Scări spre mansardă 5

Prima regulă a mansardei este
să o faci să nu aibă rău de înălțimea ta,
a doua ar fi să încapă în tine
undeva în zona toracică
a arhitecturii tale nedesăvârșite.
Să nu-i curgă tavanul e un moft,
ai rata revelația pescarului de stele
dormind sub propriul năvod,
întins să cadastreze cerul.
Apoi ibricul în care să locuiască
un spiriduș diogenist,
atunci când nu ai bani de cafea.
Ea va veni din când în când să te deretice,
cu coada ei strânsă cu un ac de cravată,
te va iubi scâncind ca un greier,
iar la plecare va uita întotdeauna
să coboare scările.

Scări spre mansardă 7

De câteva milenii
Dumnezeu încearcă să ne convingă
că putem trăi în atemporalitate,
iar noi, evlavioșii,
îi tot băgăm pe gât
aceeași poveste răsuflată
a ceasului rablagit cu cuc
care întors cu fața spre perete
se transformă în ceas cu ciocănitoare
deranjând locatarii
lumii paralele vecine.
Doamne, ia-ne bormașina din mână!

Schița unei întâlniri cu Dali

Portarul cu o singură mână
din care dădea un lift verde spre biroul
unor avocați surdo-muți,
ce îşi pledau cauzele tăcând
în atât de multe feluri
încât grefierii izbucneau în lacrimi
admise ca probe de divorț amiabil.
Cealaltă mână,
o pierduse fără a băga de seamă,
caz de neglijare detaşantă,
adică mâna lui s-a simțit atât de părăsită
încât pur şi simplu a plecat,
a găsit-o după o lună,
atașată de statuia unui pictor minimalist,
vandalizată în noaptea de Sânziene,
a încercat să mai stea cu ea o vreme
dar mereu se apuca să deseneze
nuduri pe buletinele celor ce urcau,
așa că a rămas doar cu cea verde
care învățase de la fugară
să dezbrace femei în lift.

Umbre la plimbare 2

Venea cu dragostea ei
cum venea mama cu mâncare în studenție,
cu grija că unei bucăți din ea îi era foame.
Și atunci mersul trenurilor se rescrie pentru ea,
avioanele o iau când face autostopul,
pământul își schimbă sensul de rotație
doar pentru că ea aleargă
spre singura ei ambasadă, vie și sigură.
Și nu e Ana vreunui meșter nebun,
ar lua mistria și s-ar zidi singură
în rostul încă nesigur al dorului meu,
ca să nu o mai pierd niciodată!

Scări spre mansardă 2

Mansarda, cât o ladă de zestre însărcinată,
o câștigasem la ruletă rusească
de la un nenorocit de poet ce înnebunise,
susținând că Dumnezeu îi bate în țeava de calorifer
dictându-i în alfabetul Morse, epigrame deochiate.
Mai spunea că sfârșitul lumii nu-l va aduce
nici apa și nici focul
ci trădarea sfinților ce încarcă deja statul de funcții.
Nici măcar nu a fost o ruletă rusească adevărată,
folosise în locul glonțului un greier concertist,
spunea că nici un poet adevărat nu poate supraviețui
unui greier strivit de percutorul armei.
Avea dreptate!
A doua zi a murit poetul nebun,
înecat cu muzicuța cu care ieșise dezbrăcat
să ia locul greierului în orchestra grădinii publice.

Umbre la plimbare 1

Povestea noastră de vară,
de fapt o proiecție pseudosexuală,
începe cu:
“Nu a fost niciodată ca atunci!”,
deși orașul gâfâia diferent
ca și chelnerul bătrân ce ne-a condus
la masa aceea ce nu exista
nici măcar metafizic,
era doar o umbră inexplicabilă
pe mozaicul terasei de cartier deochiat,
am băut vin dintr-o umbră de pahar,
ai cerut o umbră de cafea la nisip,
am avut amândoi o umbră de îndoială
când am vazut umbra notei de plată
fără nici o umbra de indecență,
Când am plecat ne-am dat seama că
de fapt ne ieșiseră în oraș doar umbrele,
noi rămăseserăm în hotelul bătrân
să ne iubim în fața oglinzilor.

Lămuriri

Nu există decât două desparțiri:
de copilărie și de viață,
celelalte sunt indepărtari,
sunt desprinderi nepricepute.
Nu există decât două morți:
de mamă și de tine,
celelalte sunt neîntoarceri,
sunt atracții negre.

Despre dinamica sufletească a zborului 1

Ești mort dacă te doare
aripa frântă ce a mușcat pământul,
ești viu dacă te doare cea văduvă
pentru că nu va mai putea zbura niciodată.

În goana vârstei

Sunt din ce în ce mai interesat de nimic,
asta înseamnă că am renunțat să caut totul,
las taina să tăinuiască,
las lipsa să lipsească din plinul ei beteag.
Frumusețea,
cel mai vânat nimic,
e o pradă prea iute pentru mine
vânatorul de perle carnivore.
Şi în fond, de câte ori am avut-o în bătaia puştii,
eram, ori prea crud ca să nu-mi tremure glonțul,
ori prea copt ca să-mi mai doresc trofee.
Ce făceam în timpul în care aş fi putut iubi-o?
Căutam totul…

Păreri

Poezia este floarea care miroase spre înăuntru,
sau, mai bine, o florăreasă parfumată zăpacit
și dată în dar, de propria meserie,
lumii în infarct olfactiv.
Și dacă tot suntem in falsă parabolă
a adevărului despre frumusețe,
nu există leac să nu poată omorî
rugăciune să nu poată da in blestem
ori viață să nu-și ceară pedeapsa.

Despre căsniciile poetului

Căsnicia poetului e tăcută,
asta pentru că e mai mereu plecat
să convingă cuvintele că sunt frumoase
Căsnicia soției poetului e şi mai tăcută,
pentru că într-o zi a ales actorul
în locul teatrului,
medicul în locul rețetei ilizibile,
astrologul în locul horoscopului zilnic,
preotul în locul spovedaniei,
iar poezia e doar puțin mai nimic
decât o taină.