Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Samuil Micu – Poetul religios cult în Ardealul secolului a XVIII-lea

Samuil Micu – Poetul religios cult în Ardealul secolului a XVIII-lea

Ilustru reprezentant al iluminismului din Transilvania, Samuil Micu (1745-1806), după numele de familie: Maniu Micu, primind apelativul de Samuil în momentul călugăriei sale (1762), a fost nu doar un teolog desăvârșit dar având contribuții importante și în domeniul istoriei, al lingvisticii, fiind un bun istoric al bisericii, firește remarcabil predicator, orator și traducător notoriu de cărți bisericești ori laice, tălmăcitor al Bibliei (1795), cu preocupări filosofice și de retorică, deopotrivă fiind și un autentic scriitor, poet de vocație, apreciat de Nicolae Iorga („începător al erudiției românești în Ardeal”) ca și de Lucian Blaga („întâiul mare scriitor român din Transilvania”), datorită frumoaselor sale transpuneri în românește, între altele, a Cântarii Cântărilor sau a Pateric-ului (Din cartea părinților multe felurui de pilde), a imnului religios medieval, Stabat mater dolorosa (Cântare jalnică către Preasfânta de Dumnezeu Născătoare) a lui Iacopone da Toldi, apoi Cartea lui Iov, din Biblie, etc.
S-a născut la Sadu (în ținutul Sibiului), nepot al episcopului unit Inocențiu Micu. A învățat la Gimnaziul din Blaj, absolvit în 1762. Intră în Ordinul bazilian, călugărindu-se sub numele de Samuil. A fost hirotonit ieromonah și a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron (1762-1765); este trimis la Colegiul „Pazmanian” din Viena, pentru studii de Filosofie și Teologie (1766-1772). Devine profesor la Gimnaziul din Blaj (1772-1777) și din nou la Viena ca „prefect de studii” la Seminarul „Sancta Barbara” (1777-1783), timp în care face cercetări istorice și publică numeroase lucrări în domeniu. Revine la Blaj, în Mănăstirea „Sf. Treime” (1783-1804), unde se dedică în întregime studiilor teologice, istorice și lingvistice (Doi ani, între 1798-1799 frecventează cursuri de filozofie la Academia din Oradea, avându-l profesor pe Mihai Tertina, o somitate în epocă – v. Nicolae Albu și Mircea Popa), făcând traduceri, iar spre sfârșitul vieții devine cenzor al cărților românești care apăreau la Tipografia Universității din Buda (1804-1806).
I-au fost consacrate de-a lungul vremii numeroase studii și monografii dar abia în 2009, prin strădania unui pasionat și prob cercetător al arhivelor naționale, Prof. univ. dr. Mircea Popa, este semnalată, ca inedită, fiind identificată dub semnătura copistului Iosif Pașca, preot cu studii blăjene, culegerea de poeme imnografice religioase alcătuită de Samuil Micu, intitulată Cuvinte de laudă. Creații proprii (Manuscrisul se află la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Romîne). Textul a fost prezentat de Mircea Popa în revista „Tribuna” și publicat în volumul Cărți, manuscrise, biblioteci (2010) al aceluiași, fără a trezi însă cu adevărat interesul cercetătorilor epocii Școlii Ardelene, în ciuda faptului că el suscită un interes aparte pentru istoria culturii române din Transilvania și a istoriei literaturii române (în speță religioase) în general. Opera a rămas „necunoscută până acum și total ignorată de toți cercetătorii Școlii Ardelene și marilor cercetători blăjeni de tip umanist – precizează Mircea Popa în Prefața ediției pe care i-o consacră: Samuil Micu, Opera poetică. Ediție îngrijită și notă asupra ediției de Mircea Popa (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2016) – deoarece ea a fost camuflată de prezența textului într-un manuscris aparținând copistului acestor versuri. Copistul lor e un cunoscut acolit al Școlilor Blajului și al lui Ignatie Darabant și Samuil Vulcan cu precădere, care l-au folosit ori de câte ori aveau nevoie pentru multiplicarea prin copiere a vreunui manuscris”.
Culegerea este o operă originală, alcătuită din 55 de cuvinte de laudă, pentru cele mai importante sărbători ale anului liturgic, îndeobște imnuri tipic religioase, în care apar pasaje scrise în maniera psalmilor, a rugăciunilor dar și având uneori structuri baladești, evocatoare, descripții narative de fapte miraculoase, având aliura unor mici povestiri în versuri, toate reclamânduși inspirația Biblică, scrise din dorința de a prezenta enoriașilor, în forme agreabile înțelegerii acestora, universul sacral religios. „Orice spre lauda lui Dumnezeu toate să îndemne:/ nu se poate zice a fi lucru netrebuincios și nefolositor – scrie copistul Iosif Pașca în Cuvântul înainte către cititoriu, recomandând poemele lui Samuil Micu – întru acest chip și această cărticică care Duminica și în sărbători după săvârșirea slujbelor dumnezeești, care în bisearica făcătoriului a toate să aducă și acasă îndeosebi, întru rugăciune și evlavică lauda praznicului pre cititori poate să deprinză”. Practica unor asemenea deslușiri pentru deprinderea înțelesului textelor evanghelice era cunoscută încă din epoca medievală în occident, când se încropeau mici scenete ilustrative pe marginea pericopelor biblice citite la liturghie, întocmai ca enoriașii, cei prezenți la slujba religioasă, să înțeleagă mai bine, prin ilustrarea dramatică, în acest caz, a sensurilor pildelor oferite acolo. Samuil Micu alege, în același scop, modalitatea prezentării versificate a ideologiei religioase creștine. Versificările sale au forma (în general) prozodiei populare, la-ndemână, dar mai mereu utilizează limbajul metaforei culte și a limbajului artistic elevat. El își anunță, încă din prima secvență a periplului său de poeme, cu modestie, intenția și angajamentuil: „doresc/ Niscai versuri să-ntocmesc/ Spre-a numelui tău mărire./ Laudă și proslăvire./ Și a slăvi și pre sfinți/ ca prea-i tăi preatini iubiți”. În alt loc: „să sârguim, versuri să întocmim”, ca „să slăvim cu psalmi și laude” faptele minunate ale Mântuitorului și deopotrivă chipurile sfinților, ale Maicii Domnului, mai ales. Că intenționează o creație personală, originală, o mărturisește în repetate rânduri: „să sârguim/ Și versuri să întocmim,/ Prin care să fericim,/ Și-ntru cântări să mărim”. Un exemplu interesant este cuvântul de laudă „la Născătoarea de Dumnezeu”, într-o adorație lirică, a cărei ritmică/cadențată versificare o vom întâlni asemănătoare (desigur, fără nici un fel de relație directă) la Mihai Eminescu: „bucură-te!/ Prea fericită, cu dar dăruită,/ Blagoslovită și prea proslăvită,/ A noastră Doamnă și stăpână/ Sfântă Maria!/ O, prea curată și prea lăudată,/ Tu mai mărită și mai proslăvită/ Ești decât toată îngereasca gloată/ Sfântă stăpână!/ Care ai născut, pre cel fără-nceput,/ Cel peste toate ziditele gloate/ Rămâind iar curată fecioară,/ Sfântă Stăpână!”
Sunt compuse astfel, Cuvinte de laudă, „cătră Dumnezeu Tatăl”; „către Domnul nostru Isus Hristos”; „cătră Sfântul Duh”, etc., dar și „Cuvânt de laudă de praznicul nașterii Născătoarei de Dumnezeu”; „cuvânt de laudă Sfântului Mucenic Dimitrie”; laudă „Sfântului erarh Nicolae”; „către Sfântul Vasile cel Mare”; cuvânt la „Dumineca Floriilor”; la „Vinerea Răstignirei”; la „Zioa Învierii” etc., etc., etc.
Cuvântul de laudă „la nașterea Domnului nostru Isus Hristos”, are melodicitate de colind, cu evocarea faptelor, așa cum întâlnim și astăzi în colindele Maramureșene: „Aflave-ți într-o zmerită/ Peșteră și umilită/ Un cocon mic înfășat,/ Cu scutece și culcat,/ Într-o iesle umilită,/ Dobitoacelor tocmită,/ Și cu-acel înger îndată/ Mulțime nenumărată,/ De-n îngeri s-auzi cântând”. Ritmul este popular însă limbajul e metaforic, specific creației culte. Imagini ca „peșteră umilită”, peșteră „zmerită”, nu sunt proprii autorului anonim. Iar colindul continuă în același stil evocator: „Deci, în Vifleim sosind,/ Păstorii și povestind,/ Aceștia și aducând/ Daruri coconului dând”. Pentru pruncul nou născut utilizează denumirea populară maramureșeană: cocon.
E vizibilă strădania de a stiliza vocabularul, de a da limbii române o articulație nouă, depășind rigiditatea ei încă oarecum rudimentară, specific ardelenească. Așa, bunăoară, articulează cuvântul ierarhi (utilizat azi), după o normă gramaticală proprie: „erarși” („sfinte erarșe slăvite), sau, unui alt cuvânt, forțându-i o nouă articulație: „creștincioasă adunare”. Preia expresii și cuvinte din vocabularul sătesc, fără nici un fel de complexe: „Deschilinit întocmită”, etc., dând discursului liric cult o frumoasă coloratură populară.
În lipsa unei tradiții pentru poezia cultă din Transilvania acelei vremi, Samuil Micu adoptă în discursul liric insinuări de structuri variate în compoziția laudelor sale. Astfel, găsim, spre pildă, versificația de tip baladesc în Cuvântul la Zioa învierii Domnului nostru Isus: „Pilat, le grăi și zisă:/ Aveți păzitori, cum știț,/ Mergeț dară și păziț!/ Care, dacă auziră,/ Mormântul pecetluiră,/ O sută de srtrăji tocmind/ Și-mprejurul lui puind./ Iar când fu la miez de noapte,/ Fu cutremur mare foarte,/ Căci că îngerul veni/ Din ceriu, care prăvăli/ Peatra cea mare, ce fusă/ Pre a gropii ușă pusă./ Străjerii de frică toți,/ Arătându-să ca morți,/ Într-acest chip învingând,/ Pre moarte și înviind”. În alte împrejurări utilizează formule de epicizare a poeticului, mergând pe descripția anecdotică ce amintește formula romanelor în versuri (epopeice): „Precum ne spune istoria-anume,/ Zile-nainte de Paști, cu numite/ Zile șasă, Domnul Isus mearsă/ În Vitania,/ Unde-au și fost Lazăr, cel ce fu mort,/ Care-l învie, și Maria luă/ Mir și îi unsă, și cu-al său păr ștearsă/ Picioarele lui./ A doua-zi apoi, dintră ucenici doi,/ Trimiși fusără și îi adusără/ Un asin, căci era să să ducă/ În Erusalim”.
Suita imnică Cuvinte de laudă, datorată lui Samuil Micu, concepută în secolul al XVIII-lea în Transilvania marcată de ideile ce vor desemna mai târziu ambientul Școlii Ardelene, poate fi cu îndreptățire asumat corpusului literar liric românesc, singular între operele cărturarilor noștri iluminiști din această parte de țară, făcând astfel dovada unei erudiții culturale majore, moderne, a îndrumătorilor naționali, nu numai strict în practica religioasă.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg