Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scurt istoric asupra noțiunii de fenomen – ce este fenomenologia? (III)

Scurt istoric asupra noțiunii de fenomen –  ce este fenomenologia? (III)

Conform lui Heidegger, şi termenul apariție poate să aibă două sensuri: pe de o parte faptul de-a-apărea în sensul de a se anunța ca nearătare-de-sine; iar pe de altă parte apariție în sensul de arătare a celui pe care îl anunță, care prin faptul de a se arăta indică ceva ce nu se arată – ca în exemplul febrei. Kant, spune filosoful din Freiburg, foloseşte termenul de apariție în această comasare de sensuri, fără a reuşi a-i da o determinație precisă. După Kant, apariții sînt în primul rînd obiectele intuiției empirice, acel ceva care se manifestă în aceasta, în experiență. Dar fenomen al fenomenologiei este totodată apariție în măsura în care este o devoalare a ceva ce se ascunde în apariție, devoalare ce transpare anunțîndu-l pe acel ceva ce nu se arată.
Cu toate acestea, chiar şi aparența şi apariția au fundamentare în fenomen. Întreaga această varietate de apariții fenomenale, denumite generic prin termenul de fenomen, respectiv, aparență, apariție, simplă apariție, duce la confuzie, confuzie ce va fi înlăturată numai o dată cu statuarea clară a noțiunii de fenomen anume: cel-ce-se-arată-din-sine-însuşi. Dar, spune Heidegger, în această accepție a noțiunii de fenomen, rămîne neclar cărei ființări îi revine titulatura de fenomen, şi, mai ales, dacă aceasta este o simplă ființare sau o caracteristică a ființei ființării, căci atunci nu este atins decît nivelul formal de fenomen. Filosoful german arată, făcînd referire la Kant, că ceea ce este formal în fenomen îşi dobîndeşte legitimitatea doar dacă cel ce se arată este privit drept acea ființare care este accesibilă prin intuiția empirică. Pusă astfel, problematica fenomenului pare să satisfacă semnificația obişnuită, curentă, de fenomen. Acesta nu este însă conceptul fenomenologic de fenomen.
Pentru a putea delimita şi înțelege clar conceptul de fenomen, indiferent de felul în care este determinat cel ce se arată, formal sau nu, trebuie să devoalăm sensul noțiunii de logos, pentru ca să devină limpede în ce măsură poate fi privită fenomenologia drept ştiința despre fenomene.
În dicționarul lui Bailly, sensurile conceptului de logos se întind pe mai multe pagini. Se pare că sensul prim al acestui cuvînt este cel de rostire. Semnificațiile ulterioare ale acestei noțiuni deviază constant sensul acestui termen, fiind mereu interpretat drept rațiune, judecată, definiție, concept, raport ori rațiune suficientă. Heidegger arată că1 este aproape o ciudățenie faptul că acest termen a suferit asemenea modificări, mai ales în cadrul abordărilor ştiințifice, şi că, chiar dacă interpretat ca enunț, enunț văzut la rîndul lui ca judecată, în ciuda acestei traduceri doar aparent legitime, semnificația sa fundamentală poate fi ratată, mai ales dacă judecata este înțeleasă într-un sens post-kantian. Logos, spune el, nu înseamnă judecată, dacă prin judecată este urmărit sensul de a face asociații, sau de a aproba sau respinge ceva, căci, mai degrabă, logos trimite la deloun, la evidență, la a face vizibil pe acela despre care este vorba în rostire.
Aristotel a făcut încă mai clară această funcție a rostirii prin analiza lui apophainesthai. Nu vom pune în evidență prea mult această analiză, ea fiind suficient cunoscută. Ceea ce trebuie totuşi arătat este că funcția logos-ului ca apophansis constă în a face evidentă indicarea a ceva, logos-ul urmînd astfel să aibă forma structurală de synthesis. Aici, particula syn din synthesis nu are sensul de asociere, de înlănțuire de reprezentări, ci pe cea pur apofantică de: „ceva în punerea sa laolaltă cu ceva care să facă vizibil ceva drept ceva”  (Heidegger). Ceea ce trebuie să pună în lumină logosul este adevărul în sensul de aletheia. Nici de această dată nu vom dezvolta această aserțiune, întrucît şi ea a fost suficient de mult dezbătută. Trebuie arătat însă că, deşi în exercitarea perceperii ființării funcția logos-ului constă în simplul fapt de a-face-vizibil-ceva, logos poate să însemne rațiune. „Şi pentru că, pe de altă parte, logos nu este folosit doar cu semnificația de legein ci totodată şi cu cea de legomenon, cel indicat ca atare, şi cum acesta din urmă nu este altceva decît hypokeimenon, cel ce constituie de fiecare dată deja rațiunea, chiar dacă de ordin subzistent, în virtutea căreia este abordat şi dezbătut tot ceea ce este susceptibil de a fi rostit, ca legomenon termenul logos înseamnă rațiune, ratio. Şi pentru că, în cele din urmă, logos în sensul lui legomenon poate să însemne totodată: cel care abordat fiind prin vorbire devine vizibil în relația lui cu ceva, devine vizibil în faptul său de a-fi-în-relație, logos capătă semnificația de relație şi raport.
Această interpretare a rostirii apofantice trebuie să fie suficientă pentru a pune mai clar în evidență funcția primară a lógos-ului”2.
Referitor la termenul de fenomenologie, acesta, aşa cum s-a demonstrat, este diferit de cele ce sînt compuse aparent asemănător: teologie, biologie, entomologie etc. Prin termenul de fenomenologie Heidegger arată că nu este numit în nici un chip obiectul investigației şi nici conținutul ei. Acest termen, fenomenologie, lămureşte asupra manierei de prezentare şi asupra felului de tratare a ceea ce este tratat în această ştiință. Astfel, ştiința despre fenomen ar însemna o sesizare a obiectelor sale încît tot ce e dezbătut să fie prezentat în tratare directă şi legitimare directă. Mai departe, ni se spune că semnificația curentă a conceptului de fenomen îndreptățeşte, formal, a numi fenomenologie orice prezentare a unei ființări, atunci cînd această ființare se arată pe sine ca atare. Şi totuşi, se întreabă filosoful german, „pe ce considerent poate conceptul formal de fenomen să fie deformalizat, devenind astfel concept fenomenologic? Cum se deosebeşte acesta de conceptul curent de fenomen? Ce este acel ceva pe care fenomenologia trebuie să îl facă vizibil? Ce anume trebuie denumit fenomen într-un sens privilegiat? Ce anume este acela care conform esenței sale, constituie tema necesară a unei prezentări explicite?” Evident, ni se spune, că acel ceva care este ascuns spre deosebire de acel ceva care se arată, este totuşi ceva ce ține de cel ce în primul rînd se arată şi căruia îi constituie sensul şi temeiul.
Dar ceea ce rămîne ascuns şi cade de cele mai multe ori în învăluire, sau se arată drept alt ceva, este întotdeauna ființa ființării. Ca urmare, acel ceva voalat dar care prin conținutul său reclamă să devină fenomen într-un sens privilegiat, acela va fi luat de către fenomenologie drept obiect al 
cercetării.
Doar fenomenologia, spune Heidegger, este modalitatea autentică de acces la ontologie. Mai mult, „ontologia este posibilă doar ca fenomenologie”. Şi dacă fenomen este cel ce se arată, „conceptul fenomenologic de fenomen are în vedere ființa 
ființării, sensul, modificările şi derivatele ei”3.

Note
1 M. Heidegger, Ființă şi timp, p. 49, trad. rom. D. Tilinca și Mircea Arman.
2 M. Heidegger, Op. cit., p. 51-52.
3 M. Heidegger, Op. cit., p. 51-52.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg