Mișcarea ascendentă din eminesciana Sara pe deal are ca punct final salcâmul, care își dezvăluie la modul convingător semnificațiile simbolice: „Ah! în curând satul în vale-amuțește;/ Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore intregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.// Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.
Salcâmul este un simbol al regenerării, consideră Nadia Julien într-un Dictionaire des symboles. Pe monumentele funerare egiptene, „figura un sarcofag din care ieșea un un salcâm și deviza Osiris se înalță semnificând «viața de după moarte sau renaștere». În al său Dicționar de simboluri, Ivan Evseev insistă asupra semnificațiilor acestui copac: „Salcâmul, cu lemnul său dur ce nu putrezește și cu florile albe (galbene sau roz) cu gust de lapte dulce, e un vechi simbol al imortalității și al esenței spirituale nepieritoare. Chivotul evreilor (Arca Alianței) a fost făcut din lemn de salcâm placat cu aur. Cununa de spini (simbol solar) a lui Iisus Hristos a foat împletită din acacia”. Tot Evseev amintește că simbolul salcâmului „este legat de legenda morții și găsirii trupului lui Hiram-constructorul legendar al templului lui Solomon – de ideea inițierii și a cunoașterii lucrurilor secrete”. În dicționarul lor de simboluri, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant menționează că „pretutindeni salcâmul este legat de valorile religioase, ca un fel de suport divin, cu o înfățișare solară și triumfătoare”. Nu trebuie uitat de asemenea că „ramura de salcâm a devenit simbolul încrederii în viața de dincolo de moarte, el anunțând că cel care îl poartă la rever a trecut prin mormântul inițierii” (Radu Cernătescu, La umbra frunzei de salcâm, în Viața Românească, nr. 8/2018).
Revenind, salcâmul eminescian este în egală măsură „înaltul” (cu sugestii de coloană a cerului) dar și „vechiul”, sustrăgându-se trecerii și devenirii, cu alte cuvinte chiar „timpului profan”. Întâlnirea sub acest salcâm este nelipsită de accente ritualice, trimițînd spre contopirea spirituală a masculinului și femininului („Ne-om răzima capetele-unul de altul”) sub semnul unui somn ce promite reintegrarea ființei rătăcitoare prin forme în unitatea întregului. Din această perspectivă, peisajul „eminescian se vădeşte a fi […] esențialmente vizionar. Caracterele sale fundamentale (structurarea pe schema spațiului mitic şi derealizarea prin oglindire) apar în întreaga operă eminesciană, modelând şi universul familiar din mica lirică (ideile, piese de inspirație folclorică etc). Salcâmul «nalt» şi «vechi» şi dealul pe care turmele-l urcă în seară au, în modestul peisaj pastoral din Sara pe deal, funcție de axis mundi ca şi «teiul nalt şi vechi» aflat, în Făt-Frumos din tei, «în mijloc de codru»” (Ioana Em. Petrescu). Mai mult, în menționatul poem, teiul este un reperîntr-un spațiu al eminescienelor cărări pierdute: „Pe cărări pierdute-n vale/ Merge-n codri făr’ de capăt,/ Când a serei raze roșii/ Asfințind din ceruri scapăt.// În mijloc de codru-ajunse/ Lângă teiul nalt și vechi,/ Unde-isvorul cel în vrajă/ Sună dulce în urechi”. Precum în Luceafărul, unde florile de tei cad ca o dulce ploaie peste capetele celor cărora li se redă condiția inocenței, în Făt-Frumos din tei aceleași flori sunt prezente pentru a proiecta asupra tânărului semnificațiile teiului, semnele celui ales, adică eternitate, viața de după moarte și, în ultimă instanță, spiritualitate: „De murmur duios de ape/ Ea trezit-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături/ Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioși plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint”.
Sub acest salcâm regenerator se poate realiza schimbarea condiției: a da viața toată, dar trecătoare, diurnă, pentru eternitatea nopții bogată în profunzimiale eternității bănuite doar: „Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.
Salcâmul este o prezență semnificativă într-un alt text eminescian, O, mamă. Poemul eminescian O, mamă este foarte bine cunoscut, dar îl reamintesc totuși: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.// Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi;/ Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,/ La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,/ Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;/ Simți-o-voi o dată umbrind mormântul meu…/ Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.// Iar dacă împreună va fi ca să murim,/ Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,/ Mormântul să ni-l sape la margine de râu,/ Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…/ Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”. Reține atenția o caracteristică a salcâmului, menționată în textul eminescian, copacul fiind în egală măsură „sfânt și dulce”, ca sugestie a sacrului ce se apropie evident de uman. Mormântul este el însuși sfânt, dar închis în cripta neagră, cu toate conotațiile acestei culori. Ruperea unei ramuri de salcâm și așezarea acesteia pe mormânt devine sinonimă înlăturării negrului thanatic, moartea fiind acceptată ca somn și integrare, totul într-un orizont sacru, câtă vreme negrul malefic este înlocuit cu umbra ramurii sfinte. Ispitei interpretative nu-i poate scăpa detaliul. Îmi place să ocolesc comodul circumstanțial de cauză ce ar putea fi atribuit ploii și vântului, optând pentru funcția de complement indirect a celor doi termeni. Sacru, concretizare a spiritualității și garanție a eternului, salcâmul se „scutură” în ultimă instanță de ceea ce este circumstanță și care ar putea tulbura armonia întregului și seninătatea Creației.
Amintesc în trecăt un salcâm la Ștefan O. Iosif, salcâm care, în omenescul său suspin, devine semn al prezenței vieții în descompunerea autumnală: „Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânarea/ Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,/ Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă/ În liniștea ploioasă…// Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,/ Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale…/ Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:/ Ne lasă și cucorii!// «Fugiți, fugiți departe, întârziate stoluri,/ Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la poluri !…»/ Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,/ Salcâmul de la poartă”.
Același Ivan Evseev menționează semnificațiile salcâmului în romanul lui Marin Preda: „În literatura română, Marin Preda a făcut din acest copac simbolul perenității țărănești, iar tăierea copacului de salcâm din ograda Moromeților a asociat-o tragediei țăranului român”.
Reper in universul rural („Toată lumea cunoştea acest salcâm”), copacul rămâne și la Marin Preda un simbol al regenerării: „Salcâmul era curățat de crăci înfiecare an şi creştea la loc mai bogat”. Nu trebuie neglijat faptul că scriitorul prezintă salcâmul ca pe o sugestivă atracție a albinelor: „Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine…”. Or, în planul semnificațiilor simbolice ale textului albinele ar putea conta prin simbolistica lor. „Albina, scria Nadia Julien în dicționarul său de simboluri, este în toate tradițiile culturale un atribut al divinităților”, dar și „simbol al sufletului”, o încarnare a acestuia, iar în tradiția creștină albina este emblema lui Iisus.
Secvența tăierii salcâmului contează enorm pentru condiția personajului principal al romanului. Reține atenția în primul rând faptul că tăierea salcâmului este asociată bocetelor ce răzbesc până în grădina lui Moromete, sugestie a unei morți simbolice a personajului. Hotărât să taie salcâmul, acel „dublu vegetal” de care s-a vorbit, Moromete nu face altceva decât să-și anuleze o anumită condiție, incompatibilă cu vremurile modernității. Pe de altă parte, salcâmul acesta are atrubutele unei vietăți: „Între timp, Paraschiv și Achim se apropiaseră și se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis”.
Copacul cu autentice reflexe simbolice este „demitizat” și acceptat ca lemn de construcție pentru Tudor Bălosu. Din momentul în care salcâmul cade, satul moromețian iese din zariștea mitică, oamenii înșiși sunt redimensionați: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile!”. O moarte simbolică este evidentă și la Moromete: după tăierea salcâmului respectatul personaj din Siliștea Gumești este apelat prin porecla sa, Pațanghel, sugestie a anulării botezului cu toate semnificațiile sale.
De ce a tăiat Ilie Moromete salcâmul? Ilie Moromete îi răspunde mai întâi lui Nilă, în grădină. El a tăiat salcâmul „ca să se mire proștii”. Cei care se miră sunt ceilalți. Se miră mai întâi Nilă („Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!…”).
Proștii sunt după Ilie Moromete ceilalți, majoritatea din Siliștea Gumești, cei care încă trăiesc copleșiți de povara simbolului și de amintirea mitului, cu alte cuvinte cei care se miră fiindcă nu au înțeles!