Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scriind uituc și plecat

Scriind uituc și plecat

Tot ceea ce ține de ars poetica argheziană trebuie înțeles în contextul problematicii majore a creației lui Tudor Arghezi, a Cuvintelor potrivite în special, volumul de debut al cărui „pivot” îl dă „tensiunea spre absolut”(Gheorghe Grigurcu, Postfață la Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, București, Editura Minerva, 1977). Această tensiune presupune un permanent dialog cu „ființa supremă”, dialog prin care, primind răspuns, individul ar putea dobândi certitudinea adevăratei sale condiții. Poetul „lucrează (…) în sensul Totalității. Potrivirea cuvintelor reface, în mic – recunoscându-se dependența și solidară cu ea – suita actelor demiurgice, originare” (Ion Pop, Jocul poeziei, București, Editura Cartea Românească, 1985, p. 98). Esența creației poetice argheziene implică până la un punct o permanentă concurență cu demiurgul, după cum poetul însuși lăsa de altfel să se înțeleagă: „Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba” (Tudor Arghezi, Ars poetica, Cluj, Editura Dacia, 1974, p.80). Pentru Tudor Arghezi scrisul este un gest esențial, grav, fiindcă „artizanul” și „meșterul Arghezi” nu demitizează actul poetic, sub semnul unei simpliste înțelegeri a modernității, cum s-ar putea înțelege prin sintagma „cuvinte potrivite”. Potrivind cuvintele, Arghezi păstrează amintirea unei divinități pe care o surprinde în Abece:„A vrut Dumnezeu să scrie / Şi nici nu era hârtie. / N-avea nici un fel de scule / Şi nici litere destule. / C-un crâmpei de alfabet / Mergea scrisul foarte-ncet. // N-aş vrea nici atât să-l supăr / Cât piperul de ienupăr, / Dar o să vă spui ceva: / Nici carte nu prea ştia. / Orişice învăţăcel / Ştie mult mai mult ca el. / El, care făcuse toate, / Nu avea certificate./ Câtu-i Dumnezeu de mare / N-are trei clase primare. / La citit se-mpiedică, / Nu ştie-aritmetică”. Divinitatea nu scrie, fiindcă scrisul este până la urmă reflectarea existentului. De aceea nu scrie nici Iisus Hristos. Divinitatea argheziană, în schimb, face, creează printr-un gest hotărât, pe care poetul îl repetă, la scară redusă: „Știe-atât: numai să facă./ Ia oleacă, pune-oleacă. / Face oameni şi lumină / Din puţin scuipat cu tină, / Şi dintr-un aluat mai lung / Scoate luna ca din strung”. Câtă vreme cuvintele sunt pentru Arghezi sinonime realului, acea „hartă prescurtată a naturii”, scriind, poetul de fapt face, „frământă” cuvintele, așteptând să dospească spre bucuria împlinirii creației. Prin gestul de a scrie, poetul rămâne tocmai de aceea un „rob” (și termenul este scris cu majusculă), un truditor, în timp ce Domnului i se rezervă sărbătoarea lecturii: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte, / Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.
Omul arghezian are conștiința faptului că trăiește într-un timp în care divinitatea nu se mai arată și nici nu trimite semne care pot fi percepute. Mai ales lipsa dialogului cu divinitatea este cea care-i amplifică omului suferința: „Nu-ți cer un lucru prea cu neputință / În recea mea-ncruntată suferință. / Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghes, / Vreau să vorbești cu robul tău mai des. // De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură / Și anii mor și veacurile pier / Aci sub tine, dedesubt, sub cer. // Când magii au purces după o stea, /Tu le vorbeai – și se putea. / Când fu să plece și Iosif, / Scris l-ai găsit în catastif / Și i-ai trimis un înger de povață / Și îngerul stătu cu el de față. / Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea / Și pruncul și bărbatul și femeia.// Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul…” Nu este deloc întâmplător faptul că tocmai aceasta i se cere divinului, un mesager, ca in vremurile mitice: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării /Și mă muncesc din rădăcini și sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în cînd, câte un pui de înger.// Să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din nou povața ta cea bună”.
Rugăciunea și, în general, psalmul arghezian devin așadar expresia încercării de a stabili un dialog cu divinitatea. Rugăciunea exclude cuvântul și glasul, devenind o semnificativă ardere consumând ființa ce tinde spre absolut: „Ruga mea e fără cuvinte, / Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas. / Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte / Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. // Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, / Nici omul meu nu-i, poate, omenesc. / Ard către tine-ncet, ca un tăciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.” Nu doar imposibilitatea dialogului consumă ființa, ci și conștiința condiției sale limitate: „Gătită masa pentru cină, / Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, / În care paşte-un mânz”. În lipsa dialogului cu divinul, omul este amenințat în însăși verticalitatea sa definitorie, care-i amintește demnitatea de creație divină și-i asigură posibilitatea permanentei comunicări cu celestul: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunziș /Țepos și aspru-n îndârjire vie”.
În imposibilitatea dialogului, ființa se află într-o dramatică incertitudine, în jurul căreia se dezvoltă semnificațiile unei poezii din volumul cu care Tudor Arghezi debuta la patruzeci și șapte de ani: „Gândul meu al cui gând este? / În ce gând, în ce poveste, / Îmi aduc aminte, poate?/ Că făcui parte din toate?”. Divinul începe să se contureze în imaginar, ca un joc între realitate și iluzoriu: „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire / Era să fii, să stai, să viețuiești, / Ești ca un gând, și ești și nici nu ești / Întru putință și-ntre amintire”. Dumnezeu se arată cel mult prin reflectare, printr-o sugestivă și consacrată oglindă, singura modalitate accesibilă unui om sortit să poarte povara condiției sale carnale și a setei mistuitoare, organice, de apă, de animalică dorință de adăpare: „Ca-n oglindirea unui drum de apă, / Pari când a fi, pari când că nu mai ești; / Te-ntrezării în stele, printre pești, / Ca taurul sălbatic când se-adapă”.
Dacă rugăciunea nu este o soluție în universul arghezian, poetul înțelege că relația divinității cu lumea se realizează (amintind poezia eminesciană, unde demiurgul citește Cartea lumii pentru a nu lăsa creația să se reîntoarcă în haos) prin lectură. Aceasta după ce, în momentul de semnificativă incertitudine, omul a apelat zadarnic la Carte: „Deschid Cartea, cartea geme, / Caut vremea, nu e vreme”. Arghezi insistă de altfel asupra ideii unei lecturi care este rezervată exclusiv divinității.
Arta poetică argheziană se legitimează în această situație ca gest grav, esențial, scrisul și cartea fiind prezențe care se bucură de atenția divinității. În poemul Incertitudine, ustensilele artistului, ale celui care scrie, sunt impregnate ele însele de divin: „Scama tristeților mele / Se-ncurcă noaptea cu ele. / Genele lui Dumnezeu / Cad în călimarul meu”. Scrisul se consumă în contextul unei semnificative incertitudini. Este, în primul rând, incertitudinea planurilor cosmicului. Celestul coboară spre pământ: „Îmi atârnă la fereastră / Iarba cerului, albastră, / Din care, pe mii de fire, / Curg luceferii-n neștire”. Tristețea întregului este absorbită cu nesaț ca hrană sufletească, spirituală și trăită de individ ca o tristețe proprie: „Sufletul, ca un burete, / Prinde lacrimile-ncete / Ale stelelor, pe rând / Sticlind alb și tremurând”. Întrebările chinuitoare pe care și le pune individul vizează relația sa cu întregul: „Gândul meu al cui gând este? / În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate, / Că făcui parte din toate?”.
Scrisul devine gestul unui artist surprins el însuși într-o semnificativă incertitudine. El este uituc (uitându-și propria identitate) dar și plecat, lipsit de o certă conștiință a propriei condiții. Poetul este ispitit de glasul ciudat al mlaștinii, sugestie a imobilismului, după dicționarul de simboluri, „materie nediferențiată, pasivă și feminină, în unele mitologii, simbol al inconștientului, în psihanaliză, și al mamei, al germinației, cu siguranță ipostază a increatului.” În egală măsură îl cheamă glasul livezii, garanție a creației, a armoniei și a cosmosului în ultimă instanță.
În binecunoscuta poezie Testament, ceea ce se transmite urmașilor este cartea ca o metaforică treaptă a trecerii de la natural la cultural. Numele „adunat” pe o carte nu poate fi trecut cu vederea: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”. Fără să trag cu ochiul spre paginile dedicate de un Jacques Derrida conceptului de semnătură, am convingerea că la autorul Cuvintelor potrivite, în contextul poeziei Incertitudine cel puțin, semnătura este semnul certitudinii propriei identități, de care poetul are nevoie : „Scriu aici, uituc, plecat, / Ascultând glasul ciudat / al mlaștinii și livezii. / Și semnez: / Tudor Arghezi.”

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg