Primele volume ale lui Nicolae Stoie (Consemnele necesare, debutul editorial, și Drumul spre solstițiu, din anul următor) nu oferă, în totalitate, surpriza originalității. Remarcând „metafora nichitiană a păsării în zbor ce se naște parcă pe sine, precum și tot ce ține de anatomia levitației (umeri, aripi, suveică albastră etc.) care „nu ajută poemul să se desprindă de sol”, Cornel Regman reține la următorul volum că „semnele unei înaintări sunt vizibile”. La rândul lui, Laurențiu Ulici remarcă în primele două volume câteva trăsături definitorii ale poeziei lui Nicolae Stoie. Dincolo de faptul că poetul „se arată dispus să versifice despre orice, în vers clasic sau în vers liber”, nu pot fi trecute cu vederea o anumită teatralitate („făcând pe sentimentalul romanțios”), ironia fină, la modul programatic perfidă, „reflecția gravă„ ori „zeflemeaua ștrengărească”. Scăderile primelor volume sunt mai degrabă consecința unei anumite perceperi a poeziei în general, ce presupune o delicatețe și o sfială cu totul aparte. Lirismul lui Nicolae Stoie implică o caligrafie delicată și caldă, căreia poetul i se abandonează în veșminte de sărbătoare. Descriptivul nu lipsește, dimpotrivă, dar el pare să provoace în ultimă instanță metafora și retorica deja consacrată. Ceea ce rămâne cert este faptul că poetul are tendința de a se „instala” în cuvinte și în ritualul rostirii, care contează mai mult decât temele și motivele în sine:„Ne vom muta curând/în aceste cuvinte ca niște luminoase odăi,/unde ca orice țăran am adus și puțină iarbă și puțin pământ/și am lăsat locuri goale să se nască ecoul pașilor tăi./Cu vremea o să aduc tot felul de păsări,/urși adevărați și încă altceva/care să treacă prin timpul nostru de lungă puritate/în locul florilor de material plastic și mucava./Apoi răsari tu,/ca o lună fantastică din zidurile albe de cetate/și ninge cu păsări prin iernile sinte/iar ele își fac cuibul în umerii mei:/cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte/de sus în jos/de jos în sus/aere perennius… (Exegi). Nicolae Stoie este un sentimental și un timid, care încearcă să-și tempereze sentimentalismul și timiditatea prin jocul poetic impus ca „motiv continuu: „Aerul va fi brăzdat de păsări albe. /Va fi această zi s-o-ntâmpin lângă tine/numai cu auzul ațintit spre drumuri/pline de pași și scârțit de osii./Căci fi-va să mă regăsesc în alții/și prețuită-atunci va fi să-mi fie/vorba mai mult decât îmi este brațul.//Și-n ochi mi se va naște un mare dor/ființa neîmpăcându-mi-o cu mine însumi;/din întâia zbatere a clipei/a fost neliniștea-mi să fie-n joc/ca-n pragul unei lungi îndepărtări.//Și jocul se mută în arbori./Începu prin codri desfrunzire/și viața se stingea încet în plante,/pe nesimțite se muta-n semințe./Oamenii pregăteau deja pământul/pentru o nouă împlinire în ierburi,/mutate-n el din clipa ce trecu./Căci oamenii muncesc pământul, curăță ierburile și îngrijesc copacii./Ei alcătuiesc în piatră păsări albe/și sprijină pe umeri înălțimile zilei./Între noi va fi un drum, iar la un capăt tu.//să auzi dacă nu cumva vor să se prefacă în aripi./Dar toamna devenim, iubito, mai greoi/anume ca să avem stabilitate mai mare prin lungile ploi./Să putem îngropa în țărână ca pe o eșarfă de culoare/câte un ou de la fiecare pasăre migratoare./Totdeauna la sfârșitul acestor lucruri, iubito,/mă aștepți la cercul polului nord care /te strânge ca o centură de castitate. (A patra zi de joc-motiv continuu). Sau printr-o discursivitate care nu lezează credibilitatea poeziei în sine „Călcăm pe cerul unei seri de iarnă reci,/de vânt, țâțâni ruginite scârțâie-n sat la porți/eu sunt zăpada aspră peste care treci/răsfrântă-n stelele ciudate ca niște ochi de morți.//Păsări negre de pământ țipă-n aer năuce,/țiglele pocnesc pe case, de ger, ca o explozie-n serie,/și sunt viscolul alb care te aduce,/și sunt viscolul alb care te sperie.( Călărețul alb). Poetul începe tot mai mult să se încredințeze cuvintelor și rostirii: „O, acest zid!/O, Euclid!/Iubita mea, iubitul meu,/ cuvintele de nu ne-ar fi/de-atâtea ori, de-atâtea ori/albastre dungi sau verzi erori/am sta-n armuri atât de drepți:/nici prea bătrâni, nici prea-nțelepți./Nici prea fierbinți, nici prea de apă,/ atât de sfinți rotiți cuminți/de globul iris de sub pleoapă…”(Cuvintele).Chiar daca prezența realității/naturii în poeme este ușor sesizabilă, tendința spre fantast nu lipsește: „Fantoma tatălui meu mort în războaiele câte-au fost/în unele nopți mi se întoarce în sânge și în carne./ Rătăcește câteva clipe prin mine fără rost/cu trupu-n armură și mâinile strânse pe arme./Iar alteori vine, fără o mână sau fără un picior/cu lumina ochilor înghețată și moartă./- Încetează odată, bătrânule cerșetor,/ce-mi stai toată noaptea cu pălăria întinsă, la poartă./Dacă străbați atâtea zăpezi și atâtea ploi/povestește ceva sau spune orice cuvânt./Dar pînă la cântatul cocoșilor, stăm tăcuți amândoi,/ca între patru pereți ruginiți de pământ./Rătăcind prin mine tăcut, fără rost,/cu scut, cu tristețe și cu arme/în unele nopți mi se reîntoarce în sânge și-n carne/ fantoma tatălui meu irosit în războaiele câte-au fost” (Fantoma tatălui meu). Poetul mizează tot mai mult pe o atitudine detașată, pe declanșarea limbajului și a spectacolului:„Iertați-mi obrăznicia de-a mă împărți la patru,/dar cum vă pot convinge, astfel, că eu fac unu?/Inot și peștele spune că zbor,/ cânt și privighetoarea zice că latru,/o regină mă amenință cu sabia, un rege cu tunu….//Adun zile și scad nopți, adun nopți și scad zile,/o tablă plină de cifre, profesoara e tânără și megem din doi în doi spre plus infinit,/pământul e de iarbă, inima ei-o pasăre care-mi spune „copile”,/iar eu adun un porumbel c-un rechin și constat c-am greșit.//Apoi trec la catedră. Reiau totul de la bunicul până la tata:/clipă cu clipă, zi cu zi, oră cu oră, le-nmulțesc, dar am ghinion./Când s-ajung la rezultatul final intră fata/și-mi răstoarnă opera c-un citat din clasicul alain delon” (Ora de aritmetică).
Traiectoria poetului este marcată prin volumele următoare de o indiscutabilă deschidere spre profunzime. Chiar dacă emoțiile sunt declamate „în expresie tradiționalistă”, iar universul este „supus unei încercări meritorii dar dificile de mitologizare în linie blagiană”(Laurențiu Ulici), poezia își accentuează nota reflexivă în același orizont autarhic al cuvântului. Contează, cu al treilea volum, „îmbogățirea poeziei adevărate prin ieșirea din indistinct a unei individualități vrednice de acum de reținut”(Cornel Regman). Mireasa, mirele ori nunta devin repere ale unei configurații de profunzime: „Mai rătăceam pe sub steaua/Ochiului tăi ivit dintr-odată;/Privirea ta, iubito, ca neaua/Era de albă și de curată.//Sub talpa albastră izvoare/Se-ncolăceau ca puii de șerpi,/Luna se –ascundea după soare/Cerul înfiorând cu sânii ei sterpi.//Cum o minge pe apă, Pământul/Plutea pe aerul din jur,/Eu pe un drum subțire ca gândul/Treceam prin surâsul tău pur.//O vreme și încă o vreme, până senina/Dimineață cobora peste râu./Câmpia se tulbura de lumina/Chipului meu de pe bobul de grâu.//Țărâna ca o pecete/Îl puse pe începutul,/Cu aripi de aer încete,/Ce-avea să mă piardă: sărutul…”(Cântecul miresei). Lecturile din Blaga par proaspete:„Pleoapa-ți cum tremurătorul fald/al frunzei, peste stropul cel de rouă./Minune, ochiul; mugurele cald/al sângelui sub zarea limpede și nouă.//Ridici petala albă și se-nziorează,/luceferii se sting de buza humii,/prin cer călătorește-o dulce rază/spre marginea de neființă-a lumii.//Și Universul nu-i decât un cearcăn/al ochiului ce l-ai deschis, albastru,/și orice bob de grâu încearcă-n/adâncul gliei soarta unui astru.//Ivire sfântă, cum să-ți spun eu ție?/Cum, altfel, pot numi clipa de dor,/când tu, privindu-mă, eu simt că o câmpie/m-a și răsfrânt în primul ei izvor”(Ochiul dorului). Substanța extraordinarului volum care este Sonetele de la Ocna Sibiului începe să se întrezărească în cadențe memorabile: „Lumea era acolo un pământ de sare,/Vitele pășteau săratele pășuni,/Sarea, călătorind prin lapte, spre-o lume viitoare,/Făcu popas în mine venind de la străbuni.//Doar mama mai credea că sunt o sărbătoare/A cărnii dulci, sarea menit să o alin,/Dar într-o zi văzu cum dă în floare/În colțul gurii mele un surâs salin.//Și sarea picura din stelele-aburite/Pe câmp în loc de rouă încât spre dimineață/Atârnau de dunga zării stalactite/Cum iarna pe sub streșini țurțurii de gheață.//De sus în jos atuncea creștea de sare-un munte,/Sudoarea lui de sare se îngheța abrupt,/Cu rădăcini de sare înfipte până unde/Izvoarele de sare curgeau pe dedesupt.//Pe scări săpate-n sare ai mei urcau în șir,/Atât de mulâi la număr, atât de fără nume,/Încât îmi pare astăzi că doar un cimitir/Mormintele de sare și le mișca prin lume.//Lumea era acolo un pământ de sare,/De tălpile de sare frământat;/Îți mai aduci aminte, sub un cer de sare/Sărutul meu de sare ți l-am dat. (Ocna Sibiului). Poezia lui Nicolae Stoie este, pe rând, gravă și profundă, poetul dovedind într-adevăr că este un „vechi”, după cum scria cineva, dar și cu disponibilitate pentru experiențe lirice mai noi. El poate scrie un poem cum este Iunie:„Petala amiezii, roșie pleoapă/Acoperă ochiul fântânii cu apă.//Frunzele serii palide, reci-/Pleoape ce-nchid fântânile seci.//Gura fetei bătrâne spre dimineață/Cireașă crăpată de-o ploaie cu gheață.//Floarea gurii tale stinsă-n sărut/Pungă de cenușă dintr-un timp trecut”. Cu aceeași cerneală scrie și Romeo și Julieta: „În a secolului nostru pensiune/ Sus pe munte sau într-o genune/ Un robot îți va aduce-o floare/Și te va iubi cu-o mare/Și computerizată pasiune/De robot./Un robot, pe când făcând compot/Te va-nțepa un spin de trandafir,/Îți va da pilule de safir/Degetu-și pansându-l în cașmir./Un robot ca un robot pe înserate/Va cuprinde mijlocu-ți și sânii/Nu în schelăria albă a mâinii,/Ci-n mai multe circuite integrate;/Veți rămâne-un timp în năucire/Trup de bronz și minte de robot/Iar când te vor duce-n cimitire/Un robot te va privi cu o privire/De robot./Un robot va plânge pe mormântu-ți/Un robot se va-neca în cântu-ți,/O, Julieta mea, cu părul verde/Ce sub balconul veacului îi pierde/Odat‘ cu iedera aceasta trecătoare/Pe trubadurii vremii-nșelătoare”.
Nicolae Stoie se poate manifesta ludic, scrie în același timp cu gravitate, dar cu o nelipsită conștiință a convenției, lăsând uneori, cu o plăcere a livrescului, ca versurile să se ilumineze de sonuri ușor de recunoscut, creează portrete și viziuni nocturne violente ori lucrează cu migală adevărate gravuri medievale, scrie un poem parabolic precum Cocoșatul, pentru ca, în cele din urmă, in admirabilul volum care este Pastelurile de la Ocna Sibiului, să redimensioneze un spațiu sub semnul imaginarului și al culturalului.