Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Saloanele lui Denis Diderot (I)

Saloanele lui  Denis Diderot (I)

Apariția criticii de artă se datorază abordării inițiate de Denis Diderot (1713-1784) în sec. al XVIII-lea și continuate de Charles Baudelaire (1821-1867), un secol mai târziu. Acesta din urmă va direcționa critica de artă spre abordarea novatoare din epoca modernă, în timp ce, în Secolul Luminilor, Diderot a fost un exponent extrem de important pentru istoria esteticii, dovedindu-se abil în elaborarea unei „filosofii a artelor plastice”, pe care le împarte în două categorii: artele mecanice și artele liberale. Datorită ideilor iluministe, în sec. al XVIII-lea, asistăm la o explozie a receptivității publicului în ceea ce privește artele, în domenii precum literatura, artele plastice și muzica. Eforturile lui Denis Diderot și ale lui Jean Le Rond d’Alambert au dus la apariția „Enciclopediei” sau „Dicționarul sistematic al științelor, al artelor și al meseriilor” (1751-1772); prin aceasta, cei doi editori își doreau schimbarea modului de gândire și diseminarea cunoștințelor către publicul larg și către generațiile car vor veni.
Încă din anii 1740, Diderot studiază estetica artei și mijloacele tehnice folosite în artele vizuale, în vederea redactării articolelor despre „Arte” și „Frumos” apărute în „Enciclopedie”1. El face distincția între artă și știință:

Când obiectul este executat, colecția și dispoziția tehnică a regulilor după care acesta este realizat se numesc artă. Când obiectul este doar privit din unghiuri diferite, colecția și dispoziția tehnică a observațiilor referitoare la acesta se numesc știință. Astfel, metafizica este o știință, și morala este o artă.2

Diderot a dezbătut problema formativității3 sau a formei creativității care caracterizează activitatea constructivă și cognitivă a individului, manifestarea ei concretă, plasticitatea și capacitatea de a produce un obiect nou; creatorul este astfel o personă care se adaptează unor fapte și circumstanțe, conformându-se sau modificând datele dobândite prin experiență directă: „În orice artă, există un număr mare de circumstanțe legate de materie, instrumente și manipulare, care sunt deprinse doar prin practică.”4
Diderot are o abordare pragmatica: pentru el, pictura este un „produs al spiritului” realizat cu unelte și materiale specifice, iar artistul nu mai este un simplu artizan, ci un „artist-artizan” care are capacitatea de a realiza o coeziune între aspectele tehnice și practice ale meseriei (savoir faire) și lumea ideilor, care ține de spirit. Artistul rămâne un homo faber care se folosește de intelect pentru a crea.
Pentru a realiza articolul despre „Frumos”, Diderot studiază scrierile predecesorilor lui (Platon, Sf. Augustin, Christian Wolf, Francis Hutcheson) și vizitează atelierele pictorilor (prietenul său, Jean-Baptiste Greuze îl introduce pe Diderot în tainele picturii) și ale sculptorilor, iar pentru a se familiariza cu tehnicile și vocabularul utilizat duce discuții îndelungi cu aceștia și îi urmărește lucrând. Opunând frumosul urâtului, Diderot scoate în evidență caracterul relativ al acestuia, în funcție de receptor:

frumosul este necesar în producția artistică; iar dacă îi întrebăm pe bărbații cu gustul cel mai rafinat și cel mai sigur care îi este originea, natura, definiția precisă, dacă frumosul e relativ sau absolut, dacă frumosul este esențial, etern, imuabil, suprem sau subordonat, sau dacă ține de modă, ideile vor fi împărțite: unii își vor dovedi ignoranța, iar alții se vor dovedi sceptici.5

Noua abordare a lui Diderot în ce privește artele și frumosul a contribuit la emergența unei concepții inedite asupra picturii moderne și la dezvoltarea unui stil personal în articolele de critică de artă, pe care le folosește pentru a aduce în discuție problemele estetice, artistice și filosofice ale epocii sale.

De altfel, Diderot asistă la marile schimbări care au avut loc în artele plastice pe tot parcursul sec. al XVIII-lea, fiind contemporan cu artiști precum Jacques-Louis David (1748-1825), Jean-Baptiste Greuze (1725-1805), Jean Siméon Chardin (1699-1779), Claude Joseph Vernet (1714-1789), François Boucher (1703-1770), Jean-Honoré Fragonard (1732-1806), Jean-Baptiste Deshays de Colleville (1729-1765), Joseph-Marie Vien (1716-1809) și alții.
În Franța, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea a fost o perioadă marcată de „renașterea stilistică și de transformarea profundă a tendințelor artistice și a gustului care vor pune bazele celor mai importante modalități expresive ale picturii moderne.”6 În plastică, predomină stilurile Rococo (cu caracter eterogen) și Neoclasic (reîntoarcerea la Antichitate). În pictură, apar noi modele stilistice care încurajeazsă tendința către „serbările galante” (inițiate de Antoine Watteau), decorurile teatrale și nudul feminin, pictorii adoptând culori pastel, și renunțând la brocarturile, ghirlandele și auriul specifice perioadelor anterioare. Creațiile lui Greuze și ale lui Chardin suscită interesul lui Diderot și anunță apariția plasticii de inspirație naturalistă și burgheză, un parcurs artistic care este profund diferit de clasicismul dominant și de Rococo. Predomină subiectele moralizatoare, de integritate morală, patriotismul eroic (Jacques-Louis David).

 

 

Note
1 Denis Diderot, Jean Le Rond d’Alambert, BEAU, în „Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers”, prima ediție, Paris, 1751, pp. 169-181.
2 J.L.J. Brière (editor), Œuvres de Denis Diderot, Dictionnaire Encyclopédique, vol. I, Paris, 1821, p. 339.
3 Massimo Modica, Diderot philosophe et critique d’art. Essai sur l’esthétique de Diderot, în „Recherches sur Diderot et sur l’Encyclopédie”, 2002 – https://journals.openedition.org/rde/79, accesat la 14.04.2019
4 J.L.J. Brière (editor), op. cit., p. 339.
5 Denis Diderot, Jean Le Rond d’Alambert, op. cit., p. 170.
6 Massimo Modica, op. cit., paragraf 7.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg