În regimul de dinainte de 1989, istoria a devenit, la un moment dat, cupola ideologică. Se considera că pînă și conceptele filosofiei sumare a timpului –  necesitate istorică, subiect, praxis – puteau periclita un regim vulnerabil la opinii, încît s-a preferat discursul factual al istoriei. Așa s-a ajuns la istorii izolaționiste, în vreme ce în alte țări se proceda la lărgirea paletei metodelor și a viziunii asupra istoriei.
Decidenți de după 1989 au continuat să ia istoria – eventual împreună cu sociologia, redusă în prealabil la examinarea comportamentelor electorale – ca bază ideologică. Ceea ce li se întîmplă oamenilor, felul în care trăiesc, s-au pus pe seama istoriei, iar în față s-au adus propagandiști din istorie și sociologie. Aceasta în vreme ce în alte țări istoria încorporează solide cunoștințe de economie, sociologie și istorie intelectuală și dă sinteze de istorie reflexivă.
Desigur, istoria are mereu importanță mai mare decît alte discipline. Ea este de fiecare dată un fel de coloană vertebrală a conștiinței civice. Cum se scrie istoria așa este și cultura civică și, invers, ceea ce cultura civică angajează își lasă urmele în scrierea istoriei. Altfel spus, scrisul istoric, conștiința și cultura civică sînt lăuntric legate.
Cum se scrie, însă, istoria? Ce fel de istorie găsim în cărțile de pe standuri și în bibliotecile actualității de la noi?
Nu fac caz aici de faptul că nu s-a dat nici pînă azi istoria ultimului secol din istoria țării. Nu există viziune, nici metodologie elaborată și mai ales nu se stă în arhive. S-a rămas, ca urmare, în controverse ce ar fi trebuit să fie de mult depășite istoriografic, privind extremismele anilor treizeci, crimele vremii, poziția țării în războiul mondial, sfârșitul acestuia, comunizarea postbelică, înlăturarea ceaușismului, ceea ce a urmat. Alte țări, unele cu evoluție mult mai complicată, au făcut de mult depășirea. Deloc întîmplător, în fiecare caz cercetările cuprinzătoare  și interpretările de referință le-au dat cei din afară: Andreas Hillgruber, Jean Ancel, Robert Levy, Antonia Rados și alții, care s-au ocupat de arhive românești.
Nu fac caz nici de sintezele de istorie a marilor provincii ale țării – chiar recent aruncate pe piață. Ele vin cu analiza pînă în anii noștri, dar fac susțineri ce contrazic arhivele, unele de a dreptul fanteziste. Autorii scriu complezent față de șefi actuali, în vreme ce în alte țări istoria contemporană este luată în serios. A devenit legitimă, în orice caz, întrebarea: dacă nu redau fără falsificări istoria deceniilor recente, atunci cum restituie acei autori ceea ce s-a petrecut în trecutul îndepărtat (evul mediu și epoca modernă), în cazul cărora controlul afirmațiilor este anevoios? Nu cumva pe nesimțite istoriografia a revenit la ideologizare sau a devenit o scriitură fără gravitatea răspunderii?
Nu fac caz nici de exactele argumentări ale lui Gabriel Andreescu (din volumul Cărturari, opoziție și documente. Manipularea Arhivei Securității, Polirom, Iași, 2013), care a arătat cum se ajunge la falsificări cînd este vorba de stabilirea relațiilor cu serviciile secrete ale vechiului regim. S-au creat instituții în domeniu, care s-au dat însă pe mâna a tot felul de agenți mascați, interesați să-i lovească pe cei cu optici diferite. Istoriografia a ajuns instrument de segregare politică. Nu era cazul să se apeleze la istorici calificați pentru a stabili adevărul? Din capul locului, bunăoară, efortul de marginalizare a lui Adrian Marino – efort care nu are cum să reușească în cele din urmă, deoarece în joc este o operă, nu o improvizație futilă, ca atîtea din acea vreme – a fost emblematic.
Mulți concetățeni nu au dat importanță acestor instituții, căci nu au avut vreo relație cu vreun serviciu secret. Poate, însă, tocmai de aceea s-au trezit cu contrafaceri țintite sau confundați cu alții. S-a recurs la falsificări, pe care apoi tot felul de neisprăviți le plasează în gazete și site-uri imunde pentru a manevra naivii. Se profită copios de faptul că în România actuală, sub pretextul libertății de exprimare și al diversității opiniilor, s-au pierdut reperele. Se crede că adevărul și dreptatea sînt relative, încît se poate debita orice, căci nici o instanță nu este capabilă de adevăr și justiție.
Nu mă gîndesc aici la felurile de a scrie istoria delimitate de Hegel în prelegerile sale din 1828. Acesta vorbea, cum se poate citi în Prelegeri de filosofie a istoriei (Editura Academiei, București, 1968), de „istoria nemijlocită”, adică a evenimentelor cu care istoricul este contemporan, apoi de „istoria reflectată”, ce presupune reconstituiri, și urca la „istoria filosofică”, ce constă în „cuprinderea istoriei în perspectiva gândirii ei” (p.12). A doua are ca subspecii „istoria generală”, sau abordarea evenimentelor cu o optică proprie autorului, „istoria pragmatică”, sau abordarea din optica unor interese din jurul acestuia, „istoria critică”, sau istoria ce presupune o critică a izvoarelor însăși, și „istoria conceptuală”, sau istoria oarecum monografică călăuzită de un concept extras din faptele istorice însele.
Culminația profesională a acestor feluri de a scrie istoria, numită de Hegel „istoria filosofică”, este ceva de genul încercat de atât de prizatul la noi Ernst Nolte. Acesta a operat în umbra filosofiei lui Heidegger, dar, cum ne asigură chiar și Joachim Fest, a cam eșuat, căci nu extrage conceptul din faptele istorice, ci îl impune acestora. La noi, „istoria filosofică”, nu mai este un gen frecventat în posteritatea lui Xenopol, Nicolae Iorga și George Brătianu, pentru el fiind indispensabilă o formare a viziunii de care studenții de la istorie rămîn acum, din nefericire, departe.
Nu mă gîndesc nici la felurile de a scrie istoria implicate în diferendul dintre scrierea absolvitoare a istoriei, a lui Ernst Nolte, care pune tragediile războiului mondial în seama istoriei lumii, precum Heidegger în seama „tehnicii determinată planetar”, și scrierea răspunzătoare de fapte, cultivată de Martin Broszat sau Hans Mommsen sau Eberhardt Jaekel. Nu mă gîndesc nici la inovații în scrierea istoriei datorate lui Fernand Braudel, din care unii iau copios fragmente, sau Jacques Le Goff, lui Eric Hobsbawn sau Thomas Laqueur, lui Paul Kennedy sau Nial Ferguson, dintre istoricii ale căror scrieri contează astăzi.
Problema care se pune în România este alta – aceea de a scrie istoria din diferite perspective, dar fără a ocoli perspectiva cetățeanului care sîntem în definitiv fiecare. Mă gîndesc, așadar, la feluri de a scrie istoria delimitate luînd în seamă legătura inevitabilă dintre abordarea istorică și viața democrației. Chestiunea se escamotează în mod frecvent sub argumentul că „important este să se scrie istoria din punctul nostru de vedere”, că „ istoricul este bun dacă este de al nostru”. Chiar dacă ce face acesta este valabil de fapt, dincolo de flateria vieții, doar cît timp cineva are o funcție și doar pînă la Curtici sau Giurgiu sau Albița!
Această abordare egocentrată nu are cum să dea rezultate. Nu vedem în istoriografia de la noi nesfârșita nesiguranță în interpretarea unor fapte, deoarece nu se ajunge la puncte de vedere solide? Nu sesizăm continua revizuire a interpretărilor, dincolo de naturala competiție din câmpul acestora? Învățătura pe care nesiguranța și continua revizuire o degajă este simplă: nimeni nu câștigă durabil trișînd sau lucrând, cum ar spune Constantin Brâncuși, de mântuială („camelotă”)!
Nu cu mulți ani în urmă, dintre istorici, Tony Judt (vezi Tony Judt with Timothy Snyder, Thinking Twentieh Century, Vintage Books, London, 2013), făcea distincție între istoria vestigiilor reprezentative și istorie. Ambele sînt de cultivat, dar ultima este totdeauna mai edificatoare. El privea însă scrierea istoriei din punctul de vedere al formării nu de cetățeni manipulabili, ci de „cetățeni responsabili”. Și societatea democratică are nevoie de istorie, dar manipularea istoriei, la Stânga sau la Dreapta, la care am fost martori în secolul al douăzecilea, se cuvine înlocuită cu o „prudență democratică (democratic prudence)” în stare să ne facă siguri că „cetățenii sînt informați sub aspect istoric” (p.265). Iar această „democratic prudence” este cu atît mai importantă cu cît istoricul se apropie mai mult, în cercetările sale, de contemporaneitate. Este chiar sarcina istoricului să facă în așa fel încît să servească înainte de orice cetățeanul. „Sarcina istoricului, dacă vrem să gândim în acest fel, este de a asigura dimensiunea cunoașterii și narativul fără de care nu putem fi un întreg civic” (p.266). Scrierea istoriei s-ar cuveni să revină la „interesul comun (common interest)” al oamenilor ca „cetățeni deplini”, pur și simplu.
Legătura dintre scrierea istoriei și cetățenia democratică se lasă operaționalizată în întrebări simple: se captează în scrisul istoric condiționările și se ține seama de întregul situațiilor chiar atunci cînd o cercetare se concentrează asupra unui fragment al realității? se iau în seamă faptele sau acestea sînt supuse unei selecții arbitrare? se reconstituie fapte sau se rămîne la impresii? se rămîne la trama evenimentelor sau se alunecă în efuziuni? se redă istoria ce se poate proba sau se caută suscitarea interesului cu teme, fapte și abordări la modă? se motivează cauza pe care o servește autorul și se argumentează plauzibilitatea ei în raport cu istoria redată sau se face doar propagandă tăinuită?
Care este însă situația scrierii actuale a istoriei în raport cu aceste întrebări? Spus cît se poate de direct, după ce România a fost dominată de „scrierea explicit ideologică a istoriei”, tipică anilor cincizeci, începînd cu 1964 s-a trecut la o scriere mai îngrijită să stea pe fapte. Viziunea internaționalistă a cedat preponderența uneia mai înfiptă în solul vieții, patriotică. Dar ambele, și scrierea explicit ideologică și scrierea patriotică a istoriei, s-au caracterizat prin selecții și reconstituiri ale faptelor prin prisma clasei sociale, respectiv a națiunii biruitoare. Au existat, însă, chiar în acest cadru, fapt de netăgăduit, profilări profesionale nu doar pe linia punerii în valoare a opticilor specifice, ci și a reconstituirilor efective. În definitiv, ceea ce au realizat mulți istorici prin săpături arheologice extinse sau exploatînd arhivele nedesțelenite sînt scrieri rezistente și astăzi.
Prima observație ce se poate face cu privire la situația actuală a scrierii istoriei este că, în mod evident, arheologii sapă prea puțin, iar istoricii nu stau destul în arhive. Și unii și alții dau mai curînd monografieri parțiale și interpretări valabile local decît reconstituiri riguroase de evenimente, biografii, epoci. Spus mai direct, se face în exces „istorie provincială”. Este istorie provincială nu pentru că se ocupă de o parte a Europei sau de provincia unei țări, ci provincială datorită concepției lacunare despre istorie, ca realitate și ca știință, și sincopelor documentării.
Spre a avea un termen de comparație, David Prodan a preferat să părăsească învățămîntul superior pentru a putea epuiza arhivele în tematica formării națiunii române. Cărțile sale stau, ca urmare, în picioare aproape ca la ora scrierii. Din păcate, din mesajul eticii sale profesionale nu a rămas mare lucru, istoricii din generațiile actuale consumînd timpul mai mult în lupta pentru funcții în partide sau administrație. Ei se încredințează mai nou finanțărilor alocate pentru propaganda externă, iar scrierile lor sînt valabile în fapt, în cazul celor mai mulți, pînă la frontieră.
Se mai poate adăuga, tot spre comparație, că alți istorici, precum Ștefan Pascu, s-au lansat în argumentații largi, care i-au dus la o istorie ce ținea de angajamentul lor cetățenesc, așa cum l-au înțeles la timpul lor, dar au stat în arhive. Ei au reprezentat o istorie patriotică, poate cu asincronii de metodologie, dar reconstituirile lor nu pot fi ocolite. Din travaliul lor neobosit în arhive, din păcate pline de dezordine și delăsare, la urmașii de azi a rămas mai mult un lirism prăfuit.
La aceste fapte se adaugă refugiul unor istorici în metodologii. Prea mulți istorici nu scriu de fapt istorie, ci glosează pe propuneri de metodologie de diferite proveniențe. Desigur, înnoirile din epistemologie, antropologie, sociologie și psihologie sînt spectaculoase, încît istoricul are ce învăța. Numai că, așa cum filosoful care se refugiază în logică și epistemologie nu are scuză dacă o face pe seama obligației de a articula tabloul lumii trăite de oameni, tot astfel nici istoricul care discută mereu cum ar trebui scrisă istoria, fără să o facă el însuși, nu se poate legitima. Fără îndoială, este important ca istoricul să stăpînească metode variate, este esențial ca el să aibă concepție adusă la zi asupra societății, ceea ce este rar, dar acestea sînt doar premise, și nu încă istoria ce trebuie scrisă. Opera istoricului este mai cu seamă dincoace de metode și de viziune generală.
Neexplorîndu-se arhivele și lipsind concepția riguroasă asupra societății istoria se scrie în feluri chestionabile. Unii o scriu liricoid, asumînd fapte cunoscute într-o litanie cu accente mai mult poetice decît științifice. Nu se aduc descoperiri din arhive, ci se caută detalii picante, a căror etalare într-un peisaj cu puține noutăți pare contribuție.  Un romancier de prim plan era pe bună intrigat deunăzi că un istoric spunea, nu de mult, cu seninătate, confundînd vizibil planurile, că Eminescu ar fi mai bun medievist decît Nicolae Iorga! Istoricul acela crede, evident greșit, că astfel îi face un serviciu celui mai mare poet din cultura română! Or, Eminescu nu are nevoie să fie opus lui Nicolae Iorga pentru a fi cel mai mare! În orice caz, ceea ce la generații anterioare era o istorie patriotică, în accepțiunea pe care acelea o dădeau termenului, la istorici de astăzi este o „istorie liricoidă”, din care la drept vorbind nu rămîne decît un patos obosit.
Iar dacă, totuși, refuză istoria liricoidă, unii istorici, pentru a fi în pas cu relativismul ce domină scena intelectuală și este socotit semn al modernității, îmbrățișează „istoria comercială”. Nu discutăm utilitatea istoriei comerciale, care este dezvoltată în multe țări. Cu siguranță, a venit timpul ca ea să fie dezvoltată și la noi. Viețile conducătorilor, ale regilor și reginelor, atmosfera și intrigile epocilor, moravurile generațiilor se bucură, pe drept, de interesul cititorilor. Nu se poate însă epuiza niciodată baza factuală de către istoria comercială. Aceasta nu poate trece drept istorie lămuritoare, ci rămîne un gen între istorie factuală, entertainement și literatură.
Sînt istorici care nu agreează istoria subjugată lirismului, dar nu ajung decît la o „istorie controlată de corectitudinea politică (political correctness)”. Mai cu seamă deceniilor postbelice le este aplicată o asemenea istorie. Doar că istoria, cîtă vreme este credincioasă sieși, nu se poate dezvolta niciodată în cămașa de forță a unei ideologii, chiar dacă sustragerea de la ideologiile timpului este anevoioasă practic în orice știință. Istoria ca parte a promovării „corectitudinii politice (political correctness)”, ce înflorește din nou, se încadrează de fapt în „istoria propagandistică” dintotdeauna. Oarecum neașteptat, aceasta se frecventează iarăși abundent, sub lustrul unui limbaj schimbat și sub iluzia a ceva nou.
Este nevoie perceptibilă de altă scriere a istoriei – alta decît cea liricoidă, decât cea comercială sau cea propagandistică, ce domină împreună scena actuală de la noi. Este vorba de revenire la „istoria istorie”, la istoria lămuritoare. Adică istorie bazată pe exploatarea completă a săpăturilor arheologice, respectiv arhivelor, în subiectul tratat, pe folosirea adecvată a metodologiilor avansate, pe cunoașterea a ceea ce înseamnă societatea, a mutațiilor din sînul acesteia, a interacțiunilor din societatea globală. Este vorba de istorie factuală cu competentă încadrare conceptuală, o istorie ce face să se explice și să se înțeleagă ceea ce se descrie – într-un cuvînt, de „istorie propriu-zisă”.
Numai așa întreaga dezbatere publică din țară poate fi pusă în mișcare dinspre scrierea istoriei. Numai așa se poate concura la conștiința de sine a unei Românii nu numai parte a Occidentului, ci și sincronizată cu dezvoltările de astăzi, și se va putea participa cu contribuții edificatoare la dezlegarea controverselor unei lumi în schimbare.
De la controversele clasicizate dintre idealism istoric, pluralism și materialism științele sociale au înregistrat o seamă de cotituri importante. S-au produs cotitura lingvistică, cotitura analitică, cotitura tehnologică, cotitura hermeneutică, cotitura comunicativă, cotitura antropologică – care au adus în relief noi continente de explorat atunci cînd se vrea explicarea faptelor ce au avut loc (o grevă generală, o revoltă, o reformă, o revoluție, un război etc.). Trăim deja într-o lume ce schimbă nu doar scena istoriei, ci și schemele tradiționale ale acesteia. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei și bun cunoscător al istoriei de la Carpați,  precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22) sublinia nevoia de a se urca de la istoria cantităților, ce domină tradiția scrisului istoric, la istoria calitativă. Este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume. În definitiv, scrierea istoriei nu poate sta la distanță de orizonturile de abordare pe care viața actuală le deschide.
Abia istoria istorie va putea alimenta o conștiință civică în stare să facă față unei lumi în schimbare. Mai nou, spre ilustrare, trebuie asumat că nu totdeauna puterea fizică afișată decide. În fapt pot decide avansul tehnologic, abilitatea politică, dar și capacitatea de a evita implozii. Societățile de înaltă complexitate au un potențial incomparabil de a rezolva probleme, dar și o vulnerabilitate caracteristică la evenimente aparent banale. S-a văzut cum în epoca mediatizărilor globale s-au prăbușit regimuri întregi ca urmare a unui protest izolat sau cum au dispărut imperii prin demonstrații în piețele câtorva orașe. Se vede cum o imigrație care nici nu este însă ceea ce ar putea deveni cu repeziciune crează dificultăți unei uniuni ce părea bine asigurată cum a fost Uniunea Europeană. Este limpede că și societățile europene sânt cuprinse în „societatea mondială”, în care o mutare atrage alta, adesea necontrolabilă și de multe ori neprevăzută. Doar istoria istorie poate deschide mințile spre posibilități de evoluție ale lumii, nu doar spre organizări de mult intrate în muzeu, spre eventualitățile lumii, nu doar spre ceea ce a fost. O astfel de istorie nu se rezumă la a reda trecutul, ci participă la construirea viitorului.

(Din volumul Gândirea altfel.
Studii românești, în curs de apariție)