Alexandra Müller-Jontschewa s-a născut la Sofia în 1948. A crescut într-o familie de artiști: tatăl a fost profesor de design și rector al facultății de artă din Sofia, iar mama, scenografă, a lucrat ca grafician independent. A urmat Școala de Artă din Sofia și apoi Universitatea de Grafică și Artă din Leipzig. După căsătoria cu Hans-Peter Müller s-a stabilit în Germania, unde trăiește și creează și în prezent. Lucrările sale se află în colecții publice și private din întreaga lume.

 

 

Prima întrebare pe care o ridică pictura Alexandrei Müller-Jontschewa este în ce măsură referința mitologică (includ aici nu numai subiectul, narațiunea propriu-zisă a tabloului, ci și execuția tehnică a picturii, vezi seria de Omagii lui Holbein, ea însăși „tradițională” în sens postmodern) mai este semnificativă pentru spectatorul de azi. Dacă sensul ei nu rămâne opac, prin înstrăinare. Pictorul din mediul ev sau Renaștere, abordând momente ale mitologiei clasice sau biblice știa că se adresează unui public inițiat, care descifra fără dificultate sistemul de referințe culturale. Cunoștea epica. Astăzi, la stranietatea construcției imaginare din altă epocă se adaugă și obscuritatea aluziei mitologice, inaccesibilă spectatorului obișnuit. Ne aflăm deci în fața unui dublu obstacol, care încarcă actul privirii înțelegătoare cu o responsabilitate suplimentară. Intrigă o tensiune între acest sistem de referințe strict delimitat istoric și actualitate. Nu este vorba despre o actualizare la nivel imediat simbolic, (deși evident se poate face o îndelungă hermeneutică) ci de o provocare de a reînvia un imaginar pierdut. De a-i dovedi productivitatea artistică. Ne gândim la un triptic celebru al lui El Bosco (îmi place teribil cum sună numele în spaniolă) Tríptico del Jardín de las delicias, aflat la Muzeul Prado. Aceleași procedee ale bestiarului fantastic, anamorfozelor, asocierilor suprafirești cu Mecanismul și, mai ales, sentimentul neliniștitor al spaimei de Sfârșit. Această manieră de a picta aduce în prezent un anume model de imaginar, nu suprarealismul „recent” este trimiterea imediată, ci un imaginar de altă natură, refulat în timp, dispărut după Renaștere, odată cu zorii modernității.
De aceea, prin chiar titlul tablourilor, Alexandra Müller-Jontschewa folosește tehnica citatului mitologic: Iștar cu Ghilgameș, Satir cu nimfe, Ispitirea Sf. Anton, Judecata lui Paris. Sau a citatului plastic în seria inspirată de Holbein. În sfârșit, a treia temă este fabula. Nu ca ilustrație directă pentru La Fontaine, cât, probabil, pentru a energiza funcțiile profunde ale alegoriei și fascinația animalierului. Pentru că alegorismul este o dimensiune generală a acestor tablouri. Descifrarea lor (asta presupune că au un cifru) nu poate face abstracție de acest lectură alegorică. Ele sunt, mi se pare un fel de exercițiu asupra imaginației, bazate pe citatul mitologic și plastic clasic, poate cu intenția lor este de a-i restaura (imaginației actuale) funcțiile soteriologice și cognitive premoderne. Autoarea pare a ne spune: nu este suficient să salvăm memoria istoriei, marile narațiuni cum se spune, nici erminiile picturale tradiționale, esențial este să păstrăm, să transmitem imaginația creatoare care le unește pe cele două amintite. Unul dintre Omagiile adresate lui Holbein prezintă, sub chipul unui fel de silen burtos și phalic o parafrază la celebrul portret pe care pictorul clasic i-l făcuse lui Henric al VIII – lea, purtând ca „pălărie” un nud feminin într-o poziție lascivă. Iar în dreapta sus aflăm lista celebrelor soții ale regelui englez. De altfel, pictorul din Augsburg fusese trimis, se știe, să facă portretul Annei de Cleves, ca dorită soție pentru rege. Acesta să fie sensul „listei” din tabloul nostru? Astfel de lecturi pot fi aplicate acestor narațiuni vizuale.
Aș numi pictura Alexandrei Müller-Jontschewa suprarealism iconic pentru libertatea cu care combină, într-o juxtapunere simulând oniricul, umanul figurativ, mecanismul distorsionant și animalierul. Este de urmărit felul în care sunt tratate, de exemplu, capetele personajelor. Fie pur și simplu înlocuite de un cap animal, ca în Iștar cu Ghilgameș, Ajax I și Ajax II, Elisabeta I – Omagiu lui Holbein, ciclul fabulelor, fie împodobite cu o arhitectură bizară: Mireasa cavalerului sărac, Contesa Lancia, Henric IV. Acest tip de aglomerare a indiciilor apropie din nou scenografia imaginară, prin tonul simplu și un sentiment acut al spaimei sfârșitului care răzbate din mai fiecare tablou, de atmosfera medievală. De exemplu, într-o compoziție aparent simplă, Templierii, vedem doi cavaleri înzăuați, probabil întorcându-se din bătălie călări pe același cal, armurat la rându-i. Ei calcă pe un fel de pavaj care sugerează hărțile pământului plat ale epocii, pe un fond întunecat, nocturn. Straniul apare în fața lor, unde o dală este spartă și din ea apare o mână uriașă, cu aspect mineral, al cărui index ridicat sugerează că drumul cavalerilor trebuie să fie spre cer. Însă „cerul” nu e vede, este un abstract și ipotetic „în sus”. De fapt, încă două amănunte sporesc hermetismul compoziției: prin spărtura din care iese mâna se vede un albastru intens, ca și cum cerul ar fi sub pământul cartografic pe care calcă templierii, iar în colțul din stânga, imediat sub palma indicială, observabil doar la o privire atentă, se află un înscris: Être ange, étrange. Să fie indicatorul acela spre cer mâna călăuzitoare a Îngerului? Totdeauna străin adică straniu, adică termenul care definește cel mai bine pictura Alexandrei Müller-Jontschewa. Un cuvânt mai vreau să scriu despre dragoni. Ei fac parte din bestiarul acela arhaic al unui subconștient făcut vizibil. Așa este heraldicul Dragon alb pictat, ca să zic așa, cu un „realism” al detaliilor care-l face solemn înspăimântător. O compoziție mult mai complicată introduce tema Timpului. Care e Răul (demonicul este o temă recurentă a acestor tablouri, este prezența). Este vorba de Timpul dragonului. Aici, într-un cadru de mecanism circular (orologiu?) se află încadrate o armură, un nud feminin și un dragon el însuși parcă asamblat din piese metalice, pe lângă elemente mecanice disparate ale unui „ceasornic”. Înghesuiala, comprimarea în spațiul închis circular a elementelor dau senzația iminentului sfârșit. În care timpul însuși s-a sfărâmat.
Pictură de mare forță a ideii și a impactului plastic, despre perenitatea marilor întrebări și spaime existențiale, resuscitând energii uitate azi ale imaginarului, plastica Alexandrei Müller-Jontschewa ex-pune magia imaginii ca victorie împotriva demonilor interiori și exteriori.