Gary Sussman este un sculptor american, ale cărui lucrări au o largă expunere publică. A participat la realizarea unor grupuri statuare amplasate la Rockefeller Center (New York); Radio City Music Hall (New York); The Museum of Science and Industry (Los Angeles); The Museum of the Bank (New York); Sunnyside Park (Irvington, New York); USA Today Show (Washington DC). Anul acesta a finalizat portretul în mărime naturală al cântărețului de muzică folk, Pete Seegers, a cărui dezvelire va avea loc în luna mai.

— Ce a însemnat pentru tine să realizezi statuia memorială a lui Pete Seeger?
— Am făcut statuia lui Pete Seeger în urma discuțiilor pe care le-am avut cu membrii familiei lui. Acest proiect a fost o provocare pentru mine – emoțională, intelectuală şi tehnică. Pe măsură ce avansam cu lucrul, mi-am dat seama că importanța acestei lucrări trece dincolo de credințele mele personale şi că trebuie să-l redau pe Pete aşa cum a rămas el în conştiința publică: un om simplu, un soldat al păcii, un susținător al drepturilor muncitorilor. Adică, să-i spun povestea…

— Când ai realizat că marea ta chemare ca artist este sculptura?

— În anii ’60-’70 fusesem influențat de suprarealişti; mă atrăgeau René Magritte şi Salvador Dalí datorită tendinței lor de a transforma realitatea în abstracție, ca divergență la principiile academice. În 1973-1974 mi s-a acordat o bursă de studiu în Italia. Chiar înainte de a pleca îmi găsisem vocația şi marea dragoste, deci această călătorie s-a desfăşurat pe coordonatele a ceea ce descoperisem. Cunoştințele mele erau limitate, tot ce ştiam despre sculptura italiană se făcuse prin intermediul fotografiilor şi al revistelor; de asemenea, dobândisem o seamă de referințe istorice de la maestrul meu, José de Creeft, născut în 1884 în Guadalajara (Spania). Ajuns la Paris, a fost ajutat de Rodin să intre la Academia Julien; tot la Paris i-a întâlnit pe Juan Gris şi pe Pablo Picasso. De Creeft a călătorit mult prin Europa, înainte de a ajunge în SUA. El a realizat sculptura
Alice în Țara Minunilor, amplasată în Parcul Central din New York, de care se bucură copiii şi adulții, deopotrivă. A rămas fidel tehnicilor clasice de turnare a bronzului, dar a fost şi unul dintre primii sculptori care au creat sculptură modernă din obiecte reciclabile sau găsite.

— Pentru tine, arta este…

— Lucrând împreună cu De Creft am înțeles diferența dintre meşteşug şi artă: adevărata artă nu are nimic de-a face cu copierea unor elemente anatomice sau a unor detalii figurative. Am realizat că puritatea unei expresii constă în redarea spiritului figurii sau a obiectului reprezentat. Când un artist exprimă ploaia, de exemplu, este important sentimentul pe care imaginea îl trezeşte în privitor. Cred că, prin arta lor, Brâncuşi, Picasso, De Creeft şi alți artişti în care cred caută puritatea şi esența a ceea ce reprezintă. Să ne întoarcem puțin la Renaştere şi să-i luăm drept exemple pe Bernini şi pe Michelangelo. Bernini a atins un nivel înalt al meşteşugului sculpturii: avea o ceată de 240 de meşteri care lucrau pentru el. Michelangelo a lucrat singur, iar dacă îi priveşti sculpturile realizezi unda aceea de iluzie şi ireal pe care o imprimă lucrărilor sale.

— Putem găsi o relație între artă şi ştiință?

— Sculptura este poezie tridimensională; nu este ca un roman. Sculptura reuneşte toate referințele istorice, întreaga evoluție biologică a formelor şi a ideilor. Cred că atât Brâncuşi, cât şi Jean Arp au înțeles acest lucru. Şi mai cred că aborigenii şi indigenii nu au încercat să copieze natura, ci să o redea într-o formă esențializată, putând fi înțeleasă deopotrivă de un public cu o educație artistică şi de un public ne-educat. În creațiile lor, atât Brâncuşi, cât şi Arp sau De Creeft au introdus elemente primitive; prin aceasta, ei şi-au găsit strămoşii estetici şi au ajuns la un grad înalt de înțelegere a spiritualității. Ca în ştiință, şi în artă multe descoperiri s-au făcut din întâmplare; experiența e extrem de importantă, iar actul creativ cunoaşte o seamă de accidente care se transformă în artă.

— În opinia ta, care este rolul lui Constantin Brâncuşi în evoluția sculpturii contemporane?

— Deşi artiştii se constituie ca o familie, între ei există o perpetuă competiție. Cu Brâncuşi, lucrurile au stat diferit: el a fost unic, el a fost primul, deoarece a ştiut să păsteze legătura cu pământul şi a dezvoltat o sensibilitate izvorâtă din formele originale, din elementele primordiale. Şi-a găsit sursele spirituale în creația populară şi a realizat un soi de dialog cu necunoscutul, aşa cum au făcut-o Michelangelo şi Leonardo Da Vinci înaintea lui. Cu De Creeft am avut nenumărate discuții despre Brâncuşi şi mi-am dat seama că, prin arta pe care a creat-o, a încercat să fie cât mai aproape de adevăr, de spiritualitate. Şi atunci am înțeles că adevărata creație este un fel de dialog cu Divinitatea, o apropiere de marele necunoscut. Dar, în acelaşi timp, ca să ajungi la rezultate satisfăcătoare, este necesară o bună cunoaştere a materialelor şi tehnicilor.

— Care este condiția artistului astăzi?

— Arta este un mecanism controlat: în trecut, de biserică, iar astăzi de cei bogați. Un artist trebuie să trăiască… să supraviețuiască. Pentru artişti, nu există structuri de sprijin. Pe lângă valoarea artistică inerentă a muncii tale, de cele mai multe ori contează pe cine cunoşti: totul se reduce la bani. Galeriile doresc să expună artişti consacrați, care să le aducă profit, sau să descopere un artist pe care să îl lanseze. Iar ca să intri în aceast cerc, trebuie să ai o bază, să porneşti de undeva. Să îl luăm ca exemplu pe Basquiat: deşi nu era bogat, nu era nici lipit pământului; a frecventat o şcoală privată, l-a întâlnit pe Warhol…
Viața nu este ca un film alb-negru, viața este gri; ea conține toate aceste distorsiuni, toate greşelile, toate accidentele care ne dezvoltă sensibilitatea şi ne împing în luarea anumitor decizii. Ca şi Steve Jobs, din când în când trebuie să iei lucrurile care există şi să le combini într-un mod novator. Viața este circumstanțială.

 

 

Interviu realizat de
Silvia Suciu şi Cristian Ivan