Fondatorul primului magazin de muzică din România, Emil Biebel a fost bănățeanul care a inventat conceptul de excursii la concerte rock (la Budapesta). Având sânge maghiar, român, german şi slovac, Emil Biebel a publicat unul dintre primele fanzine din țară, a organizat primele evenimente DIY la Timișoara, a făcut management artistic timp de 10 ani pentru Implant pentru refuz și este producător muzical.

RiCo: – Când ai descoperit pasiunea pentru muzică?
Emil Biebel: – La întrebarea asta putea să îți răspundă mai bine mama mea care avea obiceiul să povestească că dansam pe lângă mese pe muzica lui Elvis Presley (pe vremea aia lăutarii din Timișoara asta cântau!) de câte ori mergeam la restaurant. Dar conștient am început să ascult muzica la modul serios de pe la 12 ani, când am primit de ziua mea albumul Phoenix “Cei ce ne-au dat nume”; îl ascultam de cel puțin trei ori pe zi. Ai mei însă aveau multă muzică pe vinil, așa era pe atunci. Cred că prima dată am auzit muzică populară la televizor. În copilăria mea nici măcar țiganii nu ascultau “muzică populară”, mă refer la shitul ăsta urban ce a apărut în anii comunismului.

— Care este primul album pe casetă sau vinil pe care l-ai deținut?

— Tocmai ți-am povestit despre primul meu disc. Primele trei au fost toate semnate de Phoenix: al doilea a fost “Mugur de fluier” și al treilea a fost “Cantafabule”. Primele discuri occidentale mi le-am cumparat pe la vreo 16 ani: Led Zeppelin, “III”, Jean Michel Jarre, “Oxigene” şi Mike Oldfield, “Tubular Bells”; le-am cumpărat deodată și m-au costat o grămadă de bani.

— Cum ai descrie scena muzicală din Timișoara la începutul anilor ‘90?

— Am sa îți enumăr câteva nume: Pro Musica, Cargo, Survolaj, Cardinal și mai erau și altele… Multe trupe s-au spart pe la sfârșitul anilor ‘80, alta ar fi fost treaba dacă membrii lor nu fugeau din țară. Trebuie sa îți aduc aminte că Timișoara a avut în anii respectivi (mă refer la sfârșitul anilor ‘80) cel mai mare festival de rock din țară: Tim Rock. După 1990, aproape imediat au apărut, odată cu festivalul “Underground”, mai multe trupe de punk, cum ar fi: Haos, Guranii, Arc Gotic sau Umbre Zidite, și câteva de metal, precum: Ultimatum, Damnat, Macrothumia (transformat ulterior în Negură Bunget). Se cânta destul de mult pentru acele vremuri fumurii.

— Ai înființat primul magazin independent de muzică din România după ‘90. Cum ai defini spiritul Rocka Rolla?

— Nebunie frumoasă!

— Când te-ai implicat prima dată în organizarea unui concert și care este cea mai frumoasă amintire pe care ai avut-o în postura de organizator?

— Cred că primul concert organizat în totalitate de mine a fost unul cu Anarhia din Lugoj și Damnat din Timișoara (în 1 noiembrie 1992). Toate sunt amintiri frumoase. Dar concertul care m-a marcat cel mai tare și care până la urmă mi-a și distrus cariera de promoter (cu toate astea iubesc fiecare minut din el) este concertul open air cu Implant pentru refuz din curtea clubului Lemon, în care am încercat să fac primul DVD Live al unei trupe din România (în 2 mai 2000). Cred ca la vremea respectivă să captezi sunet live pe 16 canale și să ai nouă cameramani friza nebunia. Ei bine, noi am realizat acest lucru. Am avut 30.000 W la sunet, o scenă profesională, multă lume, o cântare foarte bună, un succes, dar în același timp cel mai mare eșec al meu.

— Când te-ai decis să te implici în impresariatul și managementul de formații și care au fost colaborările cele mai importante pentru tine de-a lungul anilor?

— Am avut câteva încercări prin ’93 cu Damnat și Subcontrol. Cea mai importantă colaborare pentru mine a fost cea cu Implant pentru refuz.

— Prin ce consideri scena muzicală timișoreană mai răsărită față de celelalte scene muzicale din țară și de ce consideri că a devenit din ce în ce mai greu de-a lungul anilor ca artiștii de origine timișoreană să se impună pe plan național?

— Ca sa îmi întăresc punctul de vedere pot doar sa fac o înșiruire a trupelor care s-au născut aici, dar sunt sigur că îmi vor scăpa câteva: Phoenix, Progresiv TM, Abra, Autostop, Metamorf, Sector 3, Bega Blues Band (originala, nu fake-ul de acum), Impact, EKG, Cardinal, Amala, Ultimatum, Neurotica, Radical din Val, Umbre Zidite, Haos, Damnat, Subcontrol, Negura Bunget, Guranii, Koma, Arc Gothic, Cargo, Implant Pentru Refuz, Dor de Duh, Methadone Skies, Egocentrics, Kultica, Scrum, Era Ticăloşilor, Stone Fixion, Quo Vadis, Survolaj, Burning Table – și multe altele. O grămadă de muzicieni sunt împrăștiați prin țară, iar asta este o poveste ce ține de prin anii ‘60 și încă continuă. În înșiruirea mea poate am enumerat 30% din formațiile care au fost în Timișoara. Scena din Timișoara nu e mai răsărită, ci este mai completă din punct de vedere stilistic. Aici s-au cântat de toate; trupele din Timișoara au acoperit de-a lungul timpului aproape toate genurile de rock. Nu cred că e mai greu să se impună pe plan național, niciuna nu și-a făcut din asta un țel; cred că mi-au ascultat sfatul și și-au canalizat energiile în alte direcții, mai “în afară”

— Cum a evoluat scena muzicală din Timișoara pe parcursul anilor 2000?

— Eu cred că acum scena rock din Timișoara e mai puternică ca niciodată. Notorietatea, acum știm cu toții, are tot mai puțină legătură cu calitatea. Și mai știm că scena a fost ucisă din fașă de media românească.

— Ai înființat Viniloteca cu scopul de a crea un centru de cultură alternativ. În ce sens consideri că ai reușit acest lucru?

— Am înființat Viniloteca ca o consecință a faptului că sunt adept al culturii alternative, nu neapărat împotriva curentului principal, dar nici cu el. Viniloteca s-a născut dintr-o frustrare, aceea că știam sigur că mai am multe de spus. În perioada asta de 10 ani de “sihăstrie” puterea de muncă în ceea ce făceam zilnic (total altceva, nelegat sub nicio forma de muzică) mi-a fost dată de gândul că odată cândva mă voi reîntoarce și voi face ce știu eu mai bine: management muzical în toate formele lui. Mi-a ieșit o parte din asta, în foarte scurt timp Viniloteca a ajuns un spațiu căutat de timișoreni, dar mai ales de turiști.

— Ce părere ai de faptul că Timișoara este Capitală culturală europeană în 2021 și în ce sens consideri că ar trebui să se dezvolte scena culturală timișoreană în următorii ani ca să fie pregătită pentru acest moment istoric?

— Eu văd chestia asta ca pe o recunoaștere a trecutului orașului. Ce se întâmplă în prezent în oraș e puțin mai departe de ceea ce ar trebui să fie o Capitală europeană a culturii. În consecință va trebui să ne recuperăm cât mai repede trecutul. Asta înseamnă că trebuie reabilitat centrul istoric al orașului, revigorat cu ajutorul autorităților izvorul creativității locale (care părea interminabil). Trebuie sa profităm cât mai mult de multiculturalitatea orașului; nu știu însă dacă autoritățiile orașului sunt pregătite pentru asta. Din punct de vedere cultural însă, orașul e pregătit să facă față și situația actuală e ca o mană cerească pentru artiști. Să sperăm că vom reuși să ducem la capăt cu bine chestia asta, ca Timișoara să devină un pol important al culturii din România și, de ce nu, din Europa.
Interviu realizat de
RiCo