Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Salvatore Quasimodo 50 ani de la dispariția scriitorului 2018

SALVATORE QUASIMODO, „DE PE O ROATĂ IMPERFECTĂ A LUMII”
(Modica, Ragusa, 1901 – 1968 Napoli)

Copilăria şi tinerețea nu i-au fost scutite de dificultăți şi amărăciune, între care trebuie amintit cu precădere marele cutremur din 1908 cu epicentul la Messina unde tatăl să lucra la căile ferate. Face studii tehnice în Sicilia şi obține diploma de geometru; se înscrie la Facultatea de Inginerie a Universității din Roma, dar e constrâns, pentru a supraviețui, să-şi întrerupă studiile şi să muncească în cele mai felurite locuri, din Calabria şi Liguria, până-n Sardinia şi Valtellina. Încă din 1930 se remarcă în revista florentină Solaria ca poet de primă mărime, din 1938 până în 1940 este redactor la Il Tempo. În 1939 i se atribuie catedra de literatură italiană a Conservatorului „G.Verdi” din Milano, unde domiciliază până la moarte
(ce l-a surprins la Napoli).
Sicilianul Salvatore Quasimodo, stabilit la Milano, este unul din întemeietorii ermetismului, căruia îi furnizează, mai curând spre a fi à la page, un aport semnificativ prin culegerile Acque e terre (1930, Ape şi pământuri), Oboe sommerso (1932, Oboi scufundat), Erato e Appólion (1936), pentru ca mai apoi, spre sfârşitul anilor patruzeci ai veacului trecut, să-l renege sistematic, atât prin eseuri-manifest, cât şi prin volume ulterioare de poezii. O „umanizare” similară va cunoaşte poezia unui Alfonso Gatto, Mario Luzi, Piero Bigongiari şi Carlo Betocchi, protagonişti ei înșiși ai ermetismului italian al anilor treizeci-patruzeci (cu epicentrul la Florența, Roma, Milano) alături de care pot fi plasați Leonardo Sinisgalli şi Libero de Libero.
În 1959 i s-a conferit premiul Nobel pentru literatură. Autodidact tenace, începuse să studieze latina şi greaca încă de la vârsta de douăzeci de ani. Carțile sale de căpătâi au fost Descartes, Spinoza, Sf. Augustin. Pilda şi mărturia acestuia din urmă ăl determină să citească Evangheliile, dumirindu-se că în căutarea adevărului s-ar afla şi adevărul
însuşi al poeziei.
Traducător de excepție al vechilor greci, de la Homer până la poeții lirici, de la tragici la alexandrini, a fost şi un valoros eseist, critic de teatru şi literar: Poezia rămâne însă nucleul central şi determinant al creației sale. Dincolo de angajamentul civic al cărților din primul deceniu postebelic, poetul explorează dimensiunile intime ale aventurii sale umane, ale vechii sale tentații de solitudine, abordează din nou eternele probleme ce provoacă în conştiința omului dorul unei oaze dincolo de rațiunile vizibilului; între moartea care aboleşte viața, şi viața care se proiectează şi se transfigureză dincolo de moarte. De-a lungul unui traseu de meditație şi cercetare, Quasimodo realiza în chip temerar o idee de poezie ca sinteză de vitalitate, cugetare şi cuvânt, de inspirație şi cultură, de intuiție şi sentiment.

Volume reprezentative:

ACQUE E TERRE, Florența, 1930
ÒBOE SOMMERSO, Genova, 1932
ERATO E APOLLION, Miano, 1936
POESIE, Milano, 1938
CON IL PIEDE STRANIERO SOPRA IL CUORE, Milano, 1946
GIORNO DOPO GIORNO, Milano, Mondadori, 1947
La vita non E’ SOGNO, ibid, 1949
IL FALSO E IL VERO VERDE; ibid, 1956
LA TERRA IMPAREGGIABILE, ibid, 1958
TUTTE LE POESIE, ibid, 1960
DARE E AVERE, ibid, 1966
POESIE E DISCORSI SULLA POESIA, ibid, 1971

din ACQUE E TERRA

Vânt la Tindari

Tindari, aşa cum te ştiu blând
între coline largi aplecat peste apele
insulelor dulci ale zeului,
astăzi mă împresori
și mi te pleci în inimă.

Sui colnice aeriene hăuri,
scăldat de vântul pinilor,
iar stolul de tandri-nsoțitori ai mei
se-ndepărtează-n văzduh,
val de sunete şi iubire,
iar tu mă faci ostatic
N-a fost deloc uşor să scap
spaime de umbră şi tăceri,
refugii desfătări cândva stăruitoare
și moarte-n suflet.

Tu nu cunoşti ținutul
unde în fiecare zi m-afund
și tainice silabe tot hrănesc:
o altfel de lumină îți frunzăreşte geamul
în veşmânt noptatic,
și nu-i a mea bucuria
ce-ți tihneşte la sân.

Abraş este surghiunul
și cerința ce-o tăinuiam în tine
de armonie azi se preface-n
dor de moarte precoce;
și orice dragoste e paravan tristeții,
pas amuțit în bezna
unde m-ai părăsit
să rup din pâinea-amară.

Tindari cel senin mi se-ntoarnă;
prieten duios mă trezeşte
să mă aplec în cer de pe-o stâncă
și apar temător pentru cel ce nu ştie
ce vânt m-a răvăşit din adâncuri .

din NUOVE POESIE

Ce vrei păstor de aer

Şi-aud din nou chemarea străvechiului
bucium al păstorilor, aspru peste şanțuri
albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo undele râului Plàtani rostogoleşte scoici
sub apă printre picioarele copiilor
cu pielea măslinie. Oh, din ce ținut adierea
vântului prizonier se răsfrânge-n lumina
ce-asfințeşte deja; ce vrei Păstor de aer?
Poate îi chemi pe cei morți.
Tu şi cu mine n-auzi, buimacită
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.

din GIORNO DOPO GIORNO

Poate inima

Va să se irosească mirosul acru de tei
în noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
timpul bucuriei, furia lui,
acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne la vedere nepăsarea,
amintirea unui gest, a unei silabe,
dar ca a unui molcom zbor de păsări
printre aburi de ceață. Şi tot mai aştepți,
nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
un ceas hotărâtor, care să-nsemne
începutul sau sfârşitul: o soartă
geamănă de-acum: aici negrul fumului
de incendii usucă beregata. Dacă poți,
uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
urcă din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima ne rămâne, poate inima…

din TUTTE LE POESIE

Tatălui meu

Acolo unde pe ape livide
era Messina, printre sârme plesnite
și dărâmături mergi de-a lungul şinelor
și macazurilor cu chipiul tău de cocoş,
insular. Cutremurul dă-n clocot
de trei zile, e un decembrie de uragane
și mare-nveninată. Noaptea ne prinde
în vagoanele de marfă şi noi turmele de copii
numărăm vise prăfoase cu morții
spintecți de fiare, mestecând migdale
și ghirlande de poame uscate. Prinosul
durerii ni s-a adeverit cu cruzime
în jocurile din luncile malariei
galbene şi-a frigurilor luate din nămol.
Răbdarea ta
mâhnită, delicată, ne-a potolit spaima,
a fost o lecție a unor zile totuna cu moartea
trădată, cu fărădelegea tâlharilor
printre ruine prinşi şi executați pe-ntuneric
de mulțimea puştilor din dane, o
aritmetică simplă, rezultatul era exact
concentric, un bilanț al vieții ce-o să vină.
chipiul tău de soare îl vedeam mereu venind şi
plecând în spațiul sărac de care mereu ai avut parte.
Şi mie mereu mi s-a măsurat orice-am primit,
și ți-am purtat numele
cu puțin mai încolo de ură şi invidie.
Roşul acela pe capul tău semăna unei mitre,
unei coroane cu aripi de vultur.
Şi-acum la cei nouăzeci de ani ai vulturului
am vrut să vorbesc cu tine, cu semnalele tale
de plecare colorate ale lanternei
de noapte, şi-aici de pe o roată
imperfectă a lumii,
pe-o revărsare de ziduri strivitoare
departe de iasomiile de Arabia
unde încă te afli, ca să-ți spun
ceea ce nu puteam odinioară – grea afinitate
de gânduri – ca să-ți spun, şi nu ne-ascultă doar
răcuşorii din baltă, agavele şi-arbuştii de fistic,
precum pândarul de la câmp spune stăpânului

«Baciamu li mani». Atât şi nu altceva.
Nedeslușit de tare este viața.

Ed è subito sera
Ognuno sta solo sul cuor della terra
trafitto da un raggio di sole:
ed è subito sera

Și de-ndată-asfințește

Fiecare e singur în inima pământului
străpuns de o rază de soare:
și de-ndată asfințește

Nu am pierdut nimic

Sunt încă aici, soarele dă ocol
prin spate ca un vultur iar pământul
îmi răsfrânge glasul în al tău.
Și re-ncepe timpul vizibil
în ochiul ce redescoperă lumina.
Nu am pierdut nimic.
A pierde înseamnă să faci pasul dincolo
de o diagramă a cerului
de-a lungul unor frământări onirice, un fluviu
troienit de frunze.

Scrisoare mamei

«Mater dulcissima, acum coboară negura,
apa din Naviglio bate bezmetic în diguri,
arborii se umflă de apă, arşi de zăpezi;
nu sunt mâhnit în Nord: nu sunt
prea împăcat cu mine, dar nu aştept
iertare de la nimeni, mulți îmi sunt datori lacrimi,
ca de la om la om. Ştiu că nu te simți prea bine, că
trăieşti ca toate mamele poeților, săracă
și dreaptă, iluminată de iubirea
pentru fiii plecați. Azi sunt eu
cel ce îți scriu.» – În sfârşit, vei spune, două
cuvinte
de la băiatul ăla care-a fugit noaptea într-un
palton vechi
și-n buzunar câteva versuri. Bietul de el, inimă
tumultuoasă,
o să mi-l omoare-ntr-o zi pe undeva. –
«Sigur că da, mi-amintesc, am plecat din halta-aia
mohorâtă de mărfare ce cărau migdale şi
portocale,
de la gura Imerei, râul năpădit de coțofane,
de sare, de eucalipți. Acum vreau să îți
mulțumesc,
pentru ironia pe care mi-ai pus-o
pe buze, blândă, precum a ta.
Surâsul acela m-a salvat de plânset şi dureri.
și nu contează dac-acum am o lacrimă pentru tine,
pentru toți cei care ca şi tine-aşteaptă
fără să ştie ce. Ah, gentilă moarte,
nu te atinge de orologiul din bucătărie ce bate pe
perete,
toată copilăria mea s-a petrecut peste smalțul
cadranului său, peste florile-acelea pictate:
nu te-atinge de mâinile şi inima celor bătrâni.
E cu putință oare vreun răspuns? Oh, moarte
milostivă,
moarte cuviincioasă. Adio, scumpa mea, adio,
dulcissima mater.»

Scurtă biobibliografie și versiune în limba română: Geo Vasile

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg