percepem noi, lucrurile pe care le mîncăm, lucrurile la care ținem.” Etc, etc. Cartea e o sondă spațială trimisă de NASA fix în inima ta.