Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Satori

Aşa cum am arătat în articolul anterior, în întreaga mistică creştin-ortodoxă, experienţa eclezială a realităţii lui Dumnezeu este cotată, la o primă evaluare, ca fiind un apogeu al parcursului monahal. Cu toate acestea, urcuşul duhovnicesc începe să se deruleze cu adevărat abia de la acel moment de profundă şi ireversibilă inflexiune. În rezumat, despre această experienţă vie şi tulburătoare se poate spune că, de fapt, înglobează toate acele stări catalogate ca fiind spirituale, religioase, mistice, magice, parapsihologice etc.
De altfel, în mod asemănător stau lucrurile şi în ceea ce priveşte ritualul de iniţiere în tainele francmasoneriei care „…nu are drept scop primordial […] decât să permită candidatului să facă experienţa «Unităţii-Totalităţii», să trăiască această intuiţie fundamentală că nu există o diferenţă esenţială între sine şi ceea ce este în afara sinelui. Singura raţiune de a fi a ritualurilor – fie ea aceea a iniţierii sau cele care urmează, referitoare la companioni şi maeştri – nu este dobândirea unei ştiinţe teoretice, ci trăirea unei experienţe concrete. Şi, pornind de la această experienţă, putem ţine discursuri, nu invers!” La finele stagiului de calfă aspirantul declară: „Am văzut Steaua Înflăcărată!” Prin această formulă ritualică este marcată, în mod simbolic, încheierea parcursului în Micile misterii (Orizontala, Fotisis) şi intrarea definitivă în arealul Marilor misterii (Verticala, Theosis). Cu alte cuvinte, „sporul de salariu” pe care-l primeşte companionul nu este nimic altceva decât o confirmare şi o recunoaştere a noului său statut, tocmai ca urmare a faptului că aspirantul a trăit ființial experienţa transcendentală.
Aşadar, mult râvnitul statut de homo universalis este validat doar prin trăirea lăuntrică a întâlnirii cu Lumina. Cu alte cuvinte, eşti homo universalis dacă ai avut iluminarea, dacă ai văzut la propriu Steaua înflăcărată. În absenţa acestui eveniment crucial, individul nu are argumente să susţină că ar fi ajuns în centrul Fiinţei şi astfel el îşi va continua nostalgia cu care a venit pe lume, aceea a se întâlni lăuntric cu Dumnezeu, Sinele transpersonal ca expresie supremă a transcendenţei divine.
Dintr-o altă perspectivă, s-a spus în mod explicit că un singur lucru se regăseşte în cultura europeană modernă ca, de altfel, în toate culturile lumii, anume, ideea de om perfect. „…Într-adevăr, China a avut idealul unui astfel de om, pe care l-a numit «omul veritabil» – chen-jen; India a cunoscut şi a păstrat şi astăzi ideea unui «om eliberat» pe care l-a numit jivan mukta; Grecia a denumit pe omul perfect sophos, «purtător de lumină»; Kabbala ebraică vorbeşte de Adam elyon (Adam Kadmon, n.n.) – «omul suprem»; civilizaţia creştină a cunoscut sfântul, întrupat apoi în cavalerul în căutarea Graalului; islamul a avut ideea unui om universal – «al insânu l-kâmil»”. De menţionat aici că, de fapt, îi datorăm lui René Guénon formularea primă referitoare la această cunoaştere iniţiatică despre omul universal, precum şi transmiterea mesajului către lumea occidentală materialistă şi ateistă, ruptă, aşadar, de ceea ce metafizicianul din Blois numeşte starea primordială a fiinţei umane, cea care implică iluminare, desăvârşire spirituală şi transcendenţă .
Cine ajunge pe această experienţă a iluminării şi, astfel, înţelege profund și fiinţial, în litera şi spiritul lor enunţurile de mai sus, va conştientiza instantaneu, de asemenea, că miza omului trezit la realitate şi decis să-şi asume devenirea întru Fiinţă a fost dintotdeauna, este şi va fi transcendenţa despre care vorbesc toţi marii iniţiaţi ai lumii și, mai nou, savanții și filozofii. Totuşi, nimeni nu va putea vorbi vreodată calificat despre acest apogeu al omului dacă nu va experimenta, în prealabil, întâlnirea lăuntrică cu Marea Lumină din sufletul uman. Iluminarea este anticamera a ceea ce tradiţia denumeşte generic urcuşul duhovnicesc, treptele desăvârşirii sau, în alte situații, vămile văzduhului! De altfel, trebuie spus aici că, referitor la transcendență, se recunoaște astăzi din ce în ce mai vocal că aceasta constituie miza întregii filosofii a lumii!
În continuarea expunerii noastre, ne vom strădui să ilustrăm această problematică insolită privind experienţa iluminării referindu-ne, cu deosebire, la un maestru spiritual care a activat în Occident în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanul Karlfried Graf Dürckheim (1896-1988). Cele mai importante lucrări ale acestuia, pe care, de altfel, le vom evoca şi noi în cele ce urmează, au fost traduse şi publicate în limba română.
Prin forţa împrejurărilor, Dürckheim îşi petrece aproape un deceniu din viaţă în Japonia, primeşte aici o iniţiere în zen budism şi revine, apoi, în Europa, la începutul anilor ‘50, unde înfiinţează o şcoală neobişnuită şi unică, în felul ei, intitulată „…de terapie iniţiatică”. Maestrul nostru conştientizează acut o deficienţă fundamentală a omului occidental – materialist şi individualist – în contrast cu cel din Orient, ghidat de o filosofie de viaţă holistică şi integratoare. Această carenţă rezidă tocmai în starea de confuzie şi ignoranţă pe care o relevă homo europeus în ceea ce priveşte problematica iluminării şi a transcendenţei, deopotrivă. Spune Dürckheim, în acest sens: „Avem nevoie (în Europa, n.n.) de o cultură a experienţei interioare care nu se mulţumeşte cu exerciţii specifice, ci care crede cu veridicitate vechiul dicton: «fiecare clipă este cea mai bună dintre ocazii». Totul devine ocazie pentru a practica calea interioară, cale pe care, în perfectă rezonanţă cu Fiinţa noastră autentică şi cu FIINŢA, ne transformăm treptat într-o Persoană care, prin permeabilitatea ei la FIINŢĂ, face posibilă împlinirea vocaţiei noastre.”
Experienţa aceasta supraindividuală este văzută de către Dürckheim ca fiind dincolo de religii, accesibilă omului nu pentru că ar fi creştin, musulman sau budist ci, în primul rând, pentru că are statut de fiinţă umană. Satori face cu putinţă imposibilul, inconceptibilul, iraţionalul, adică tot ceea ce încalcă legile rigide ale gândirii reducționiste, intelectiv-raţionale . În acest caz, re-ligarea omului cu divinul este, cumva, un fenomen de rezonanţă fină, o consonanţă care se produce, cum ar spune Ştefan Lupaşcu, între trăirea la propriu a iluminării şi realitatea înconjurătoare în care sacrul este evident în toate cele ce sunt. Prin satori, aspirantul reuşeşte imposibilul, coincidentia oppositorum şi astfel, transcenderea contrariilor, reunirea vidul cu preaplinul, a vieţii cu moartea, a fiinţei cu nefiinţa.
Pentru cel care a trăit experienţa, iluminarea are o importanţa covârşitoare. Ea face distincţia între profan şi sacru, între Micile şi Marile misterii, între om şi zeu. „Niciodată omul nu ar putea depune mărturia Fiinţei lui autentice fără «întâlnirile» – experienţe şi clipe privilegiate în care plenitudinea forţei, a sensului profund şi a iubirii izbucnesc cu atâta abundenţă. Asemenea experienţe, prin Plenitudine şi prin exigenţa unei responsabilităţi noi pe care ea o generează, se disting atât de mult de experienţa naturală a lumii, încât omul nu poate să nu vadă acolo manifestarea a «ceva» supra-existenţial.” Iată, în acelaşi registru, încă un citat edificator: „Începutul filosofiei apare astfel ca o minune, ca un miracol. Şocul primit de către existent în faţa Fiinţei generează o lumină în intelectul uman, prin care acesta îşi luminează propria existenţă precum şi participarea la Fiinţă. Revelaţia produsă în existent în urma constatării că el aparţine Fiinţei este tocmai miracolul: ceea ce nu s-a mai petrecut, ceva ce – conform ordinii fireşti, cunoscute, a naturii existentului – nu era prevăzut. Virtual însă, existentul poseda miracolul de a se deştepta printr-un şoc luminos, dovada constituind-o chiar filosofii deşteptaţi la filosofie prin această minune”.
Zen budismul este, înainte de toate, o stare de religiozitate bazată pe o experienţă, ne spune Dürckheim, nicidecum o religie sau o credinţă, în sensul pe care-l acordăm noi, europenii, acestor două concepte. Ca să fii în interiorul zen-ului trebuie să fi trăit experienţa transcendentală. Când un maestru zen evocă această trăire supranaturală, el vorbeşte, de fapt, despre iluminare şi despre natura lui Buddha. În realitate, în noi toţi, credincioşi sau nu, există această natură, această potenţialitate care ne plasează dincolo de spaţio-temporalitatea şi de convingerile noastre religioase indiferent care vor fi acestea. Pentru aspirantul la cunoaşterea Fiinţei sale esenţiale, Sinele transpersonal, zen budismul propune exerciţii spirituale tradiţionale şi un anume stil de viaţă echilibrat şi fără excese.
Pentru cel ce se identifică cu ego-ul său precar şi limitat, transcendenţa este exterioară, în Cer, iar relaţia sa cu Dumnezeu va fi întotdeauna mediată de preot, în timp ce, pentru omul care se autocontemplă ca fiind un întreg într-o realitate non-duală, transcendenţa reprezintă însuşi nucleul fiinţei umane şi al universului, deopotrivă. În acest al doilea caz, relaţia omului cu sacrul este neintermediată, adică „faţă către faţă”. Iluminarea modifică instantaneu întreg sistemul de gândire al individului şi nu are nimic comun cu declic-ul intuiţional. „Iluminarea adevărată înseamnă […] o cutremurare care transformă omul în întregime, care schimbă tot modul lui de a fi, chiar şi pe cel «fizic» și de fi «acolo» (vigil, atitudinal şi extrem de prezent, n.n.), în lume” .
Aşadar, transcendenţa este leagănul tuturor religiilor dar, cu toate acestea, transcendenţa nu aparţine de fapt nici unei religii, ea este pur şi simplu universală, aflându-se la sorgintea fenomenului mistic şi al philosophiei perennis, deopotrivă. De aceea, religiile îi separă pe oameni, dogma sfârșind prin a ucide spiritul prin rigoarea sa absurdă şi nefirească. Concomitent, iluminarea este cea care va asigura unitatea, ea fiind în mod natural universală şi general valabilă. Experienţa este o trăire subiectivă a întâlnirii ego-ului cu Fiinţa profundă, transcendentă şi imanentă, nucleul divin și necondiţionat existent în fiinţa umană. Individul este determinat, prin această trăire, să conştientizeze ceea ce este el cu adevărat. Pe cale de consecinţă, conceptele moderne referitoare la unitatea transcendentală a religiilor şi la ecumenism au la bază considerente de acest gen.
În mare parte, lumea ştiinţifică și oamenii politici refuză aceste experienţe de teama forţei transcendente care există dincolo de sistemele inventate de om. Această forţă însă, reprezintă un răspuns universal la toate problemele omenirii deoarece ea corespunde unui nivel superior de dezvoltare. În mod vădit, transcendenţa este problema fundamentală a cunoaşterii umane. Totuşi, există şi numeroşi savanţi, între care se disting cei implicaţi în cercetarea atomului și a nucleului său, care acceptă explicit existenţa unei unice info-energii fundamentale, omniprezentă şi omniscientă, vital implicată în ordinea cosmică. „Cele două teorii au condus la cea mai impresionantă construcţie a fizicii din toate timpurile – modelul standard – al cărui subiect «fierbinte» l-a constituit unificarea forţelor fundamentale din natură. Concluzia […] a fost foarte clară; toate cele patru forţe sunt […] forme ale unei singure forţe! Iar de aici până la relaţionarea fizicii cuantice cu experienţele misticilor […] nu a mai fost decât un pas.”

Note
1 Jean-Yves Lacoste – Experienţă şi absolut, Ed. Deisis, 2001
2 Louis-Marie Oresve – Marele secret masonic, Ed. Lucman, 2010, p. 116
3 Dürckheim utilizează sintagma „om just” sau „om metamorfozat”
4 Centrul cercului, cum spun francmasonii
5 Setea de întregire, tânjirea naturală după Dumnezeu și după unio mistica
6 Anton Dumitriu – Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Editura Eminescu, 1990, pp. 7-8.
7 René Guénon – Omul şi devenirea sa după Vedânta, Ed. Antet, 1995, pp. 184-189
8 Alexandru Surdu – Problema transcendenţei, Ed. Herald, 2012, pp. 233-236
9 Karlfried Graf Dürckheim – Dialog pe calea iniţiatică, Ed. Herald, 2007; Centrul fiinţei, Ed. Herald, 2011; Hara. Centrul vital al omului, Ed. Herald, 2012; Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu, Ed. Herald, 2014
10 Karlfried Graf Dürckheim (2014), p. 48
11 Denumită satori, în zen budism
12 Karlfried Graf Dürckheim (2011), pp. 57-58 şi 80-81
13 Ştefan Lupaşcu – Universul psihic, Ed. Institutului european Iaşi, 2000
14 Karlfried Graf Dürckheim (2014), p. 42
15 Anton Dumitriu – Philosophia mirabilis, Ed. Fundaţiei culturale române, 1992, p. 30.
16 Karlfried Graf Dürckheim (2014), p. 72
17 Teoria electrodinamicii cuantice şi cea a cromodinamicii cuantice
18 Ovidiu Brăzdău (2010) – Experienţa conştientizării. Teorii şi cercetări moderne privind stările de conştiinţă, Ed. Info-sănătate, p. 11

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg