Schemele triadice, de tipul teză-antiteză-sinteză, obișnuite în sistemele dialectico-speculative germane, ca la Hegel: Ființă-Nimic-Devenire, Calitate-Cantitate-Măsură, nu sunt de fapt nici măcar scheme „dialectice” propriu-zise, căci sunt discutabile relațiile, considerate contrare, între Ființă-Nimic și Calitate-Cantitate. Însă, chiar dacă ar fi „dialectice”, tot n-ar fi speculative, căci nici contrarietatea și nici unitatea contrariilor (chiar autentice fiind) nu se reproduc catoptronic unele pe altele, cum o fac, de exemplu, Marfa și Banii din schema dialectico-speculativă binară de mai sus.
Schema triadică frecventă la Hegel este aceea prin care reduce silogismul clasico-aristotelic la raportarea celor trei categorii: Singularitatea (die Einzelheit), Specialitatea (die Besonderheit) și Generalitatea (die Allgemeinheit), notate cu: E (Einzelheit), B (Besonderheit) și A (Allgemeinheit). Ele provin în mod evident din Singular, Specie și Gen. Traducerile prin Individual, Particular și Universal, cum s-a făcut adesea în limba română, nu sunt corecte.
Tipurile de silogisme (trei) sunt prezentate de către Hegel prin scheme: 1) E-B-A; 2) A-E-B și 3) B-A-E. Schemele acestea sunt universale, adică se aplică oriunde, căci, zice Hegel, „totul (orice) este un silogism” (Alles ist ein Schluss), adică aplicația uneia dintre cele trei scheme, în care unul dintre termeni este „mediul”. Singularitatea, de exemplu, ca Logică, are Natura ca mediu (die Natur zur Mite hat) care o leagă de Spirit. Personalizată însă, „Logica devine Natură și Natura devine Spiriut” (das Logische wird zur Natur, und die Natur zum Geiste).
Schema triadică E-B-A nu este ca atare nici dialectică nici speculativă, dar în exemplul de mai sus, devine astfel prin aplicare și interpretare, căci Logica și Natura sunt opuse, deși, ce-i drept, nu prin negare, iar Spiritul este sinteza lor. Specificul Speculativ ține tot de aplicare, căci, în sistemul lui Hegel, Natura este o reproducere catoptronică a Logicii, ceea ce, în mod evident nu este corect.
Mergând pe linia lui Hegel, filosoful Constantin Noica reduce, la rândul său, silogismul la trei termeni care ar alcătui „triunghiul logic”: generalul (G), determinațiile (D) și individualul (I). Se observă faptul că, spre deosebire de Hegel, la care toți termenii erau din domeniul gândirii (de la gen, specie și singular), la Noica, deși îi numește „ontologici”, ceea ce poate fi acceptat pentru ultimii doi, generalul este logic. În rest, se fac aceleași trei combinații de scheme, numite la Noica „figuri”: I-G-D; I-D-G; D-I-G. Schemele acestea, „triunghiuri” sau „silogisme” au, ca și la Hegel, valabilitate universală. „Silogismele, zice Noica, nu figurează numai în demonstrații, ci se plimbă printre noi”, ca „silogisme ale lucrurilor”. Dar nici în aceste cazuri nu se poate vorbi despre aspecte speculative ale raportării termenilor și nici măcar despre aspecte dialectice care să denote prin exprimare semnificații antitetice, căci cele antiologice sunt excluse (Hegel vorbea despre „generalitate”, Allgemein-heit, nu despre simplul „general”, cum face Noica).
Exemple de scheme dialectico-speculative triadice sunt cele referitoare la: Subsistență-Existență-Ființă (S-E-F); Existență-Ființă-Realitate (E-F-R); Ființă-Realitate-Existență Reală (F-R-ER). Este evident că în astfel de cazuri, ca și la Hegel sau la Noica, literele utilizate în scheme nu sunt „variabile” în sensul intelectiv al logicii simbolice, ci sunt simple prescurtări ale denumirilor utilizate pentru Supercategoriile respective.
În cazul (S-E-F), generalitatea Subsistenței, reprodusă catoptronic în cuprinsul Ființei, mai ales ca Rațiune Speculativă la Hegel, i-ar fi permis acestuia inversarea raportului de precedență în forma (F-E-S). Aceasta, prin raportarea pseudo-dialectică a Ființei la Nimic (în loc de Neființă) prin care ar începe devenirea Existenței. Trebuie să remarcăm faptul că și la Constantin Noica se produce personalizarea categoriilor, respectiv a termenilor din „triunghiul logic”; „individualul își dă determinații”; „determinațiile se ridică la general”; „generalul se întrupează în individual” etc.
Se înțelege că în accepțiunea în care „trei lucruri sunt una”, cum considera Noica, situația devine triplu dialectică, mai ceva ca la Hegel, care mergea pe schema dialectică a dedublării unului (pe linia Arheotomiei binare). Dar această triplicitate dialectică în devenire nu este speculativă și Noica însuși o transpune în cadrul aristotelic al categoriilor, adică la nivelul Rațiunii, în care substanța primă este Individualul (la Hegel era Singularul și, respectiv Singularitatea, das Einzelheit), substanța secundă este Generalul, (corect este Esența, to ti esti la Aristotel), iar restul genurilor de categorii sunt Determinațiile. În această ilustrare a „triunghiului logic” piere și semnificația dialectică a triplicității, căci ne găsim pe tărâmul clasic al Rațiunii aristotelice.
Acestea sunt exemple de „decădere” a schemelor dialectico-speculative de la nivel supercategorial la nivelul categorial al Rațiunii.
Dialectico-speculativă este însă triada compusă din Șirul numerelor naturale, Șirul numerelor pare și Șirul numerelor impare. Dar nu este vorba despre „trei în una”, ci despre trei entități infinite, dintre care două (a numerelor impare și a celor pare) pe porțiuni finite sunt părți ale primei entități, care se dovedesc însă de aceeași „putere” cu prima. Adică partea se dovedește egală cu întregul (elementele lor sunt în corespondență biunivocă, adică în reproducere catoptronică). Opoziția este între par și impar (nepar).
Teza, antiteza și sinteza sunt, firește, numai expresiile lingvistice ale unor scheme dialectico-speculative triadice, de regulă însă numai ale unor scheme dialectice. Teza: „Electronul este particulă” și Antiteza: „Electronul este undă (non-particulă), plus Sinteza: „Electronul este și particulă și undă” se referă la triada electron, particulă, undă, față de care contradicția dintre Teză și Antiteză exprimă opoziția dintre particulă și undă, fără nicio implicație speculativă.
Teza: „Spațiul este continuu”; Antiteza: „Spațiul este discontinuu” (non-continuu) și Sinteza: „Spațiul este continuu și discontinuu” exprimă o schemă triadică dialectico-speculativă, căci „discontinu-ul” este o reproducere catoptronică referitoare la același Spațiu (continuu și discontinuu = aspectul opozițional).
Schemele dialectico-speculative tetradice de genul: D (dimineața), P (la prânz), S (seara) și N (noaptea) utilizate frecvent în terapiile obișnuite, cu precizarea, uneori a opoziției dintre P și N, ca și cele de tipul P (Primăvara), V (Vara), T (Toamna) și I (Iarna) denotă și anumite aspecte speculative, de repetări catoptronice ale unor simptome sau de inversări catoptronice previzibile.
Schema tetradică a temperamentelor S (sangvin), C (coleric), M (melancolic) și F (flegmatic) nu se găsește ilustrată ca atare, ci numai în combinații, de exemplu: CS (colerico-sangvin) sau SC (sangvino-coleric) și MF (melancolico-flegmatic) sau FM (flegmatico-melancolic), formându-se astfel cupluri opoziționale cu precedențe și succedențe determinate, caracteristice opoziției fundamentale dintre boală și sănătate.
Ciclicitățile astronomice tetradice erau cunoscute încă din antichitate și erau folosite, de exemplu, pentru prevederea eclipselor de Soare sau de Lună și aveau aplicații în astrologie.
Cele patru „elemente”: Pământul, Apa, Aerul și Focul au stat la baza construcțiilor antice grecești ale teoriilor ontologice, ca și cele patru substanțe componente ale circuitelor fiziologice: apa, aerul, sângele și limfa, prin ponderea cărora erau diagnosticate diferitele maladii.
Sf. Toma din Aquino are o schemă demonstrativă tetradică pentru câte un enunț pus la îndoială (Videtur quod non…), după care urmează (1) un argument (Enim, căci, deoarece ); (2) o completare (Praeterea, în plus); (3) un contraargument (Sed contra, dar împotrivă) și (4) răspunsul (Respondeo, răspund). Repetarea acestei scheme tetradice după fiecare enunț pus la îndoială este obositoare, după cum o spune de altfel chiar mai dur autorul însuși în Prologus (repetitio fastidium generabat in animis auditorium). Dar intenția era de obișnuire a începătorilor cu arta argumentării și a respingerii în manieră scolastică a oricărei probleme.
Este evident aici aspectul contradictoriu, chiar de la început, al unei teze și al negației sale. Hegelian vorbind, avem aici o afirmație și o negație, apoi afirmarea negației („căci” și „în plus”), după care urmează negarea negației (dar împotrivă) și argumentarea afirmației. Aspectul dialectic este evident, iar cel speculativ rezidă în reproducerea catoptronică a negării negației prin afirmație. Schema dialectico-speculativă tetradică este aplicată de Sf. Toma la sute de enunțuri în tot cuprinsul celebrei sale Summa Theologiae.
Ceva asemănător a încercat să facă și Constantin Noica aplicând în diferite domenii o schemă tetradică de forma: 1) temă; 2) antitemă; 3) teză și 4) temă regăsită.
Noica oferă exemple în care cele patru componente ale Schemei, numită „cercul dialectic”, sunt de tip categorial, uneori chiar categorii din „tabla” lui Immanuel Kant. 1) Tema: Totalitate; Antitema: Pluralitate; Teza: Unitate și 4) Tema regăsită: Totalitate cantitativă; la Kant era: 1) (Teză) Unitate; 2) (Antiteză) Pluralitate; 3) (Sinteză) Totalitate. Se observă diferențele: inversarea ordinii categoriilor; „desfășurarea” ordinii în patru și, respectiv, trei componente; intitularea lor cu denumiri care sugerează, în mod evident, context propozițional, căci altfel nu se explică terminologia dialectică. Căci între categorii există contrarietate, nu contradicție. Dar, oricum, există un fel de justificare inversă a (sintezei) prin (teză) și (antiteză), notația fiind a lui Kant, care se transformă în temă, antitemă, teză și tema regăsită. Aspectele dialectice și speculative ale acestei scheme, cel puțin terminologic, rezidă în opoziția Temă-Antitemă (pentru dialectică) și Temă-Temă regăsită (cu completări) pentru reproducerea catoptronică.
Schemele dialectico-speculative pentadice, în ciuda complexității lor, au numeroase aplicații în toate domeniile, constituind, după terminologia lui L. Wittgenstein, „osatura Lumii” (das Gerüst der Welt), eșafodajul pe care a fost construită Lumea, începând cu distanțele astronomice, orânduirea și mișcarea astrelor, distanțele de cvintă în muzică, proporțiile și structurile pentadice și pentagonale în arhitectură și în toate domeniile artistice, în medicină, antropologie și sociologie ș.a.m.d.
Schemele pentadice sunt adesea productiv-„constructive”, cum le-am numit, dar, de regulă, sunt „proiective” și au fost, ca atare, cunoscute de mult, dar fără a li se cunoaște semnificația și importanța, încă de pe vremea pitagoreicilor.
A devenit un loc comun, de exemplu, faptul că au existat cinci formațiuni sociale: 1) Comuna primitivă; 2) Sclavagismul; 3) Feudalismul; 4) Capitalismul și 5) Comunismul; că ultima formațiune este un fel de reproducere catoptronică a celei dintâi; că toate sunt opuse; că între ele sunt relații de precedență și succedență, de excludere reciprocă, dar și combinații neașteptate, însă existente până în zilele noastre, între acestea, cum sunt cele dintre capitalism și sclavagism, comunism și feudalism sau capitalism și comunism. Sunt o mulțime de reproduceri catoptronice ale unora dintre ele în celelalte, care ar trebui să dea de gândit. Nu intrăm în amănunte, căci formațiunile social-politice țin de domeniile Realității și ale Existenței Reale.