Consiliul
Județean Cluj
Schadenfreude sau sub țesutul textil proiectat de Hugo Boss se ascund zombies
Cînd am comandat, pe situl librăriei, Zona de interes nu a contat: a) că a intrat deja în categoria chilipir (publicată fiind acum 3 ani, în 2020, de Pandora M, colecția Anansi contemporan, în traducerea fluidă și rafinată a Mihaelei Ghiță); b) nici că Martin Amis, autorul, s-a stins pe 19 mai a.c., la 73 de ani (la fel ca fantasticul său tată, Kingsley Amis), în urma unui cancer esofagian (capodoperă tîrzie a unui „lifelong smoker”); c) și nici că ecranizarea liberă, cu titlu omonim, a lui Jonathan Glazer a primit, tot anul acesta, la Cannes, atît Marele Premiu al Juriului, cît și premiul FIPRESCI; d) sau c-aș fi încercat să-mi spăl din păcatele literare, după ce, mai bine de un deceniu în urmă, citind mediocrul Casa întîlnirilor – publicat, ca mai toate edițiile românești din Martin Amis, la Polirom – hotărîsem să nu mă mai apuc de alt roman al britului scandalagiu. Desigur, dacă aș fi dat mai întîi peste Banii – freneticul roman anticonsumerist din 1984 –, aș fi ajuns, mai repede, la alte titluri din portofoliul britanicului.
M-am jucat puțin de-a intuiționismul.
Cartea a venit la una din librăriile mari. Am plătit-o. Am citit recomandarea entuziastă a lui Richard Ford – printre puținii scriitori contemporani demni de toată admirația. Am răsfoit-o două-trei zile mai tîrziu.
Am citit notele de la final, mulțumirile neortodoxe. Mulțumiri și postfață: „Cele ce s-au petrecut” au morfologia unui eseu erudit epistolar, în care judecățile sînt clare ca fețele diamantului și unde – tot mai rar astăzi – ceea ce-i demn de detestat e detestat din toată inima, iar ceea ce e demn de admirat este venerat public; recitite după lectura romanului de aproape 400 de pagini, notele astea dezvăluie o mare lecție de istorie contemporană, mai amară decît ceaiurile hepatoprotectoare.
Zona de interes este ultima mare operă a umanității care anchetează Holocaustul & pandemia nazistă – așezîndu-se firesc în succesiunea unor texte fundamentale semnate de Anne Franck, Primo Levi, Paul Celan, W.G. Sebald sau Jonathan Littell – „îmi vine în minte aparteul sec al lui W.G. Sebald potrivit căruia nici un om serios nu are cum să se gîndească la altceva.” (p.393) Că Sebald a fost profet, ne-o arată limpede războiul de la granițele noastre sau ascensiunea naționalismului în proximitate. Distrugerile la o scară nemaiîntîlnită în istorie, provocate de nazism trebuie să fie un subiect de reflecție permanentă. O „înclinație involuntară spre distrugere și, mai tîrziu, corolarul ei perfid, pornirea conștientă spre «moartea națională»”, în cazul lui Hitler, „au existat dintotdeauna” (p.392) După cum, „cealaltă idee centrală a lui Hitler, care viza conspirația mondială evreiască, vine direct din abecedarul maladiilor mintale – este întîiul și cel mai jalnic clișeu al schizofrenicului.” (p.393) Deși, cum observa Primo Levi, nu putem de fapt înțelege, explica persoana acestuia pentru că noi nu sîntem – din fericire – psihopați, atinși și modificați de forța infernală a nazismului. Pentru că teoria, orice teorie istorică e deficitară aici, Martin Amis scrie cel mai… narativ dintre romanele dedicate Holocaustului, încercînd să folosească personaje reale și să completeze lacunele din biografia acestora, să descrie iar nu să interpreteze vastul mecanism al distrugerii. Realitatea lagărelor de exterminare bate orice a imaginat omul de la Dante încoace. După cum și, în nucleul brun al infernului hitlerist, se vede mai limpede, mai adevărat ca în orice religie, superioritatea victimelor în fața călăilor. Supraviețuitorii regretă ca au supraviețuit, fiecare amintindu-și o altă ființă – și asta documentează volumele de istorie orală – care ar fi meritat mai mult decît ei înșiși să rămînă în viață: „Într-o refutare categorică a ideologiei naziste, acești «suboameni» se vede treaba că erau în realitate crema umanității” (p.388), conchide în felul său inimitabil-tranșant Martin Amis.
Dar romanul lui Amis pune împreună victimele și călăii, focusînd – probabil pentru prima oară la intensitatea aceasta – mediul domestic al stăpînilor de sclavi din estul Reichului, SS-iști, industriași, jandarmi, gardieni și soldați veniți să se îmbogățească în Polonia ocupată. Fresca e de o mare autenticitate istorică și de o splendoare neagră (estetic). Verbul lui Amis amintește efervescența unui Nabokov din cei mai buni ani americani: jubilăm, amar-vinovat, la fiecare pagină din Lolita, așa cum nu ne putem reprima încîntarea dinaintea primului paragraf din Zona de interes, ce ar putea fi așezat sub motto-ul și SS-iștii iubesc cîteodată: „Știam bine ce e fulgerul; știam ce e trăsnetul. Călit de o manieră demnă de invidiat în treburi de felul acesta, știam și ce e o rupere de nori – ruperea de nori, după care soarele și apoi curcubeul.” (p.7) Senzația asta de orgie elementară o trăiește SS-istul Angelus (Golo) Thomsen, nepotul lui Martin Bormann, cînd o vede, încadrată între fiicele Pauline și Sybil, pe Hannah Doll, soția comandatului lagărului, Paul Doll, pentru prima dată. Thomsen și Hannah sînt doi inocenți – asta dacă oricine trăiește în proximitatea răului absolut mai poate clama prezumția de nevinovăție: în jurul lor cade zăpadă gri (neaua amestecată cu cenușa din crematorii); mirosul gropilor comune e purtat peste grădini și peluze de vînturile stepei; apa potabilă are gust de cadavru; uneori adierile aduc în fața damelor și pupilelor naziste țipete înfiorătoare, ininteligibile – ca o partitură de Ligeti sau Ștefan Niculescu pentru urechile de mocofani; sclavii sînt saci de piele strîmți, abia acoperind oasele; ei put și pot fi lichidați oricînd. Idila – cu atît mai frumoasă, cu cît… neconsumată – dintre Thomsen și Hannah are loc pe fundalul acesta (cu stive de meșe, încălțări, ochelari, dinți de aur smulși din maxilarele zdrobite etc., etc.), într-o zonă prin care nici un Vergiliu nu ar avea curaj să îl treacă pe Dantele său.
Frazarea eliptică surprinde mai bine decît fotografia angoasa îndrăgostitului, privirea-i periferică, încercarea de a nu se trăda; Golo Thomsen își povestește, ne povestește și – din afara timpului, „zgîndărind răni vechi” – își venerează iubirea:
„O sonerie electrică răsuna spart în depărtare cînd au intrat ei – comandantul și soția. Și el era în uniformă de gală (cu o platoșă de medalii), iar ea purta o… Dar Hannah era deja pe jumătate învăluită în întuneric, iar în clipa aceea fu înghițită cu totul.” (p.219)
Nu știm dacă dragostea catalizează revolta și depresia. Nu știm dacă dragostea reumanizează inimile celor doi. Pînă la urmă, trăiesc – fără să protesteze public – în luxul creat de lumea aceasta de patibulari, generată la rîndu-i în laboratoarele NSDAP și SS, „ale cărui registre cu membri te trimit cu gîndul la un extras din Almanach de Gotha. O, jawohl: arhiducele de Mecklenburg; prinții de Waldeck, von Hassen și von Hohenzollern-Emden; conții Bassewitz-Behr, Stachwitz și von Rodden. Cum să zic, aici, în Zona de Interes, pentru scurtă vreme, am avut chiar propriul nostru baron!
Aristocrații și, în egală măsură, intelighenția, universitarii, avocații, antreprenorii.” (p.44) – filosofează Paul Doll, un chupacabra nazist, coborît în cel mai de jos cerc al infernului. Alcoolic, afemeiat, impotent în fața trupeșei Hannah, incapabil să mai domine – fizic și verbal – evreii și roma și sinthi și martorii lui iehova și pederaștii și comuniștii ș.a.m.d. coborîți din trenurile morții. Umanitatea i s-a lichefiat înainte de ultimele pagini ale romanului, înainte de a o obliga pe planturoasa Alisz Seisser, prizoniera lui (a cărei singură vină fusese căsătoria cu un gardian de origine roma), să avorteze fructul violului repetat și înainte de a ordona unui sonderkommando să o ucidă pe Hannah. De prin 1941, liderii naziști știu că războiul este pierdut, că tăvălugul ruso-britanico-american îi va smulge din rădăcinile putrede – întinse peste Spațiul vital… Dar conștientizarea – între două episoade de alcool & amfetamine – a înfrîngerii, a statului de paria ai planetei (pe care-l obțin cu infernal efort) nu îi face să oprească, să suspende măcar mecanismul obscen al genocidului. „Gîndirea” lor – dacă o mai putem numi astfel – e profund alterată, celulele li s-au modificat, așa încît, sub țesutul textil proiectat de Hugo Boss, se ascund zombies, criminali în serie, monștri: la reprezentația unei piese patriotice, anti-Versailles, comandantul Doll își petrece „2 ½ ore estimînd concentrat cît ar dura (luînd în calcul tavanul înalt raportat la umiditatea ambientală) să gazezi publicul, și întrebîndu-mă ce haine s-ar putea recupera, și calculînd cîți bani ar valora părul și plombele lor de aur…” (p.96)
Parcă pentru a condamna întregul popor german, nu doar militarii participă la instituirea infernului: „Ce-mi atrăgea atenția erau siluetele în costume de oraș, proiectanți, ingineri, administratori de la uzinele IG Farben din Frankfurt, Leverkusen, Ludwigshafen, cu agendele lor învelite în piele și ruletele retractabile galbene, care își croiau delicat drum printre corpurile răniților, ale celor leșinați, ale morților.” (p.118) Întregul popor german urăște isteric, visează la umilirea și chiar la aneantizarea vecinului – celebrul Schadenfreude teuton îl optimizează discursurile lui Hitler și Himmler și Goebbels, îl rafinează trăirile reptiliene ale germanului de rînd, coborît – la nivel psihologic (cînd nu și fizic) – printre cimpanzei și macaci. Totul e contaminat, alterat: limba germană hitleristă e una a țipetelor, a grohăielilor (probabil că nazismul nu ar fi putut apărea într-o alta, spune Martin Amis); trupurile berlinezilor arată sinistru, au halenă, asta după ani de alimentație științifică, chimică etc.
Există, în Zona de Interes, profiluri repelente, de pe care lăturile naziste se scurg fără să le altereze substanța fundamentală. Torturate, umilite, amenințate – în moduri pe care cei mai mulți nu ni le putem imagina – ele rezistă totuși, duc mărturia mai departe, și prin asta – binele, adevărul și frumusețea (cîtă mai e). Esther, deținuta rebelă, persecutată de monstrul-gardian Ilse Grese, sau sonderul Szmul reușesc să păstreze o fărîmă de umanitate pînă și aici, în epicentrul Iadului – construit de om pentru semeni.
„Martyrer, mucednik, martelaar, meczonnik, martyr: în fiecare dintre limbile pe care le știu – își povestește sonderkomandantul Szmul (s.m., Șt.M.) –, cuvîntul vine din grecescul martur care înseamnă «martor». Noi, Sonderii, sau o parte dintre noi, în orice caz, o să fim martori. Și chestiunea asta, spre deosebire de toate celelalte, pare mai presus de orice echivoc.” (p.104) Sonderii au, la rîndul lor, cîteva luni de viață în ecosistemul crud creat la Auschwitz: văd prea mult și trebuie să urmeze repede cadavrelor pe care le dezbracă, despodobesc, tund ei. Ei nu trebuie folosiți ca martori de învingătorii molochului hitlerist.
În iad, lucrurile sînt mult mai complicate decît le văd ideologii și teologii. Nici un ideolog/istoric/antropolog nu s-a apropiat vreodată de răsuflarea Meduzei, așa cum au făcut-o, numai în ultimele decenii, unii ca Sebald, Littell, Martin Amis. Marii scriitori pătrund fără costume de protecție în zone – geografice, istorice – de unde relatează. Asemenea scafandrilor și arheologilor, ei ne propun – cum sclipitor formulează Nino Stratan – „dezafectarea/uitării”.
Zona de interes este opera care ne protejează de scînteierile fantasmelor colective din trecutul (încă periculos de) apropiat, acționînd ca un detergent împotriva alzheimerului moral.