Şarpele m-a recunoscut

Şarpele m-a recunoscut. E
cât se poate de limpede acest
adevăr: de parcă niciodată
nu ne-am despărţit. De parcă de
când ne-am cunoscut am rămas
împreună, la o oareşce distanţă,
totuşi, îmi zic acum. Altfel, atunci,
pe malul lacului, şarpele la mine
ar fi venit, s-ar fi apropiat cât de
cât de lumea mea cu tot cu lumea
lui, despre care am aflat atâtea, deşi
cei din jur îi spun ades lumea cealaltă,

fără să ştie că e vorba, totuşi, totuşi,
de lumea noastră, de lumile noastre,
vreau să zic, între care din nu se ştie
care pricini aşezăm hotare peste alte
hotare, hotare peste alte hotare
și rămânem pe aceeaşi graniţă, pe care
lumile convieţuiesc departe de legi,
precepte, dorinţe, semne, calendare,
îngrădiri, şi respiră între ninsori, ploi,
fulgere, tunete, iubiri, soare şi paltini.
Stând faţă în faţă cu şarpele politicos,
lumina, lucrurile din jur mi-apar clare

ca nicicând şi cât se poate de simple.
Ne uităm unul la altul, îngheţaţi locului.
Amândoi avem sângele încetinit, de
reptilă, ori aşa mi s-a părut. Nu-i nimic,
spun. Şi aud cum şi el îngână nu-i nimic.
Nu mă mir. Cuvintele susurate înlăuntrul
meu îşi găsesc ecoul în triunghiul din
faţa mea. Simt asta cu tot trupul și aud
cum în mine se murmură: să iubeşti
din alt unghi viaţa, să bei pe săturate
din amfora ei, sorbind totul, totul,
totul, pe măsura focului.

Ceva îmi spune să rămân

Să iubeşti din alt unghi viaţa, să bei
pe săturate din amfora ei, sorbind
totul pe măsura focului ce şi-a găsit
vatra în tine, repet şi mă uit fix
la şarpele înţepenit deasupra apei;
o parte de trup e-n adâncuri. Doar
o clipă ezit, mă uit în apa de la mal:
e-adâncă, abruptă. Apa mă atrage
ca un magnet. Înecată pe vremuri
de două ori, ştiu ce ar urma, dacă…
Fac un efort şi mă smulg din vraja
apei, ca o victimă din menghina
ucigaşă. Respir pe acest hotar.

Trag aer în piept. Mă agăţ de privirea
şarpelui preistoric; e un şarpe politicos,
care nu seamănă, totuși, cu şerpii de casă
ce ne vin din când în când în curte.
Despre aceştia bunica Axenia spunea
că sunt îngerii păzitori ai casei şi că nu fac
nici un rău. Nu-mi face rău nici şarpele
preistoric, cu capul mare. Poate şi
trupul e pe potriva capului. Şerpii
intră în pământ de Ziua Înălţării Sfintei
Cruci. Pământul nu-i primeşte doar
pe cei însemnaţi de vreun duh rău,
pe cei care au muşcat un om. Cineva

spunea că şi pe şerpii care au muşcat
o pasăre sau o altă vietate minunată
pământul refuză să-i primească. Mă uit
la şarpele din faţa mea şi cad pe gânduri.
Sunt cu ochii pe el. Sunt cu duhul pe el.
Şarpele meu oare de ce întârzie aici?
De ce nu s-a retras în pământ, acasă?
O fi venit să mă ia cu el, fiindcă îi este
urât? Mă pune la încercare aici, în lumea
lui şi a lacului, în pacea-i albastră și-adâncă?
Aşa sunt pădurile şi nopţile de octombrie,
pe o margine de drum, uitat de milenii între
cer și o cetate, în care mai întârzii încă.

Dincolo de acel freamăt

Plec, fie ce-o fi, plec de aici, îmi zic;
se face târziu. Bezna se-adună să cadă
grămadă peste mine, peste lac, peste
şarpe, peste lebedele ce se mai zăresc
pe malul celălalt, departe. Mă desprind
de privirile fixe şi reci ale şarpelui din
faţa mea cu părere de rău, aproape.
Îmi las ochii în măceşul de pe mal
să ardă. Măceşele-mi surâd, de parcă
dintr-o lume diferită de a lor am revenit
fără să ştiu de unde. Şarpele ochi în ochi
să-l mai privesc o dată mă feresc.

Nu pricep din ce pricini drumul mă soarbe
cu paşi cu tot şi mă duce spre ieşirea
din pădure. Nu mă opun. Aud foşnet
de frunze, foşnet de duhuri, de rădăcini…
Sunt rădăcinile mele, spun, şi urmez
foşnetul acela ca de carte veche, răsfoită
de doi amanţi după ce s-au iubit îndelung.
Dincolo de acel zgomot surd, secret
aproape, se distinge, totuşi, un geamăt
dinspre lacul, măceşul şi algele lăsate în urmă,
ori ecoul unui bocet abia auzit, în care se
stinge ceva ca o zbatere de aripă, un freamăt…

Geamătul dinspre lacul pustiu

O, nu se poate, nu se poate!…
Geamătul dinspre lacul pustiu
mă ajunge din urmă, în fiinţă-mi
pătrunde fără efort, se răsuceşte
în casa-i de lut până un tremur
uşor mă cuprinde, un tremur care
întârzie şi mă întreb ce e, fireşte,

şi din ce pricini nu mă lasă în pace?
Parcă m-ar chema spre lac, înapoi,
spre şarpele meu rămas singur, acolo,
printre alge, duhuri, lebede şi umbrele
beznei nedezlegate. E un tremur obscur.
E şarpele cel care mă revendică, vrea
să mă-ntoarcă în lumea lui, murmur.

Nu e nici o îndoială, şoptesc interior,
brăzdată de tremurul acela ca pământul
negru de plug, primăvara. Nu are cum
să fie altminteri: şarpele e cel care
geme şi geamătul lui stins e înghiţit
de pământul care-mi rabdă talpa şi
geme şi el odată cu şarpele, răsucit

în acea vibraţie, care locului mă ţine
şi nu mă lasă să mă desprind de duhul
pădurii, de apropierea nopţii încolţit,
alintat de mirosurile şi vietăţile-i urnite
spre cer, de lebedele albe şi lebedele negre
întoarse laolaltă cu faţa spre răsărit, de buhe
şi de ţipătul ei întunecat, prelung, ascuţit.

Ultima zvâcnire a soarelui

Ultima zvâcnire a soarelui-apune
ucide tremurul necunoscut din trup
şi-l urneşte din loc. Ce linişte e aici!
O linişte de sfârşit de drum. Cărarea
paşii mi i-a supt spre ieşire. Pădurea
e înghiţită de bezna înteţită ca bătaia
de aripă a unei albine care a întârziat
din cale afară de mult departe de stup

şi e vădit zăpăcită de singurătatea
prelungită. Miresmele rămân mult
în urmă, laolaltă cu stolurile de duhuri
ce zboară în toate părţile derutate.
În urma mea rămân măceşii, arţarii,
pinii, beduinii înserării nealinate
decât de un geamăt teribil, stins,
care în graba mare şi-a făcut cuib

printre scoici, alge, nuferi, hârtoape
săpate de viteji strigoi adânc, în ape.
În urma mea rămâne şi felul galeş
al lebedelor albe şi-al lebedelor negre
de a se lăsa în voia duhului când leneş,
când vesel, al apelor. În urma mea rămâne
ceva nelămurit, care nu mă lasă să plec
din pădure şi care mă va chema și mâine.

E timpul să lucrezi

În urma mea rămâne ceva nelămurit,
care nu mă lăsa să plec din pădure
şi care mă va chema iarăşi mâine.
Dar eu nu cred nici în ruptul capului
că voi aduna putere să mă întorc
în pântecul obscur al pădurii încolţite
de haitele de spaime ale înserării.
A venit timpul să mă duc în Cetate
şi să-i spun că ea va fi pierdută,
dacă îşi va împietri inimile de tot.

A venit timpul să mă duc în Cetate.
Nu se mai poate amâna descinderea mea
şi anunţul, care s-ar putea să o salveze.
Poate nu e târziu încă. Poate a venit ora.
Şi totul se va limpezi. Poate tu, Doamne,
te vei îndura şi în nemărginita ta bunătate
vei salva inimile, care au stricat legea.
E timpul să lucrezi tu; e timpul, simt asta;
şi nimic nu mă mai poate împiedica să simt:
nici noaptea, nici oamenii, nici coasta

răului întinsă din când în când peste orizont
şi umbrind partea de cosmos în care mai sunt
şi aştept clipa potrivită, clipa în care să stau,
din nou, ca acum câteva secunde, ochi în ochi,
duh în duh cu tine şi să cânt despre tot ce ne
uneşte dincolo de viaţă, dincolo de moarte,
în viaţa tuturor vieţilor, unde eu şi tu, tu şi eu,
suntem, ca niciodată suntem: inimă în inimă,
trup în trup, gând în gând, sânge în sânge,
respirare în respirare, pământ în pământ.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii