Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scriere fluidă şi ghimpată

Interesantă şi atracțioasă formulă epică adoptă scriitoarea Zsuzsa Selyem în romanul ei Moszkvában esik, apărut în 2016 la Budapesta. Cartea a fost tradusă în limba română de Judit E. Ferencz şi a fost editată un an mai târziu de către Institutul Cultural Român sub titlul La Moscova plouă. Povestea unei deportări. Promtitudinea traducerii este o garanție a calității scriiturii şi, deopotrivă, a conținutului evocativ extras din istoria Estului european. Zsuzsa Selyem scrie un mini-roman-mărturie captivant în sine, sărit mult din tiparele prozei memorialistice prin frazarea extrem de volubilă şi prin viziunea unitară, uşor persiflantă asupra realităților din Transilvania anilor `50 şi a renghiurilor jucate de istorie.
Autoarea s-a născut la 15 mai 1957 în Târgu Mureş, a urmat studii de matematică şi filologie la Cluj, apoi a făcut un doctorat la Budapesta. Este teoretician literar şi profesor universitar, a publicat studii, eseuri şi nuvele începând din 1993. Secvențele reunite în volumul La Moscova plouă vorbesc despre amintirile bunicului, povestite autoarei cu mulți ani în urmă şi aranjate stilistic într-un colorat puzzle plin de surprize. Vocea auctorială este subtil retrasă din şirul rememorărilor şi substituită cu „vocile”, „gândurile” unor animăluțe/ gâze/ păsări/ insecte plasate unde trebuie ca să fie martore la evenimentele acțiunii. Avem un singur nucleu epic obiectiv relatat, Vânătoarea, 1947, din care se desprind firele narațiunii în panglici fluturânde, vii, punând în mişcare energiile textului. Secvența este de un realism dur, este amplasată într-o pădure din fostul comitat Trei Scaune şi îi are ca protagonişti pe proprietarul terenului, Beczásy, şi pe vajnicii „vânători” (de conştiințe?) Vasile Luca şi Alexandru Sencovici, mari granguri de la începuturile comunismului în România. Cei doi oficiali ai noului regim politic au pus de-o vânătoare pe terenul lui Beczásy. Naratorul omniscient punctează pătrunzător: „degeaba este Beczásy stăpân peste aceste locuri de sute de ani, peste voia întâmplării stăpâneşte el, Luca”, adică cei instalați la putere în 1947. La masa pregătită de gazde după vânătoarea de iepuri, participă Zina, soția lui Beczásy, şi cele două fiice, Tánya şi Liliann. Fiica mai mare, Liliann, privind oasele de iepure după cină, azvârlite sub masă, are imaginea „oaselor umane în tranşee” şi a vânătorilor succesive ale dictatorului vânat până la urmă de mulțimea dezlănțuită în 1989. Vânător şi vânat fac parte din acelaşi coşmar existențial. Până aici acțiunea curge în strict vad realist, tolstoian am zice, ca să dăm satisfacție lui Sencovici, amestecat în discuția despre Tolstoi, „un mare realist şi un mare dialectician”, zice el dând dovadă că a învățat doctrina materialismului dialectic intens trâmbițată în epocă.
În plan strict prozastic, „povestea” familiei Beczásy ia o altă turnură. Originile ei sunt „ciripite” de mierlele care ascultă cele spuse de stăpânul proprietății oaspeților săi cu prilejul unei reuniuni. Astfel aflăm că strămoşul său, Emánuel Beczásy, a venit din Armenia în secolul al XVII-lea şi s-a aşezat în comitatul Trei Scaune. La 1789 avea o renumită herghelie de cai, care a stârnit interesul prințului Ştirbei de peste Carpați. Mierlele, care trăiesc cel mult şaisprezece ani, fac bilanțul: „Potrivit calculelor omeneşti, viața pe Pământ datează de acum patru miliarde şi jumătate de ani”, strămoşul admirat ar fi ajuns la o sută de ani, iar pădurea, habitatul mierlelor, „este însuşi timpul” nesfârşit. O primă disjuncție anunță contrastul dintre două lumi. O viziune sintetică şi o justă privire aruncă autoarea asupra deşertăciunilor şi dezastrelor omeneşti, făcând paşi mari peste timp şi istorie. Bufnițele/ strigile de prin podurile din Budapesta înregistrează, la 1927, evenimentele petrecute: acordarea premiului Nobel pentru literatură lui Henri Bergson, nedreptățile suferite de maghiari după Trianon, (Ungaria, stat învins în Primul Război Mondial), risipirea averilor celor bogați prin cabarete ca Moulin Rouge şi speranțele puse în „viteazul cavalor Miklós Horthy de Baia Mare” prin semnarea tratatului de „veşnică prietenie italiano-maghiară cu Ducele”. Horthy şi ai lui sunt apreciați pentru că „au stârpit comunismul din Ungaria”. Tulburările sociale la care iau parte necuvântătoarele personificate nu sunt simple pete de culoare, ci realități consemnate ca atare cu tot conținutul lor pozitiv sau negativ.
Bulversantele evenimente ale anilor de după 1918 sunt „spuse” de greierii din preajma conacului de la Dalnic de lângă Covasna. Muştele, greierii, câinii, ploşnițele, pisicile, veverițele preiau alternativ firul epic şi continuă povestirea, dar nu ca într-o fabulă de La Fontaine, ci ca documentație absorbită în depoziție sub jurământ… literar. Greierii dezbat problema marelui scandal izbucnit în jurul „francilor falşi” tipăriți pe moşia prințului Lajos Windischgrätz. Se vorbeşte despre depunerea jurământului de credință a funcționarilor maghiari din Transilvania față de statul român. În semn de răzbunare față de Franța (semnatară a tratatului de la Trianon), Ungaria plăteşte despăgubiri în franci falsificați. Se mai vorbeşte şi despre filiera transilvană a operațiunii în care s-ar fi implicat şi Bandy Beczássy. Legendă? Realitate sau simplă flecăreală de greieri năpăstuiți? Ceea ce părea un joc sau un artificiu în combinarea vocilor narative se dovedeşte o stratagemă bine gândită pentru a face o incursiune în problemele controversate ale epocii. De fapt, este un slalom uriaş documentarist-fictiv printre întâmplări. Într-o altă secvență, la căminul cultural din Dalnic, în 1945, muştele asistă la şedința ad-hoc a unui aşa-zis „tribunal al poporului” unde „duşmanii poporului” sunt săltați în duba miliției şi duşi spre o destinație necunoscută. Oamenii iau apărarea lui Beczásy, care i-a ajutat la muncile agricole. Muştele se erijează în „coroana creației” şi privesc de sus pe cei ce-şi spun „tovarăşi” şi vor să făurească o lume nouă, ba se mai şi răhățesc pe hârtiile şi actele lor. Ironiile despre „specia umană” continuă şi în episodul cu ciobănescul german Lux care nu şi-a putut ajuta stăpânii când au fost ridicați noaptea de cinci indivizi înarmați. Astfel că familia Beczásy, considerată „pericol suprem pentru omenire” este mutată forțat la Sfântul Gheorghe pentru a fi sub observația organelor de Securitate, familia va avea „domiciliu obligatoriu” un an de zile, după care urmează deportarea în Dobrogea. În celulă, Istvan Beczásy este la discreția ploşnițelor, care văd în el „o nouă sursă de hrană”. Ele află că a fost moşier în regiunea Trei Scaune şi manifestă un frel de compasiune pentru el. Poşnițele (climex lectularius) da, „specia umană” nu! Aici se face legătura cu scena de la începutul romanului. Vasile Luca a fost arestat între timp şi la interogatoriu, Beczásy este întrebat de ce venea Vasile Luca le vânătoare pe proprietatea lui, cum plănuiau ei să restaureze administrația maghiară în Ardeal. Beczásy n-a complotat niciodată cu Vasile Luca, mai mult chiar pe el nu-l interesa deloc politica. A fost doar o gazdă ocazională. Forțat să semneze o declarație mincinoasă, refuză. Reacția satrapilor a fost că l-au bătut, l-au schingiuit, până l-au considerat mort, gata să-l îngroape în curtea închisorii. Atitudinea demnă a bunicului autoarei reiese şi din rândurile aşternute pe hârtie chiar de el despre povestea deportării: „singura perspectivă pe care am considerat-o importantă [a fost] perspectiva agricolă”, nicidecum cea politică. Politica nu-l interesa. Totuşi, în 1989, la 81 de ani, a ieşit pe stradă şi a participat la revoluție.
Pisicile parcă au obiceiul să clevetească mai mult. În timp ce membrii familiei deportate muncesc în lanul de orez din Dobrogea, ele stau la taifas. Documentarea serioasă a autoarei despre problemele Estului european pune în lumină execuțiile din epoca Dej, crimele făcute împotriva devianților din partidul comunist. Vasile Luca va sfârşi în penitenciarul din Aiud, Pătrăşcanu executat, etc. Spiritul incisiv al autoarei prinde teren fertil pe făgaşul ironizării tripletei Ana Pauker (ministru de externe), Vasile Luca (ministrul finanțelor) şi Teohari Gerogescu (ministrul de interne) inserând sloganul „Ana, Luka, Teo, Dej/ bagă spaima în burgheji”. O slăbiciune evidentă manifestă Zsuzsa Selyem pentru anecdotica epocii şi pigmentează uneori textul cu bancuri bine alese. Unul dintre acestea satirizează ataşamentul diabolic al Anei Pauker față de conducătorii de la Moscova, de unde este extras şi titlul romanului. „Cineva întreabă la Radio Erevan: – Vă rog, cu tot respectul, îmi puteți spune de ce se plimbă Ana Pauker cu o umbrelă prin Bucureşti, când soarele străluceşte netulburat? – Desigur. Pentru că la Moscova plouă.” În secvența finală a cărții, Circ, reprezentația finală găsim o apoteoză a trivialității vieții şi a răsturnărilor de sens etic, cu veverițe-magician, veverițe-călău, veverițele din capul lui Beczásy, veverițe-clovn, căci lumea însăşi este un circ nesfârşit. Personajele reale şi fictive participă la Spectacolul Marea Belea, carnavalul istoriei. Trimiterile livreşti se rotesc într-un carusel al nebuniilor şi al absurdului existențial contopit plastic şi ridicol într-un tablou baroc, burlesc, apocaliptic. La Moscova plouă este o scriere fluidă şi ghimpată în acelaşi timp, în care sunt incluse realități crude şi ironice ale istoriei comune. Zsuzsa Selyem dovedeşte o concizie uimitoare în structurarea secvențelor concepute ca părți ale unui vertij stilistic ce l-a determinat pe Péter Nádas să afirme pe bună dreptate: „Zsuzsa Seyem povesteşte demențial.”

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg