Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scrisul ca amintire a atâtor și atâtor uitări

Scrisul ca amintire a atâtor și atâtor uitări

 

Ioan F. Pop
Poeme abandonate în cuvinte
Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018.

 

Hotărât lucru, cred că poetul Ioan F. Pop – originar din ținutul sălăjean al Valcău-ului de Sus – încearcă să-și submineze ,,arbitrarietatea” de a conlocui, în concretețea poeticității, dimpreună cu ceea ce încearcă să-l sustragă, pe nesimțite, din aceasta: (la o) adică, propensiunea spre cogitațiune in abstracto, spre acele spații emergente ale spiritului, cu purități paradigmatice, mustind de sevele paideice ale transcendenței, în care gândurile par plămădite din praf stelar și luminiscențe aurifere, ca și cum nu ar fi alcătuite, totuși, din cuvinte. Cred că își percepe (sau vrea să ne convingă că e așa) poezia, ca pe o ,,Cenușăreasă” de care nu s-a putut lipsi până acuma, cu toate că a persiflat-o și-a umilit-o – încercând să-și înnăbușe accesele de duioșie vecine cu stranietatea – încă de la primul volum de poeme, intitulat, parcă-n răspăr… histrionic, Pedale de hârtie (1994). De atunci a publicat încă șase volume de poezie, iar între-timp a ajuns dottore în filozofie, teza de doctorat fiindu-i Sfântul Augustin – morfologia unei paradigme, pe lângă alte două cărți de ,,cogitațiuni și eseuri” și una de Jurnal aproape închipuit. Pe coperta a patra a volumului de față, I.F.P. ne atenționează – după ce a mai făcut-o în ultimii câțiva ani – că a încercat oarecum să uite poezia, dar, zice, ,,… constat că ea își anexează unele formulări, confiscă unele semnificații, abate traiectoria semantică inițială și schimbă structura fonemică a unor expresii. Se face stăpână pe aproape toate încercările polisemice care bat timide în zarea unei file nescrise. Nedorind (sper) să mă părăsească de tot, poezia s-a insinuat tacit în textura altor pagini, continuând, oarecum clandestin, să mă scrie ea pe mine.”
Așadar, poetul navighează în arealul poeticității într-un fel de derivă (auto)impusă, recunoscând cu o franchețe impecabil mimată, că, de fapt, la cârma ,,ambarcațiunii” se află ,,Cenușăreasa”, cea care ,,se face stăpână”, iar poetul consimte cu celeritate, aș zice – încercând să uite că, nu demult, o repudiase și chiar o deferise unor… judecăți estetice ce aduceau la ,,bara acuzaților” CUVINTELE, da, chiar aceste entități decidente, dar și incidente, în același timp – că ea, ,,Cenușăreasa” are ultimul cuvânt: ,,Cineva venea în urma noastră și spunea/ cu o voce stinsă, că totul nu e decât o nebunie a cuvintelor”. Iar mai apoi, poetul recunoaște, într-o fulminantă coincidență cu alter-ego-ul său (semantic) efeminat, poeticește vorbind, desigur: ,,eu mi-am trăit aproape tot viitorul la timpul trecut,/ pentru că nu știam nimic despre declinările vieții./ nimeni nu m-a învățat cum se face că verbele/ dau buzna în pagina realității,/ cum se strecoară subiectele chiar și în vis./ nimeni nu m-a lămurit ce-i cu clipa cea repede,/ care trece prin noi ca o schijă a nopții./ nu știam nimic despre viața aruncată zilnic ca un rest inutil,/ nici că totul este o poveste nespusă nicicând până la capăt./ nici despre moartea care ne conjugă doar la timpul prezent.” Aici, cum se vede, I.F.P.-ul ia cârma ambarcațiunii poeticești într-o mână sigură și vorbește – de fapt, își exhibă lăuntricitatea – cu un aplomb și cu o dignitate demne de a sta, să zicem, într-o duală umbră, aristotelian- platoniciană – iar ,,Cenușăreasa” devine … adjuncta sa. Este clar și indubitabil că Ioan F. Pop este un poet în toată puterea (și puterile) cuvântului (cuvintelor), iar ceea ce spune el despre intenția de a părăsi Poezia, nu înseamnă altceva decât un joc între doi îndrăgostiți, cel mai îndrăgostit fiind – înotând în ,,piscina” evanescentă a pudicității – chiar ,,cel care scrie”, cel care se luptă herculean, nu-i așa, pentru a răzbi dincolo de sine și de lume, pentru a-și asuma ,,proba scrisă a trecerii într-o altă pronunție”.
Se poate spune, pe de altă parte, că în poezia sălăjeanului bihorenizat I.F.P. – dincolo de această confruntare cu ,,oștirile cuvintelor” în sine, în sinele deliberat ieșit cu pieptul gol în fața pericolelor realului impregnat de agresivitate – realitatea in nuce a demersului său este mai tot timpul obnubilată – ca la un alt Cioran, cu mască, intrat tiptil și … făcându-se mic, în piele I.F.P.-iană – de un alt tip de nihilism, încă și mai retractil, poate că și mai surdinizat, aș zice, care scoate la … înaintare însăși Moartea, în plenitudinea și foamea de alteritate a (simili)recrudescenței sale: ,,…Doar în albul întins peste acele neînceputuri/ pulsa o contagioasă tăcere./ (…) doar moartea tot scrie un cuvânt/ cu indescifrabilele noastre absențe./ (…) umblu la pas prin măruntaiele viselor/ ca un proaspăt eliberat din mormânt”. Și totuși, după toate aceste încercări de a atinge – livresc- semantic- ontologic, desigur – un fel de apogeu al deceptivității și decompensării psihedelic- auctoriale, Ioan F. Pop spune, la un moment dat: ,,mi-am chemat îngerul la căpătâi/ și cu o ultimă alintare (da, ,,alintare”! – n.m. A.S.) i-am cerut doar atât: trăiește-ți viața!/ căci niciodată nu știi când clipa se stinge/ ca o lumânare ce a ars inutil,/ niciodată nu știi când lumea de aici e lumea de dincolo.” Ce deducem noi de aici, dacă am citit poeme-le abandonate în cuvinte? Poate că doar un singur și ineluctabil-imbatabil lucru: că Ioan F. Pop este un poet într-adevăr – chiar dacă, într-o oarecare măsură, tributar unui ,,reșapat” nihilism de sorginte cioraniană – inubliabil. La Mulți Ani, tinere sexagenar!

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg