Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Șase răspunsuri la o întrebare (ne)iertătoare

Șase răspunsuri la  o întrebare (ne)iertătoare

M-au fascinat întotdeauna răspunsurile date la întrebarea: „Credeți în Dumnezeu?”. Ele vorbesc despre înfricoșătoarea libertate umană, despre faptul că Dumnezeu, chiar dacă există, lasă omului spațiul respingerii și al negării. Într-o ierarhie ascendentă, de la mundan la divin, primul răspuns ar fi „Nu”. Este răspunsul ateului care, dat fiind că-și joacă viața doar pe libertate, poate fi întâlnit într-un spectru etic larg, de la atitudini anarhice până la respectarea unor norme și legi sociale. În ultimul caz, se aseamănă unui Socrate necredincios, care acceptă moartea dacă legile cetății i-o cer, aceleași legi care-i asigurau bunătatea și avantajul zilelor. Spre deosebire de Socrate însă, el nu așteaptă o întâlnire post-mortem cu zeii. Capabil de un eroism admirabil – atunci când alege binele fără a aștepta în schimb împărăția lui Dumnezeu – cade adeseori în scenarii vanitoase și auto-fascinatorii. O existență tragică, dar eroică, îl caracterizează, asemănătoare celei descrise de D. D. Roșca în Existența tragică.
„Nu știu, trebuie să credem” este răspunsul lui Derrida, filosoful postmodern pentru care indecidabilitatea și omniprezența textului reglează jocul credințelor noastre mereu relative, mereu predeterminate de propria ignoranță. Rămâne o cerință venită parcă de altundeva, în prezența acestui imperativ deloc categoric ce nu se mai întemeiază pe nicio universalitate și pe nicio necesitate intrinsecă: „trebuie să credem”. Nu are importanță de unde sosește acest „trebuie”, din ce tradiție moartă sau neimportantă, din teritoriul cărei voințe de putere, al cărei metafizici învechite, de vreme ce imposibilitatea de a ști („Nu știu”) face răspunsul indecidabil, lăsând încă jocul în spațiul posibilului. Travaliul libertății omului este definitiv, el aude chemarea unui „trebuie” neîntemeiat, nefundamentat, intrus metafizic ce nu se lasă ocolit, dar nu se impune cu tărie. Un imperativ ce stă lângă o propoziție agnostică este un imperativ străin, o voce care nu aparține aceleiași rațiuni sau aceluiași tip de rațiune. La o privire mai atentă se poate observa că răspunsul lui Derrida este de natură kantiană: dacă în Critica rațiunii pure, Kant afirma agnosticismul și limitele rațiunii în privința cunoașterii lui Dumnezeu, în Critica rațiunii practice lăsa locul credinței, în lumina imperativelor și postulatelor rațiunii practice. Un „nu știu”, așadar, urmat de un „trebuie”, ca și cum răspunsul lui Derrida ar sintetiza abrupt cele două critici kantiene.
„Cred că încă mai cred” răspunde Gianni Vattimo, de asemenea filosof postmodern. Credința apare aici într-un grad mai mare decât la Derrida, fără a ajunge însă până la certitudinea existențială a omului religios. Este o credință cu distanță, ca o aducere aminte care succedă unei amnezii, ca un ecou al unei credințe cândva existente, însă rătăcită cu timpul în pliurile altor urgențe.
„Nu, dar voi crede”, răspunde Șatov, personajul dostoievskian din romanul Demonii, atunci când este întrebat de Nikolai Stavroghin (care, asemenea lui Cioran, nu putea nici să creadă, nici să nu creadă). Suflă în această negație brusc retezată un vânt al schimbării, însoțit de speranța unui viitor complet diferit; este o promisiune a convertirii sinonimă doar marilor hotărâri anticipatoare. „Mă aflu aici, în necredință – pare a spune personajul dostoievskian –, dar ceva în mine, mai adânc decât hotărârea mea momentană, îmi certifică o schimbare definitivă în care eu, cel de astăzi, nu voi mai fi la fel.” Uluitor în acest caz este transferul din viitor în prezent al credinței care nu este încă, dar urmează să fie, încrederea în credința de mâine, hotărârea deja luată, deși viața prezentului a rămas în urmă față de ea. Trebuie să vedem acest viitor ca egal cu prezentul, pentru că efectele lui se simt deja, sunt aici și nu mai este nimic de făcut împotriva destinalității revelate deja.
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24) este strigătul cutremurat oferit de un om care îi ceruse lui Hristos să-i vindece fiul. Îndoiala este îndepărtată prin rugăciune, ca și cum în fața vieții și morții, înaintea posibilității unei vindecări fără soluție până atunci, anticiparea bucuriei ar dicta necesitatea credinței. Mai puternic decât îndoiala, strigătul de ajutor al tatălui cheamă credința în toată deplinătatea ei, deși recunoaște înfrigurat insinuările îndoielii.
„Cred.” Acesta este răspunsul din Simbolul de credință ce se rostește comunitar la liturghie. E o afirmare gravă, definitivă, sinonimă certitudinii, capabilă să treacă dincolo de toate îndoielile nu pentru că acestea nu ar exista, ci pentru că ele sunt reduse la tăcere de vocea Tradiției. E o mărturisire asemănătoare unei declarații de iubire împărtășită, încărcată de bucuria fidelității și de responsabilitate. Nefiind doar răspunsul unui solitar care-și declară credința, el dezvăluie comuniunea cu întreaga Biserică. De aceea, este un răspuns care nu ne aparține întru totul, pentru că ne premerge și ne va urma, chiar dacă libertatea de a-l spune este a noastră în întregime. Vorbim cu cuvintele sfinților, credem cu credința lor, încercăm să trăim după modelul vieții lor depline. A distinge între credință și dragoste este în acest punct un non-sens.
Poate că există și alte răspunsuri posibile la întrebarea despre credință. Și poate că în fiecare se ascunde o negație mai puțin vizibilă sau mai pronunțată, o necredință mai violentă sau mai slabă. Fascinația rămâne: pe de o parte, un Dumnezeu care-și asumă toate riscurile și, de cealaltă parte, un om care-și asumă toate riscurile. Să o recunoaștem: eroismul nu este doar pentru cel care, în refuzul lui Dumnezeu, alege binele, ca și cum Dumnezeu ar exista; eroismul se regăsește deopotrivă și de partea celui care, crezând, își construiește viața în acord cu acest bine, uneori murind în fiecare zi (1 Corinteni 15, 31). La fel ca necredinciosul, și cel ce crede are putere doar asupra propriei sale vieți și muriri, iar nu asupra lui Dumnezeu. Și dacă autenticitatea ține de ceea ce este propriu (Eigentlichkeit), ambii pot să fie autentici. Numai că, în final, dacă e să-l credem pe Pascal, unii câștigă și alții pierd, pentru că pariul se joacă până la capăt, la fel ca viața noastră deopotrivă măruntă și absolută.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg