Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Scrisul constant și eliberator”

„Scrisul constant și eliberator”

Ilie Rad: – Stimate Domnule Popescu, documentându-mă pentru acest interviu, am văzut că despre opera Dvs. au scris, înainte de 1989, toți criticii literari importanți ai momentului (Şerban Cioculescu, Al. Piru, Nicolae Balotă, Edgar Papu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Al. George, Mircea Popa, Ion Vlad, Ov. S. Crohmălniceanu şi mulți alții). Căutând numele Dvs. în trei istorii literare postdecembriste (semnate de Marian Popa, Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu), am văzut că doar în cea semnată de Marian Popa vi se alocă un mic pasaj, de o pagină şi jumătate, în celelalte două numele Dvs. fiind absent! Cum vă explicați acest fapt?

Dumitru Popescu: – Nu cred că e prea greu să găsim acestei absențe generalizate un chichirez (cum se spunea odinioară la noi, în loc de rost). Până acum, după 1989, şi încă şi în prezent, clasificările şi ierarhiile – în politică, în profesii, nu în ultimul rând şi în cultură – s-au răsturnat, sub determinismul implacabil al criteriilor „revoluției”. Chiar până acolo, încât ce a fost alb a devenit negru. Şi viceversa. Criteriul primordial al „revoluției” se arăta a fi abolirea trecutului recent (de aproape o jumătate de secol!), cu înfăptuirile sale materiale şi de spirit, începând de la coloşii industriali ai epocii şi până la carte, pictură sau muzică. Inevitabil, în această neantizare au intrat şi autorii şi, în general, orice personaj aparținând timpului respectiv.
Trebuie spus că ceva similar s-a petrecut şi după cealaltă „revoluție” (cu caracter invers!), când, datorită rigorii absurde a epurării, în urma noastră se căscase un adevărat vid de valori. Acest obicei barbar, mai ales într-o țară ca a noastră, cu o istorie mai vitregă, este de-a dreptul antinațional. Chiar, ne credem atât de bogați în valori intelectuale, încât să ne permitem a arunca la gunoi, la fiecare jumătate de secol, ceea ce s-a iscat printr-o încordare a efortului creator, pe motiv politic?
În anii ‘60-’70 ai secolului trecut s-a purces, totuşi, la o salvatoare campanie de valorificare (fie ea şi critică) a moştenirii interbelice (la care şi subsemnatul a adus o contribuție, nu de neglijat cred, ca editor al unor importante publicații ale vremii şi ca administrator de cultură). S-au pus atunci, la locul pe care îl meritau, operele şi personalitățile nedreptățite în absurdul zel „revoluționar”. Nu ar fi timpul să renunțe, şi acum, la îndârjirea negativistă, comandanții opiniei publice culturale?
Consemnați că în trei istorii literare postdecembriste numele meu străluceşte prin absență. Nu am citit-o decât pe cea realizată de Nicolae Manolescu. Nu sunt ipocrit, mărturisesc deschis că mi-ar fi făcut plăcere să ocup un oarecare loc în impozanta domniei sale lucrare. Cu atât mai mult cu cât, pe când îşi exercita activ funcția de excelent diagnostician al operei literare, dl Nicolae Manolescu mi-a recenzat o bună parte din cărți. Ba mai mult, n-a omis să mă includă în volumele conținând cele mai reprezentative comentarii ale domniei sale la cartea românească antedecembristă. Aflând însă că prezența mea în acea retrospectivă a fost aspru sancționată de vigilenți „fundamentalişti”, am găsit o explicație tocmai în ostilitatea cu care a fost întâmpinat firescul gest al criticului literar.

— Cred că orice jurnalist ar începe un interviu cu Dvs. prin a vă întreba cum s-a născut faimoasa poreclă “Popescu-Dumnezeu” (care are multe decodări pe Internet), poreclă pe care Dvs. ați explicat-o astfel în volumul Cronos autodevorându-se…, memorii, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 131: “Pe vremea când ocupam fostul sediu al Urzicii, de pe Calea Victoriei (eram atunci redactor la Contemporanul), îngrămădindu-ne într-o dimineață să semnăm condica, Andrițoiu, aflat în spatele meu, s-a impacientat. «Ce faci acolo, domnule, nu te mai găseşti în condică, sau ce?». Da, nu mă mai găseam. Tocmai se schimbase catastiful, celălalt fiind uzat, şi numele meu nu mai apărea. Andrițoiu, sprinten, serviabil, a sărit să mă ajute. A luat lista de sus în jos, de jos în sus, de la jumătate, pe sărite… Nimic. Portarul, încurcat, nu ştia ce să spună, deşi o scrisese cu mâna lui. Deodată, Andrițoiu exclamă: «Uită-te! Şi a pus degetul pe un nume. Dum. P. Ăsta eşti tu!» «Aşa e, tovarăşe? l-am întrebat pe portar. Eu sunt ăsta?» Omul s-a luminat. Nu ştiu cum, i se păruse că numele meu de familie ar fi Dumitru şi, în consecință, m-a plasat la litera D. În plus, mi l-a prescurtat, cum făcea cu toate. Andrițoiu se prefăcea că sondează de unde ar putea veni prescurtarea. «Dum… Dum… Ia să vedem noi… Domnule, asta e prescurtarea de la Dumnezeu!”. Ce înseamnă inspirația poetică! Porecla s-a lipt imediat, ca timbrul de scrisoare, dând apoi atâta bătaie de cap «ghicitorilor»”. Întrebarea mea este: cum de s-a răspândit această formulă, cum de “s-a lipit imediat ca timbrul de scrisoare”, cum ziceți Dvs.? Datorită funcțiilor pe care le-ați avut ulterior, datorită caracterului Dvs. Autoritar?

— Nu îmi mai aduc bine aminte (au trecut peste şase decenii de atunci!), dar cred că Andrițoiu a ținut să-şi exploateze inspirația şi a bătut monedă în redacție, pe aşa-zisa lui descoperire. Aceasta nu putea fi legată nici de funcție, nici de autoritate, ținând seama că pe atunci eram un simplu şi modest redactor de revistă (şi nu aveam decât vreo 23-24 de ani). Probabil că mai târziu, cine a fost martor la măruntul incident, beneficiind de o altă inspirație (trăiam în lumea jurnaliştilor şi scriitorilor!), a transformat cuvântul lui Andrițoiu în timbru, adică în poreclă. Cine nu ştie cât de meşteri sunt românii la inventarea acelei noțiuni plastice, ce se adaugă numelui, pentru a face din el ceva hazos! În cazul meu, respectiva poreclă, încărcată la lansare de o ironie amicală, a început să fie manipulată, în principal după „revoluție”, ca un exploziv toxic. Unii l-au folosit ca toroipan1. Şi acum, oricine îmi ia un interviu, se simte obligat să lămurească, încă şi încă o dată, „nostimada” de la jumătatea secolului trecut!

— În galeria de portrete pe care o faceți unor colegi, ziarişti şi scriitori, pe care i-ați cunoscut în perioada în care ați lucrat la Contemporanul, ca redactor, se numără şi Nicolae Labiş. Nu spuneți nimic despre moartea lui, deşi sunt convins că au ajuns şi la Dvs., atunci şi mai târziu, tot felul de variante. Iată, de pildă, ce scrie reputatul critic literar, Alex. Ştefănescu, în articolul recent, Despre moartea lui Nicolae Labiş, din România literară (nr. 52, 2016): “Nicolae Labiş a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul şi al doilea vagon al unui tramvai, în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din Bucureşti. Cu coloana vertebrală fracturată, a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiş, a dictat şi o poezie şi a murit în dimineața zilei de 22 decembrie./ A fost asasinat, pentru că făcea parte dintr-un «lot» de tineri anchetați de Securitate şi, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă, declanşată la 23 octombrie 1956, la Budapesta, şi încheiată printr-un masacru săvârşit de trupele sovietice de ocupație, în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult, susținuseră că o asemenea mişcare ar trebui organizată şi la Bucureşti.) Pe Nicolae Labiş ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar şi să-l condamne la închisoare, pentru că, deşi foarte tânăr, avea deja o oarecare faimă. Datorită înzestrării excepționale pentru poezie, dar şi datorită intenției oficialității comuniste de a face din el un simbol al apariției unei «noi literaturi» în România, ajunsese, la numai 21 de ani, un personaj binecunoscut. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiții s-a hotărât suprimarea lui./ Nu este locul aici să desfăşor toate informațiile şi argumentele de care dispun, ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, şi nu de un accident de circulație. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez în prezent.)” Care este punctul Dvs. de vedere, privind moartea lui Labiş?
— Citatul pe care îl folosiți conține o notă de certitudine, pe care autorul comentariului nu o susține cu probe, domnia sa anunțând însă că deține şi elementele probatorii. Ce ştiu este că, în epocă, Labiş era adulat de toată lumea, inclusiv de autorități, ca un strălucit vlăstar al liricii optimiste şi entuziaste. Dacă la vârsta lui începea să fie deturnat de la această vocație manifestă, mă întreb de ce nu s-ar fi practicat „influențarea educațională”, la modă pe atunci (prin intermediul Uniunii Scriitorilor sau al colegilor de generație)? Suprimarea abjectă a celui mai valoros poet tânăr, fără nicio încercare de a-l corecta (în accepțiunea dată în epocă acestui termen), nu e prea uşor de înțeles. Dacă vom afla identitatea persoanei care ar fi comis atentatul, vom avea de înlăturat considerentele ce ne împiedică în prezent să ne pronunțăm.

— În capitolul Galerie scriitoricească in nuce, din Cronos autodevorându-se…, (memorii, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 143), l-ați evocat, între alții, şi pe Fănuş Neagu, care, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, după căderea vechiului regim, s-a întâlnit cu trei scriitori. Fănuş Neagu tocmai ieşea din clădirea Ambasadei Sovietice din Bucureşti, având în mână romanul Dvs., Pumnul şi palma, şi cărora Fănuş Neagu le-a spus: «Uite, pe ăsta trebuie să îl lichidăm!». Iar Dvs. scrieți: «Ce legătură avea imperativul respectiv cu Ambasada Sovietică e uşor de ghicit, pentru cine cunoaşte istoria epocii. Fănuş Neagu primise instrucțiuni urgente şi, nerăbdător, începe să le aplice chiar din poarta «cartierului general». Şi-a continuat apoi misiunea neobosit, ani de zile, cu o obstinație şi o ură care l-au făcut pentru vecie grotesc”. Puteți face o detaliere a relațiilor Dvs. cu scriitorul Fănuş Neagu?

— Cu Fănuş Neagu am coabitat, ca să zicem aşa, timp de patru ani în redacția cotidianului Scânteia tineretului. În tot acel timp, relațiile noastre au păstrat un caracter absolut normal. După aceea, o foarte lungă perioadă de timp, drumurile nu ni s-au mai intersectat. Am mai avut de-a face târziu, pe când eu lucram la Ministerul Culturii, iar el colabora la o casă de film. (Într-un interviu recent al ziarului Adevărul, cu regizorul filmului său, rezultă că echipa respectivă a beneficiat de o bună asistență din partea mea2.) Altădată, venind în audiență cu câțiva scriitori, a avut ocazia să-mi vorbească de scrisul lui. Publica pe atunci cursive lirice şi l-am întrebat de ce nu scrie şi poezie. Cu umorul caracteristic, mi-a mărturisit că nu găseşte rime şi, ca atare, îşi consumă imagistica poetică în proză. Cam acesta a fost bilanțiul raporturilor noastre umane şi sociale – cam anemice, dar fără sincope şi animozități – până la căderea comunismului. După aceasta, lucrurile s-au schimbat.
În tot timpul când m-am aflat la închisoare – prin bunăvoința unui fost semiamic –, oameni de bine mă puneau la curent cu atacurile fulminante ale… fostului coleg de presă! Nu prea înțelegeam ce se petrecea. Puneam întâmplarea pe seama turbării generale a pseudodizidenților, a patimii lor de a se rupe public, în modul cel mai radical și spectaculos, de trecut. Dar nu era asta.
La sfârşitul lui 1992, în urma contractării în închisoare a unei infecții acute, în prag de a face septicemie, am fost operat, după care, la cererea spitalului, detenția mi-a fost întreruptă temporar. În convalescență fiind, am dat editurii „Viitorul Românesc”, reprezentată de Viorel Ştirbu şi Ion Tecşa, un interviu de 1.000 de pagini. După ce l-am ajustat, acesta a devenit volumul Am fost şi cioplitor de himere3. În timpul lucrului cu cei doi, scriitorul Viorel Ştirbu ne-a povestit întâmplarea la care v-ați referit, petrecută în fața Ambasadei sovietice. El era unul din cei trei, din care Fănuş Neagu se străduia să facă prozeliți, în campania de defăimare a persoanei mele. Lucrurile se clarificau. Trecând de partea URSS, care mă calificase a fi mai rău ca scriitorii burghezi, talentatul prozator român mă blama în serviciu comandat. N-a rămas singur în misia lui, i s-au alăturat şi alții, nu ştiu dacă recrutați de el sau slujind alt centru al intoxicării opiniei publice.

— Pe contrapagina volumului recent, Baletul fantasmelor, există o scurtă prezentare a activității Dvs. literare, unde se spune că romanul Pumnul şi palma, “datorită abordărtii problemelor epocii, a stârnit polemici”. Vă rugăm să ne explicați despre ce polemici este vorba. Din câte îmi amintesc, au fost şi reacții în presa sovietică!…

— Expresia la care vă referiți depăşeşte limitele eufemismului, ermetizând totul şi restrângând acest tot la o altercație între reviste literare. Sovieticii
doriseră ca atacul să poarte o mască. Stratagema nu a reuşit să ducă în eroare presa internațională, care a conferit evenimentului semnificația unei noi dispute între cele două țări aflate în conflict.
Despre ce era vorba? După apariția şi a celui de-al doilea volum al trilogiei mele, revista literară sovietică Literaturnaia gazeta a publicat un articol intitulat laconic, incisiv şi sentențios, Cu pumnii împotriva istoriei. Agențiile de presă occidentale au preluat imediat cazul, întorcându-l pe toate fețele. Sute de ştiri anunțau escaladarea încordării, devenită perenă, între URSS şi România, de data aceasta pe tărâm literar, dar cu substrat profund politic. Oficiosul sovietic imputa clintirea, mai exact spus revizuirea unei istorii „convenite” şi temeinic sedimentate – ca un fel de tratat sacrosanct.
Se reproşa romanului Pumnul şi palma (Vedeți? Termenul folosit de Literaturnaia gazeta, în titlul articolului, era extras chiar din titlul romanului!), de la bun început, descrierea peisajului citadin al Rusiei, altfel decât se „statornicise”. Adică nu luminos, scăldat într-o fericire inepuizabilă, inspirând încredere într-un viitor glorios, cum îl consacrase literatura sovietică (ba şi cea a țărilor satelit), ci complex, încâlcit, conținând drame istorice şi o anumită încordare spectrală a prezentului. Această încălcare a unei rutine, devenită lejeră, era percepută ca iconoclastie.
În cadență, articolul ataca apoi îndrăzneala romanului de a atinge clişeul, multiplicat la infinit şi apărat cu acribie, al unui ostaş roşu ideal, monument al umanismului. Dar romanul nu făcea decât să introducă în această temă elementul autentic al vieții, care nu întotdeauna se suprapune idealului. Era vorba de felul cum a rămas întipărită în memoria românilor armata sovietică în 1944, staționând în țara noastră sau în tranzit spre sud. Ca şi de amintirile unui fost prizonier în URSS, în circumstanțe tipice războiului, cu tenebrele sale. (Citind cărțile recentei laureate a premiului Nobel, Svetlana Alexievici, despre războiul dus de ruşi pentru apărarea patriei, mi-am întărit convingerea că romanul meu se situa, şi în această privință, în limitele stricte ale realului.)
Şi apoi, articolul sancționa neconcesiv personajele, care cereau în roman abolirea canoanelor false, impuse României în manualele de istorie, după instaurarea regimului de tip sovietic. Literaturnaia gazeta califica această „pretenție” românească drept o năpustire „cu pumnii împotriva istoriei”. Ceva – se mai adăuga – similar cu propaganda nazistă, göbelsiană, care sfârşise atât de rău. (Oare întâmplător, după 1990, „echipa de zgomote” de la noi m-a numit, nici mai mult, nici mai puțin, decât un nou Göbels? Unde ne trimite reluarea, ca leit motiv, a aberantei comparații folosite de Literaturnaia gazeta, în 1982?)
Sigur, supărarea marilor vecini era provocată şi de galeria personajelor (ce foiesc în roman), în care, neîndoios, recunoaşteau militantul proletar forjat, în grabă, sub oblăduirea consilierilor sovietici. Despre aceasta s-a abținut să mai
pomenească revista, întrucât chestiunea privea lăuntrul României şi cădea în sarcina regimului de la Bucureşti.
Dar oare această agresivitate a presei sovietice la adresa romanului meu se dezlăntuise chiar din senin? Nu avea și antecedente? Ba da, avea, şi încă destule! Aproape după fiecare articol sau cuvântare, în care invariabil invocam drepturile noastre de popor, de a ni se respecta identitatea națională, de a ne opune hegemonismului de mare putere, de a trăi după cum ne era vrerea, nu la ordin străin, mi se aduceau la cunoştință nemulțumirile tot mai acute ale tovarăşilor sovietici. Aceste nemulțumiri aveau să izbucnească însă cel mai vehement, culmea!, după prăbuşirea comunismului în România, când, aparent, ca stat, ne eliberaserăm de orice tutelă. Atunci tovarăşii sovietici nu aveau de ce să-şi mai mascheze iritarea intolerantă.

— Sunt convins că, de-a lungul carierei Dvs. politice şi literare, ați primit cărți cu autograf de la aproape toți scriitorii români (autograful măgulitor de la Adrian Marino, pe vol. Hermeneutica lui Mircea Eliade, este reprodus de Domnul Alex Ştefănescu, în monumentala sa Istorie…). Nu v-ați gândit să publicați şi să comentați aceste autografe, aşa cum face în prezent Domnul Ion Brad?

— Nu m-am gândit la aşa ceva. De altfel, cred că, cel puțin noi, avem datoria (nu numai prietenească) de a respecta dreptul de autor al ideii poetului Ion Brad. Dar şi altfel…
Cărțile primite cu dedicație, într-adevăr în număr foarte mare, s-au răvăşit în vicisitudinile micii mele istorii. De pildă, cu ocazia arestării, în ianuarie 1990, când procurorii au pus popreală pe toată mărunta mea agoniseală. Şi ceva mai târziu, când soția mea, convinsă nu ştiu de cine că respectivele volume ar putea fi folosite în susținerea cauzei subsemnatului, le-a predat, în bună parte, lui Corneliu Vădim Tudor – avocat public din oficiu, pe atunci, al proaspeților deținuți politici postdecembrişti. Când am ieşit din închisoare am dorit, fireşte, să reintru în posesia acestor prețioase bunuri (altele nici nu prea aveam), dar C. V. Tudor se considera, de-acum, şi de jure proprietarul lor, uitând, chipurile, cum i-au parvenit. Am privit neputincios la manipularea mediatică a mesajelor primite de la unii scriitori, în cauze cu totul străine de interesul şi dorința mea. Mai mult, despre unele am aflat că se află în comerț. De curând, cineva, a cărei atenție m-a mişcat, mi-a adus unul din aceste volume, achiziționat, unde credeți?, la o licitație publică. Era cartea de poezii intitulată Clar de inimă. Autorul scria pe pagina de gardă: „Lui Dumitru Popescu, bărbatului gravid de România, omagiul lui Nichita Stănescu, în februarie 1974”.
Iată cum mai recuperez câte ceva din risipita mea avere de suflet!
Bănuiesc că d-stră ați dori să știți cum unii din prestigioșii autori ai dedicațiilor s-au dezis, spontan și radical, de umoarea ce-i mânase altcândva, în gestul lor. Această dedublare (sau anulare de sine, mai propriu) a fost deja devoalată în peisajul nostru cultural. Pe de o parte, mărturia mea ar fi superfluă, pe de alta, slăbiciunile omenești se anulează, și ele, unele pe altele. Și în cazul de față una a revenit, deja, asupra… revenirii!

— Cronicarul spunea că, pentru scris, “gândul slobod şi fără valuri trebuieşte”. În toată tinerețea şi maturitatea Dvs. creatoare, ați avut funcții de înaltă răspundere, care numai linişte şi libertate nu vă ofereau. Cum ați reuşit, totuşi, să fiți prezent cu regularitate în viața literară, cu volume de versuri, note de călătorie, eseuri, dar mai ales romane (care necesită un exercițiu mai îndelungat)?

— Ei, când simți nevoia să scrii, îți găseşti timp! Scrisul e o tentație irezistibilă, nu poate fi sugrumată de nimic altceva. Iar în ce priveşte presiunea morală şi psihică a ocupațiilor, sau a vieții în general, scrisul este un antidot, un factor de detensionare, o eşapare a acumulărilor toxice de stres. Fireşte, această presiune a existat în numeroşii ani de exercitare a datoriei publice, dar nu a fost mai prejos nici ce a urmat… Anii de închisoare, ca şi cei în care am devenit obiectul (nu-mi place cuvântul victimă) blamului unor mercenari, au fost ținuți în frâu, cu încărcătura lor nocivă, de scrisul constant şi eliberator.

— În 2015 ați retipărit cea de-a doua ediție a capodoperei Dvs., Pumnul şi palma4. Ce modificări ați facut la acesată nouă ediție? Vă întreb, pentru că unii autori fac modificări substanțiale cărților apărute înainte de 1989, adesea pline de comandamentele politice ale momentului…

— Nicio modificare semnificativă! Linia ideologică şi caracterologică, precum şi cea conflictuală a tuturor personajelor, motivația și determinarea atitudinilor şi acțiunilor, toate au rămas la locul lor, neatinse. Tendința de fond a romanului, ca şi mesajul fiecărei scene, așișderea. N-am făcut decât să comprim părțile ce mi s-au părut nejustificat lăbărțate, câte ceva din dialog, atunci când trena, şi să asigur o nouă patină stilistică, la gradul de exigență actual. Cartea e aceeaşi în totul, doar, sper, ceva mai cursivă, mai concentrată şi expresivă literar.
În ce priveşte aserțiunea dumneavoastră referitoare la „actualizarea” unor lucrări antedecembriste, şi să-mi fi propus aşa ceva, n-aş mai fi avut ce introduce. Reintrând în articulațiile romanului, aveam senzația că l-am scris acum şi, paralel, mă întrebam cum de a apărut această carte la începutul anilor optzeci. Ea conține observațiile critice acumulate în treizeci de ani de contact cu lumea înconjurătoare, metabolizate chimic în intelectul meu şi ajungând să preseze resorturile scriitoriceşti de o manieră irezistibilă. Practic, a fost explozia unui material psihico-cerebral, pe care nu l-am mai putut controla decât în expresia lui literară, sub forma unui univers fictiv, izvorât din cea mai autentică realitate.
De ce n-a întâmpinat dificultăți, chiar opoziții, în faza tipăririi şi lansării? Explicațiile de care dispun nu mi se mai par nici mie satisfăcătoare. Mi-am zis că filiera editorială n-a îndrăznit să deranjeze manuscrisul, dată fiind poziția mea în establishment, şi că la apariție n-a făcut impact cu forurile de control şi decizie, deoarece reprezentanții acestora nu citeau. Dar de ce nu au fost sesizate de aparatul Securității, era atât de vigilent şi operativ în semnalarea „derapajelor”? Aici nu mai putea fi vorba de lipsa îndrăznelii, cel mult de o pactizare ascunsă cu mesajul cărții. Să fi fost posibil aşa ceva?
Nici media nu a devoalat esența romanului, cronicile nepunând punctul pe i. Dimpotrivă, păreau a fi unanime în învăluirea problematicii sub pojghițele unei stereotipii a… normalității. Cu toate acestea, Pumnul şi palma s-a epuizat foarte repede, deşi beneficiase de tirajul maxim, de 80.000 de exemplare!
Abia după şocul dat de presa literară sovietică, ciudata somnolență a antenelor româneşti a luat sfârşit. Ceauşescu – după ce i-am cerut permisiunea să răspund atacului sovietic, a hotărât să se replice, dar nu de către autor (prin calitatea sa oficială putând da impresia că e un război între partide) – s-a trezit să mă întrebe de ce nu am cerut aprobare de partid pentru publicarea cărții. Aiurea în tramvai! Titlul romanului figurase în planurile editoriale anuale supuse aprobării Secretariatului Comitetului Central şi nimeni nu avusese obiecții. Nicolae Ceauşescu a citit câteva paragrafe din cele incriminate de Literaturnaia gazeta, iar pentru ansamblu a întrebat câțiva membri ai CPEx, dacă romanul este sau nu „pe linia PCR”. Primind formale asigurări liniştitoare, conflictul s-a încheiat. Astfel, trilogia a trecut, până la urmă, prin toate furcile caudine şi s-a aşezat, paşnic şi benign, în rafturile bibliotecilor, unde şi după 1989 a continuat să-şi doarmă somnul social netulburat. Ba chiar şi după tipărirea celei de-a doua ediții, la care n-a fost nevoie de nicio intruziune.

— Cele mai recente cărți ale Dvs. (Singurătatea mărilor, Baletul fantasmelor) explorează spațiul oniric, amintind de afirmația lui Lucian Blaga, anume că ”Mai verosimil decât adevărul / e câteodată un vis”. Cum se explică această evadare în spațiul oniric, din partea unui scriitor ca Dvs., “atât de însetat de real”, de viață socială?

— Singurătatea mărilor nu aparține acestei categorii. Acolo e drama suferințelor unei ființe umane mutilate, a omului exclus din viața activă a societății, bântuit de singurătate, dar și de speranța – una cam şubredă – că la orizont se profilează şansa găsirii perechii, şi aceea suferindă, dar receptivă şi în măsură să întruchipeze lumea dispărută. Dezastrul moral este accentuat de sucombarea subită a acestei prietene, criză pe care el oarecum o depășește în cele din urmă, cu ajutorul altui semen – tot femeie –, ce îl înconjoară cu respect și cu o iubire necondiționată.
Baletul fantasmelor da, acesta e ce spuneți dumneavoastră. Cum se explică translația interesului meu literar? Visul m-a fascinat de totdeauna, văzând în el un miracol al ființei omeneşti (dar suntem oare siguri că animalele nu visează?). Marii psihiatri ne asigură că reprezintă un fenomen al inconştientului, rodul unei zone abisale a lăuntricului nostru, dăinuind din vremuri imemoriale, când, probabil, omul, lipsit de conştiință, orbecăia şi se complăcea în magma pură a naturii. Totuşi, visul se adresează conştiinței şi accede până la ea într-un limbaj foarte elevat, de o frumusețe cuceritoare. El comunică nemijlocit cu existența lucidă, se inspiră din aceasta şi îmbracă forma realului cognoscibil.
Personal, sunt tentat să cred că e mai mult decât produsul inconştientului pe care-l târâm după noi de milioane de ani. Constituie, poate, un fel de punte între lumea instinctelor, a percepției senzoriale, şi cea a fanteziei cerebrale creatoare. Întotdeauna am apreciat visul ca pe o desăvârșită operă de artă a cugetului genuin – un har primordial, necondiționat de cultură şi educație, de treapta civilizației pe care ajungem în timp. Copiii visează. Se pare că şi pruncii, pe care-i surprindem zâmbind în somn şi înflorind sub eclerajul sufletesc. Visează atât oamenii simpli, cât şi savanții, şi cei răi şi cei buni, şi ființele normale şi nebunii. Cât priveşte mesajul viselor, pe care psihiatrii şi ghicitorii se străduiesc să-l tălmăcească, uneori are legătură nemijlocită cu viața conştientă. Visăm, de pildă – şi atunci visul devine o adevărată baie de fericire – că ni se împlinesc dorințe arzătoare, pe care viața ni le respinge. Sau că suntem pedepsiți pentru rele comise din neştiință, superficialitate ori sub impulsuri demoniace. Visăm oameni pe care-i iubim sau de care ne temem – şi visul ne serveşte chiar judecățile acelora, pe care poate le-am intuit, dar nu le-am explicat încă. Și visăm ce-am văzut odată, prin ochii celor mai îndepărtați înaintaşi: creaturi fantastice, procese geologice, peisaje cosmice. Şi, toate, în haina cea mai rafinată artistic. Până şi un analfabet face artă în vis. Una complexă, cu text, personaje profund veridice, imagistică şi tot felul de conflicte. Prin urmare, m-am gândit, de ce nu am face mai mult loc în literatură acestui univers gata cristalizat, aproape livrat „la pachet” scriitorului? Am încercat, aşteptând verdicte de la cititori.

— Ştiu că ați găsit interesantă ediția recentă din memoriile lui Mihai Beniuc, în care am publicat, la sugestia Domnului Ion Brad, şi dosarul relațiilor dintre Mihai Beniuc şi Lucian Blaga. I-ați cunoscut pe cei doi poeți?

— Pe Minai Beniuc l-am cunoscut. Din nefericire, pe Blaga, nu – tocmai plecasem de la Contemporanul, când el începuse să publice acolo. Beniuc ascundea, în trupul său puțintel, o energie debordantă. Când o încorpora în poezie, era de bun augur; îmi plăceau lirismul lui viguros şi laconic, parcă cioplit în lemn, sentimentul, de un patetism când trâmbițat, când strangulat, conținute în versuri. Am avut însă ocazia să constat că surplusul de energie se convertea uneori în bârfă. Am detaliat în memoriile mele forma pe care o îmbrăca această înclinație. În plus, după pierderea postului de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mi s-a părut că a devenit rău, simțământul ce-l cotropise fiind ura împotriva tuturor – pe care, probabil, într-un fel sau altul, îi găsea vinovați de ce i s-a întâmplat.
Am admirat felul în care dumneavoastră ați făcut istorie literară în cazul celor doi poeți transilvani, aflați în conflict. Respectul pentru creația ambilor, oricât de mult s-ar diferenția aceasta, obiectivitatea imparțială a înfățişării evenimentelor (cu plusurile şi minusurile respective) pot constitui model într-o atmosferă ca a noastră, îmbâcsită de partizanat vindicativ, care viciază profund ordinea valorilor.

[Bucureşti, ianuarie 2017]
Dialog şi adnotări
de Ilie Rad

Note
1 toroipan, toroipane, s.n. – (reg. și fam.) ciomag, măciucă, bâtă
2 Interviul cu Radu Gabrea, regizorul filmului făcut după scenariul lui Fănuş Neagu, Dincolo de nisipuri, în Adrian Epure, „Din culisele cinematografiei“. Motivul incredibil pentru care Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca filmul „Dincolo de nisipuri“ să fie scos de pe ecrane, în Adevărul, 5 dec. 2016, cf. http://adevarul.ro/entertainment/film/din-culisele-cinematografiei-motivul-incredibil-nicolae-ceausescu-dat-ordin-filmul-dincolo-nisipuri-scos-ecrane 1_58440ad75ab6550cb81ac113/index.html
3 Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere. Un fost lider comunist se destăinuie. Convorbire realizată de Ioan Tecşa, ziarist, Editura Expres, Bucureşti, f.a.
4 Dumitru Popescu, Pumnul şi palma, roman. Ediția a II-a, Editura Anamarol, Bucureşti, 2015.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg