Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scrisori de viață furată

Scrisori de viață furată

 

Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu
București, Editura Vestala, 2015

Despre Bogdan Petriceicu Hasdeu, mare cărturar român, un erudit ale cărui preocupări au vizat spații vaste, de la filozofie, istorie, lingvistică, până la spiritism, știe oricine, mai ales că operele literare i-au fost (și sper că încă mai sunt) studiate în școli. Despre marea durere a vieții sale, moartea unicei fiice, Iulia, înainte de a împlini nouăsprezece ani, se cunosc de asemenea mai multe sau mai puține amănunte, cert este că studiile aprofundate din ultima parte a vieții, care vizau lumea spiritelor, concretizate mai ales în lucrarea Sic cogito, prima de acest fel de la noi, au fost determinate de dorința permanentă a marelui om de cultură de a ține legătura, într-un fel, cu fiica sa de dincolo de moarte, de a-i păstra spiritul aproape.
Castelul de la Câmpina, „Marele Templu”, cum îl numea Hasdeu („Micul Templu” fiind cavoul Iuliei din Cimitirul Bellu), a atras și atrage vizitatorii prin misterul țesut de povestea construcției sale. Atât Hasdeu, cât și apropiații familiei afirmau că ambele edificii au fost ridicate la indicațiile Iuliei, după planurile așezate pe hârtie în cadrul ședințelor de spiritism. N-am să insist mai mult cu această neobișnuită „corespondență”, scopul acestor rânduri fiind analiza altei comunicări, cea anterioară morții, dintre tată și fiica aflată la studii la Paris. Însă evocarea Castelului de la Câmpina nu are drept scop doar ilustrarea poveștii, ea are și rolul de a face legătura cu îngrijitoarea ediției Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu, apărută în 2015 la Editura Vestala din București, în condiții care respectă toate canoanele filologice. Jenica Tabacu este de mai mulți ani directoarea muzeului câmpinean, după ce înainte fusese muzeograf în această instituție, iar studiile și textele publicate de-a lungul vremii i-au adus un doctorat în filologie cu o teză despre Hasdeu. Bună cunoscătoare a limbii franceze (limba preferată de Iulia Hasdeu în scrierile sale), Jenica Tabacu a reușit să traducă și să publice pentru prima dată toate scrisorile Iuliei către tatăl său, toate cele care s-au păstrat în arhive. Și s-au păstrat marea majoritate, adică o sută optzeci și șase, dintre care, ne spune autoarea traducerilor, doar douăzeci și nouă au fost scrise în limba română. „O șansă, am spune astăzi, pe care am fructificat-o după o sută douăzeci și șapte de ani de la moartea poetei, oferind posibilitatea celor care nu știu limba franceză, de a citi în românește toate scrisorile Iuliei Hasdeu și, implicit, de a li se dezvălui excepționala ei personalitate. Mai mult decât atât, cititorii vor avea ocazia de a observa că nici Hasdeu, nici soția lui, nu au căutat vreo clipă să o împingă spre studiu cu prețul sănătății, așa cum, pe nedrept, unii au construit o legendă stupidă și răuvoitoare, lăsând falsa impresie că Iulia ar fi fost victima părinților, îndeosebi a tatălui ei.” Cu alte cuvinte, Jenica Tabacu realizează o traducere integrală a scrisorilor existente în Arhivele Naționale ale României și publicate mai demult, începând chiar cu B.P. Hasdeu și continuând cu alți coordonatori ai edițiilor mai noi, cum ar fi: Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, sau Crina Decusară Bocșan. Peste tot însă textele au apărut în limba în care au fost scrise, adică în franceză. Pentru prima dată, în traducerea doamnei Tabacu, scrisorile apar reunite, și la dispoziția cititorului de limbă română, ceea ce nu este puțin lucru. De asemenea, sinteza din primele pagini, sub titlul „Un schimb epistolar unic în cultura română”, oferă explicații ample asupra textelor, plasând evenimentele evocate într-un timp istoric, ceea ce ajută la refacerea în ansamblu a poveștii. „Notă asupra ediției” completează aceste informații cu detalii privind „clasificarea” și proveniența documentelor, de altfel după încheierea fiecărei epistole se precizează sursa de regăsire, iar notele de subsol sunt foarte bogate în explicații, vădind o laborioasă muncă de cercetare. Sunt aici date biografice, și nu numai, despre toate persoanele pomenite în texte, dar și despre evenimentele istorice la care se fac referiri. Adunate, notele de subsol ale acestui volum epistolar s-ar putea constitui într-o enciclopedie de sine stătătoare, privind personalități ale epocii. Să mai adăugăm faptul că s-a încercat (pe cât a fost posibil, unele epistole fiind nedatate) o aranjare cronologică, ceea ce fluidizează mult lectura. Cartea se citește ușor, ca un roman palpitant, pătrunderea în intimitatea gândurilor adresate părintelui său facilitează „cunoașterea mai în profunzime a aceleia care ar fi putut deveni – dacă destinul nu i-ar fi fost defavorabil – una dintre marile figuri ale culturii române.”
Dar oare putem prevedea ce ar fi devenit Iulia Hasdeu, dacă existența ei pământeană ar fi numărat mult mai mulți ani? Știm din surse biografice și, iată, din scrisorile ei că a fost un copil precoce, și nu doar pentru acele vremuri. S-a născut la 14 noiembrie 1869, ca primul și singurul copil al soților Iulia și Bogdan Petriceicu Hasdeu. Se spune că la doi ani a început să citească, iar la cinci scria deja primele poezii. Nu împlinise opt ani când a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare, iar la unsprezece ani a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, în paralel urmând și cursurile Conservatorului de muzică din București. Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut și bacalaureatul, fiind admisă la Sorbona la o vârstă care necesita aprobări suplimentare și modificări ale regulamentelor: șaisprezece ani! Și-a uimit profesorii cu mintea sa sclipitoare, capabilă nu doar să pătrundă complexitatea cursurilor predate dar și să acumuleze foarte mult, trecându-și examenele mereu înaintea colegilor de an. Talentele sale multiple i-au determinat pe părinți să facă eforturi financiare pentru a-i asigura, dincolo de programa universitară, lecții de muzică și pictură. De asemenea, iubea teatrul, pe care, din lipsa timpului, ocupat de studiu, îl frecventa ceva mai rar. Citea mult, avea un adevărat cult pentru Victor Hugo, despre a cărui moarte vorbesc scrisorile ei într-o mai mare măsură decât despre a unchiului, fratele tatălui savantului, de pildă, cel care-i lăsase o moștenire. Era însă mereu la curent cu evoluția literaturii române, prin revistele primite frecvent din țară. După vârsta de șaisprezece ani scrisorile conțin adevărate analize literare. Discuta cu tatăl său noile apariții, dar și Dicționarul, la care savantul lucra febril atunci, Iulia criticând adresarea mult prea academică, numindu-l „bun pentru savanți, pentru filologi, nicidecum pentru orice individ care vrea să scrie curat în limba română”. A scris poezii, insistând pentru păstrarea pseudonimului Camille Armand. Dar nu numai poezii, nuvela Sanda, ca de altfel marea majoritate a scrierilor sale, fiind publicată postum prin grija tatălui său. La Sorbona este atrasă de studiul filozofiei, intenționând să obțină un doctorat în acest domeniu. Așadar, revenind la întrebarea de mai sus, cu atâtea alese însușiri, cum am putea noi ști ce ar fi devenit Iulia Hasdeu? Viața ei a fost mult prea scurtă pentru a-și putea alege cu adevărat un drum. Poate că educația diversificată a risipit-o prea mult, în scurtul răgaz neputând performa, așa cum capacitățile ei intelectuale permiteau, într-o direcție anume. Poate că dorința permanentă de a acumula noi și noi informații, foamea de știință, combustia internă care o măcina, goana în care studia (se trezea în zori și, spunea ea frecvent în epistolele sale, „muncesc ca o negresă”), toate au concentrat o existență de câteva zeci de ani în mai puțin de nouăsprezece. Un lucru e sigur, nivelul ei de dezvoltare spirituală s-a situat mult peste cel al vârstei biologice. Citindu-i epistolele către tatăl său, mai aflăm ceva: Iulia iubea viața mai presus de orice! Surprinzător, ea părea conștientă de această neobișnuită accelerare cu care i se scurgea existența. Nu se bucura, ca orice copil, de aniversări, de cadourile pe care le primea cu această ocazie. Regreta mereu că mai împlinește un an, își dorea imposibilul: să rămână copil! „[…] voi avea paisprezece ani peste cincisprezece zile, dar vreau să mai fiu copil și cât mai mult timp posibil.”; „Duminică sărbătorim cei șaisprezece ani ai mei, pe care îi voi împlini sâmbătă. Șaisprezece ani! Oh, vârsta cea frumoasă! Regret cei cincisprezece ani ai mei, totuși. Și nu voi mai avea niciodată cincisprezece ani!”; „[…] în ce mă privește aș vrea să fiu mereu tânără și studentă la Sorbona, și să cânt, și să râd, și să-mi vâr nasul în cărți. A! Ce plăcere!”; „Deci, am optsprezece ani și, în realitate, o regret! Nu pe cei șaptesprezece ani ai mei, ci pe cei șaisprezece ani ai mei îi plâng! Ah! Nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin, doar timp de douăsprezece luni! Abia dacă i-am gustat și – ai trecut, te-am văzut – au zburat și eu sunt supărată din cauza asta, și sunt foarte necăjită că am optsprezece ani!”
Din scrisorile ei răzbate mereu acest amestec de copilărie-maturitate. Prima epistolă datată din volum e scrisă la vârsta de opt ani, pe când Iulia era încă în țară. De la unsprezece ani începe să-i scrie frecvent tatălui său din Paris, unde își începuse studiile. Primele texte sunt mai succinte, conțin informații strict despre viața celor două femei (mamă și fiică) în capitala Franței și aproape de fiecare dată vorbesc despre neajunsuri și lipsa banilor. Cu toată precocitatea autoarei lor, scrisorile încântă prin candoarea specifică vârstei. Toate au câte un post scriptum, uneori chiar mai multe, trădând plăcerea fetei de a scrie, lucru observat probabil cu drag de către părintele său căruia fiica îi scrie mai târziu: „Spuneai, într-o zi, uneia dintre prietenele mele […] că nu pot să mă dezbăr de un post-scriptum.” De altfel aceste adăugiri cereau, de cele mai multe ori, noutăți de acasă, despre câinii, pisicile și florile ei, griji care s-au păstrat pe toată perioada corespondenței, chiar și la o vârstă mai aproape de maturitate. „Ce fac pisicuțele? Nu le lăsa să moară de foame, te rog! Mângâie pentru mine pe Diana, pe Bobocel, pe Negru și pe Ali! Bagă de seamă, te rog, de grădini și nu uita rațele coanei Svârleschii!” Tot în această perioadă își formulează și primele critici la adresa profesorilor pe care-i consideră „neglijenți, în loc să-și facă datoria spun anecdote, vin târziu, lipsesc de multe ori…” Umorul și aciditatea replicilor de acest fel nu încetează, ba chiar devin mai rafinate pe măsura trecerii timpului, Iulia dovedindu-se neîndurătoare cu toți cei bănuiți de superficialitate. „[…] avem ca suplinitor un mic înfumurat de profesor, un tânăr bine pieptănat, bine îmbrăcat, al cărui nume nimeni nu-l cunoaște și căruia, prin urmare, îi dăm toate numele imaginabile și posibile! Este inteligent ca boneta mea de noapte! Nu am una, dar nu face nimic.” Sau, despre un profesor angajat să o pregătească în particular pentru bacalaureat: „Cunoaște programul bacalaureatului cum cunosc eu almanahul împăraților Chinei.” Desigur Iulia este de multe ori și auto-ironică, tonul ludic al scrisorilor sale fiind întreținut și provocat de tatăl său (căruia îi reproșează mereu prea rara frecvență și dimensiunea redusă a răspunsurilor), cu timpul dialogul lor devenindu-i necesar și din punctul de vedere al nivelului discuțiilor. „Am, într-adevăr nevoie să scriu toate aceste lucruri cuiva. Prietenele mele nu mă înțeleg! Nu au aerul, ele, de a admira ceea ce eu admir.”
Boala instalată înainte de începerea facultății se agravează începând cu cel de-al doilea an la Sorbona, Iulia îngrijorându-și nu numai părinții (din țară savantul scria telegrame disperate și epistole în care insista ca fata să se odihnească, să nu mai muncească atât de mult), cât și profesorii care-i admirau competențele dar în același timp se arătau interesați de sănătatea ei. „[…] dl. Séailles, care conduce conferințele noastre practice, pregătitoare pentru licență, îmi spune tot timpul: […] Fiți atentă la sănătatea dumneavoastră! Nu vă grăbiți, nu vă istoviți! Îngrijiți-vă! […] Încep să cred că am aerul de a nu mai sta în picioare, că fața mea, îngălbenită, slăbită, abătută, poate inspira serioase neliniști excelentului meu profesor…” Cu toate acestea Iulia Hasdeu nu dorea să renunțe la studiile sale, nici mai târziu când aproape nu mai putea participa la cursuri, într-o epistolă datată 22 martie 1888, anul morții sale, aceasta scria:„Cât despre a renunța să-mi continui studiile și să mă întorc în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc. Nu aș face-o nici dacă ar trebui să mor și nicio putere umană nu ar putea să mă salveze.” Din păcate, după o cură de aer în Elveția, recomandată de medici, starea fetei s-a înrăutățit foarte mult. Întoarsă la București, boala de plămâni i-a măcinat trupul firav și Iulia Hasdeu s-a stins din viață la 29 septembrie 1888.
Ultima scrisoare a Iuliei cuprinsă în volumul epistolar, datată 29 mai 1888, este expediată din Elveția și, cu toate că vorbește în totalitate despre starea foarte precară a sănătății semnatarei ei, păstrează tonul ironico-umoristic al celor de dinainte. Se interesează, ca de obicei, de soarta cățeilor de acasă, de la București, iar post scriptumul e un fel de testament al fetei, îndrăgostită de țara sa și de tradițiile ei: „Te rog, tată, pe dumneata, […)], să nu le uiți pe ale mele: dulcețuri din scumpa mea Românie și cântecele scumpilor mei țărani!” Volumul mai cuprinde și o Addenda, cu o scrisoare de felicitare a Iuliei copil către mama sa și câteva scrisori ale Iuliei Hasdeu soția către soțul său B. P. Hasdeu.

Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu este un volum necesar în literatura română. Grație traducerilor doamnei Jenica Tabacu, schimbul epistolar dintre Iulia și tatăl său este acum accesibil tuturor, personalitatea copilului-geniu al literaturii române revelându-ni-se într-o nouă lumină. Una mult mai caldă, mai umană, diferită de imaginea fantomatică a celei care-i dicta, de dincolo, din moarte, părintelui său cuvintele menite a-i aduce liniștea, dar care, în adevăr, înfioară și astăzi: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg