Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scurtă perspectivă asupra realismului socialist în literatura română postbelică

Scurtă perspectivă asupra realismului socialist în  literatura română postbelică

Realismul socialist este o doctrină literară și artistică a secolului XX inspirată de realism și în care opera sau creația trebuie să reflecte și să promoveze „principiile comunismului în stil sovietic”1. În Uniunea Sovietică, în Blocul european comunist estic, în Mongolia comunistă țedenbaliană, în China maoistă, în Coreea de Nord kimirseniană, în Vietnamul comunist al lui Ho Și Min, în Cuba castristă și într-o măsură mai mică în Iugoslavia titoistă, realismul socialist a fost un „curent artistic canonizat de un așa-numit stat marxist-leninist” pentru a ilustra în cel mai figurativ mod posibil, atât în poziții academice, cât și eroice, „realitatea socială” a clasei muncitoare, activiștilor și combatanților războaielor în care au fost implicate aceste țări.2 Realismul socialist a făcut din artă un instrument masiv de „educație și propagandă”3, criticând și reprezentând așa-zisele contradicții ale capitalismului, apoi intrarea în starea de putrefacție a acestuia și descrierea dezvoltării revoluționare, emanciparea proletariatului și a țărănimii, totul pentru faza de-a dreptul epopeică numită „spre comunism în zbor”.
Termenul de „realism socialist” a fost folosit pentru prima dată de Ivan Gronski, președintele Comitetului organizatoric al Uniunii Scriitorilor Sovietici din URSS, într-un articol din Literaturnaia Gazeta din 23 mai 19324, iar conceptul de realism socialist a fost stabilit ca „doctrină oficială și formă de artă” a U.R.S.S. în timpul dezbaterilor dintre înființarea în 1932 a Uniunii Scriitorilor Sovietici și primul congres al acesteia din 1934, în cadrul căruia astuțiosul Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, a ținut o cuvântare nefastă prin care a definit trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de atunci înainte singura formă de literatură admisă în URSS: „Realismul socialist, fiind metoda fundamentală a literaturii sovietice și a criticii literare, impune artistului să aibă o reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”5.Așadar Doctrina Jdanov statua imperios și imperial că operele artistice trebuie să fie neapărat destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul socialismului și comunismului, iar realismul socialist trebuia să se focalizeze pe „eroul pozitiv” care să reprezinte pattern-ul „omului de tip nou”, comunist.
În China, viitorul terifiant dictator Mao Zedong susținea imperativ, înainte de a ajunge mare lider comunist, președinte, următoarele: „În lumea de astăzi, fiecare cultură, literatură și artă aparțin unei anumite clase și se încadrează într-o linie politică definită. Nu există artă pentru artă, artă deasupra claselor sau artă care se dezvoltă în afara politicii sau independent de ea. Literatura și arta proletară fac parte din cauza revoluționară a proletariatului; ele sunt, după cum a spus Lenin, o roată mică și un șurub mic al mecanismului general al revoluției”6. În timpul criminalei Revoluții Culturale (1966-1976), sub autoritatea lui Jiang Qing, cea de-a patra și ultima soție a lui Mao, actriță de profesie, poreclită „Împărăteasa Roșie”, autoarea alianței politice „radicalextremiste” cunoscută sub numele de Banda celor patru, au putut fi reprezentate doar opt (8) spectacole de operă model, revoluționare, inclusiv două balete Detașamentul roșu de femei (cel mai faimos în Occident, fiind spectacolul prezentat președintelui SUA, Richard Nixon, în timpul vizitei sale în China, în februarie 1972) și Fata cu părul alb.7
Trecând la R.D.G., primele repere în stabilirea realismului socialist sovietic din țara Christei Wolf au fost construirea Casei de Cultură a Uniunii Sovietice în Berlinul de Est în februarie 1947, aplicarea Doctrinei Jdanov în Europa de Est, care a dus la organizarea celei de-a treia Expoziții Naționale de la Dresda în martie 1953, unde a fost prezentat realismul socialist, și crearea unei Uniuni a Artiștilor Vizuali (Verband Bildender Künstler, VBK) în 1952.8
În Polonia, în timpul perioadei de destalinizare care a constituit Dezghețul polonez din octombrie 1956, criticul literar Artur Sandauer a analizat motivele care au determinat mulți artiști să se supună politicii culturale a stalinismului, ca rezultat, în esență, al „oportunismului acelorași artiști”9, motiv valabil și în rândul multor scriitori români, am adăuga.
Realismul socialist în România
După cel de-al Doilea Război Mondial şi abdicarea Regelui Mihai I, realismul socialist de inspirație sovietică este impus în cultura țărilor comuniste satelite, inclusiv România, ca un fel de contra-curent literar-artistic, total negativ, în opinia mea. Acest fapt, unic în istoria culturală și literară românească, a fost acompaniat de o serie de măsuri „organizatorice şi represive” îngrozitoare. Contra-curentul „stalinismul cultural”, între 1948 şi 1956, a distrus iremediabil, ireversibil şi inexorabil vechiul sistem românesc de valori şi instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-şi realizarea „omului nou”, după trăsăturile utopice şi criminale bolşevico-sovietice. Ca şi în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus ineluctabil prin forță, conexiunile intelectualilor cu țările din Occident fiind complet întrerupte, Academia Română şi asociațiile profesionale cu tradiție la noi ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate şi înlocuite cu unele noi, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Compozitorilor din România, de exemplu, din care personalitățile care nu erau acceptate de noul regim comunist totalitar au fost îndepărtate urgent şi chiar suprimate.10 În anul 1948 s-a tipărit broşura “Publicații interzise până la 1 mai 1948”, care cuprindea într-un volum de 500 de pagini listele anterioare de nume interzise, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărți, ajungându-se ca în patru ani lista să conțină nu mai puțin de 8.779 de titluri de cărți şi reviste interzise.11 Dispar subit din librării, din biblioteci publice şi chiar din case cărți semnate de autori precum: Alecsandri, Agârbiceanu, Cantemir, Coşbuc, Eminescu, Goga, Hasdeu, Maiorescu, Odobescu, Rebreanu, Sebastian, Topîrceanu, Voiculescu, şi mulți, mulții alții, fiind alese de pe liste nume despre care este greu de crezut că s-ar fi putut afla printre „proscrişi”, fiind lăsate deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor etc. şi pe cele ale unor mari filozofi şi scriitori din Occident.12 Impactul acestei epurări de proporții monstruos-catastrofale asupra intelectualilor români a fost teribil, astfel acest proces inițiat de autoritățile comuniste, de ocupantul sovietic şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi foarte mulți politruci reveniți de la Moscova a devastat literatura română, a dărâmat contraforturile culturii naționale şi a alterat primejdios „sentimentul național românesc, fibra națională a poporului român”13. În 1949 au fost interzise până şi creațiile populare cu „conținut ideologic inadecvat”, mai precis 119 de cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alții, multe dintre ele pentru că vehiculau, incredibil, formula legionară (sic!) „foaie verde”!14
Realismul socialist în literatura română
În literature română postbelică, debutul realismului socialist ca ideologie oficială, s-a petrecut în anul 1948, puțin înainte de naționalizarea mijloacelor de producție, o dată cu mizerabilul articol în patru părți, publicat în Scînteia (5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948), sub semnătura așa-zisului jurnalist Sorin Toma, „vechi membru de partid, cadru de nădejde care a luptat în Armata Roşie, drept care jurase credință statului sovietic”15, intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, scriitor care era de orientare ideologică de stânga, susținând, de exemplu, „luptele de eliberare socială”, cu referire la răscoala din 1907, și care a utilizat „graiul proaspăt” al claselor asuprite în perioada interbelică. Fascinant este faptul că în timpul creării României Mari, mai exact în perioada 1918 – 1919, Arghezi a fost închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și prozatorul Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de „trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație”, iar în anul 1943, sub genericul Bilete de papagal (ziarul “Informația zilei”) poetul a publicat îndeosebi „pamflete usturătoare”, pentru care a fost cercetat de poliție, pe 30 septembrie același an, apărând cunoscutul și zguduitorul pamflet Baroane, în care îl ataca virulent pe ambasadorul german nazistul baron Manfred von Killinger.16 Ziarul a fost urgent confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu, fiind eliberat un an mai târziu.
Revenind la „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, limbajul sorintomian era unul grobian și scârbavnic, marcând ruperea totală față de valorile trecutului: „Cu un urît mirositor vocabular […], Arghezi nu face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele… Crâmpeie de frumusețe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui Arghezi…”17. De asemenea, opina pervers S. Toma, poezia lui Arghezi strecura în mintea cititorilor „prin contrabandă, droguri, afrodisiace, otrăvuri spirituale şi stupefiante”18, totodată, poetul cultivând „scârba de viață”, tot ce era maladiv, pesimismul, misticismul, cultul morții, neavând „în sine nimic original şi nimic național”. Realitatea – în opinia lui Sorin Toma – era că „dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei”19.Aşa cum subliniase ideologul sovietic Andrei Jdanov, forma de expresie nu putea fi judecată izolat de conținutul ideologic şi de clasă și analizând opera lui Tudor Arghezi, „Scânteia” constata că limbajul său poetic a cunoscut o degradare continuă; erau folosite cuvinte precum mucegai, bube, noroi etc.20 Vehementul și astuțiosul articol se încheia cu o veritabilă amenințare cu moartea.
Tudor Arghezi va fi interzis imediat după publicarea acestuia, scriitorul retrăgându-se din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din “vânzarea cireșelor”.Totuși, în perioada 1952-1967, poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, Arghezi fiind distins ulterior cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca „poet național” la 80 și 85 de ani și deputat în Marea Adunare Națională21, bucurându-se de „mari avantaje în regimul comunist, ca și romancierul Mihail Sadoveanu”, colaborând odios cu autoritățile și scriind grețoase poezii sociale pe placul comuniștilor.
Tot la capitolul dezvoltării realismului socialist în România democrat-populară sau popularo-comunistă, în anul 1950 se înființează Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, după modelul sovietic de educație literară al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova22, cu scopul de a forma “cadre tinere de scriitori și critici literari în Republica Populară Română, ridicați din rândurile poporului muncitor, de a le da acestora o educație comunistă, de a-i înarma cu cunoștințele necesare creației, făuririi unei literaturi noi, puse în slujba poporului muncitor”23.Studenții sau mai degrabă cursanții Școlii „Mihai Eminescu” beneficiau de o „bursă considerabilă, o cantină de invidiat și multe alte avantaje demne de un viitor scriitor de partid”, în stare să aplice în viitoarele lor opere modelul realismului socialist, fiind, în același timp, una din „măsurile de control al accesului la profesiunea de scriitor”24. În cadrul așa-zisei școli conduse de Mihail Novicov de la înființare și până la desființarea ei în 1955, se studia asiduu limba și literatura rusă, literatura română – curățată de creația secolului al XX-lea, teoria literaturii, „măiestria literară” și the last but not the least, marxism-leninismul.25
În același an 1950 au apărut „Tezele provizorii de istoria literaturii române” (substitut de manual de clasa a X-a şi a XI-a), literatura română de ieri şi de azi (din anii 1950 mai precis) fiind reprezentată de specimene ca: Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuță, Al. Sahia, A. Toma, Dan Deşliu sau Mihai Beniuc.26
De asemenea, în cadrul istoriei sau evoluției cronologice a realismului socialist din România, oportunistul şi proletcultistul poet Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al „Uniunii Scriitorilor din România”, publica în revista Viața Românească (nr. 3 din 1951), un jenant și ridicol-caraghios articol în care oferea definiția poetului realist-socialist: „Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului […], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi Stalin […], un activist în slujba respectivelor idei”27.
În România, realismul socialist a abordat, în principal, trei teme așa-zis majore: 1). Lupta Partidului Comunist în ilegalitate împotriva dictaturii fascisto-militare-antonesciene şi rolul important al comuniştilor în „eliberarea țării de sub jugul fascist” la 23 august 1944; 2). Marile realizări ale poporului sub conducerea Partidului Comunist; 3). Lupta maselor conduse de Partid împotriva exploatării crunte de către burghezie şi moşierime.28
Critica literară realist-socialistă
Critici literari nou apăruți, îndrumați de omul politic comunist Leonte Răutu, numit de „Raportul Tismăneanu” (pag. 662), „dictatorul culturii române”, publică articole şi studii în spiritul doctrinei realist-socialiste: Ovid S. Crohmălniceanu (Un roman al industrializării socialiste), un promotor al realismului socialist)29; Silvian Iosifescu (Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective), care a scris despre literatura sovietică și realismul socialist cu convingere, cu entuziasmul distanței (și al necunoașterii situației de la fața locului, după război – și cu deosebire în anii 1950 –, ca toți cei care publicau atunci, a plătit tribut greu militantismului ideologic oficial – nu din vreun impuls activist, căci era un om de carte, ci, probabil, tot dintr-o convingere păstrată ca un mod al coerenței interioare, susține criticul Mircea Martin.30 Oricum, Iosifescu a păstrat mereu o distanță față de „excesele propagandistice” și a evitat, în genere, “agresarea personalităților din trecutul îndepărtat sau apropiat, pe care alți intelectuali din epoca au practicat-o spre a-și dovedi adeziunea la cauza socialismului și combativitatea revoluționară”.)31; Mihai Gafița (Romanul luptei tractoriştilor), critic literar caracterizat de Ion Ianoși drept un „comunist disciplinat […] un executant de încredere al directivelor primite”32; Nestor Ignat (O carte despre frumusețea vieții noi) care, în calitate de ziarist la Scînteia, cerea foarte vocal condamnarea la moarte a liderilor partidelor necomuniste din perioada interbelică, această latură a sa fiind adesea citată ca un exemplu de exces ideologic stalinist și de intoleranță)33; Mihail Novicov (Pe marginea poeziei lui Dan Deșliu), situat printre primii critici literari care au impus în România proletcultismul, în acest sens, în revista “Flacăra”, din 9 mai 1948, Novicov publicând un articol intitulat „O sarcină cu rezultate ce vor recompensa cu prisosință eforturile făcute”, în care scria următoarele grozăvii: „Dacă arta este ideologie, iar artistul își proclamă hotărîrea de a se încadra în eforturile maselor populare conduse de clasa muncitoare și partidul ei, atunci este evident că niciodată el nu va putea răspunde acestei sarcini, fără să pătrundă adînc în ideologia clasei muncitoare, fără să-și însușească principiile teoretice care călăuzesc clasa muncitoare în munca și activitatea ei de zi cu zi”34; Traian Şelmaru (Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu), care în calitatea sa de secretar al Uniunii Scriitorilor, a afirmat la un moment dat că lozinca ,,e un lucru sfânt, ordinul de luptă a Partidului nostru, iar scriitorii sunt propagandiști și trebuie să învețe a utiliza cu mândrie și cu măiestrie lozincile”!)35; Ion Vitner (Poezia lui A. Toma), care socotea că prin silință se poate deveni „un adevărat educator al maselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator și un mobilizator al elanului eroilor muncii din viața noastră de fiecare zi”)36. De remarcat că Leonte Răutu, Iosif Chişinevski-Roitman, Nicolae Moraru, Ion Vitner sau Mihail Novicov au fost în tinerețe “militanți ai partidului comunist aflat în clandestinitate în România” şi au ajuns să ocupe funcții importante în spațiul politic din perioada anilor 1950, asigurând totodată “promovarea realismului socialist” în România comunisto-dejiană.37
Poezia realist-socialistă
Poezia în faza stalinismului integral este una de tip agitatoric, aservită în totalitate propagandei comuniste, după modelul Agitprop-ului sovietic.38 Nu doar cinstirea şi politicirea tematicii indicate (munca, omul nou, pacea, stigmatizarea şi schimonosirea trecutului feudal şi mai ales burghez) erau foarte însemnate, cât „actualizarea ei permanentă, o sarcină de partid nu atât de uşor de îndeplinit la prima vedere”, dar dând dovadă de o sprinteneală ieşită din comun şi de o sârguință pseudo-artistică poeții ilustratori, între care se numărau Victor Tulbure, Nicolae Țațomir, A. Toma, Dan Deşliu, Mihu Dragomir şi alții au epuizat rapid catagrafia subiectelor socioprofesionale şi au realizat „portretele pastelate” ale tuturor speciilor omului nou: tovarăşul învățător, ziaristul, țapinarul, strungarul sau frezorul, ilegalistul, activistul, „tractoristul şi tractorista”, „tânărul oțelar”, „tânăra savantă”, “poetul țigan”, „soldații patriei” ş.a.m.d.39 Alexandru Toma, (tatăl lui Sorin Toma anti-arghezianul), sau pe scurt A. Toma, a fost proclamat cu nerușinare drept „cel mai mare poet român contemporan”. Cu versuri idiot-cretine, tendențioase și lipsite de orice valoare estetico-literară, precum: Imperialist american/ Cădea-ți-ar bomba în ocean, sau cu oripilanta „poezie”: „Da, asta-i Buna-Veste, noul Crez/ Întru care vă renasc şi vă botez/ În numele lui Marx şi Lenin şi Stalin/ Acum şi-n vecii vecilor şi pururea Amin!” (Adevăr zic vouă)40, A. Toma a fost, până la moartea sa, în 1954, un model oficial pentru poeții din România, comunistă, evident.
Alți importanți reprezentanți ai poeziei realist-socialiste, ce traduceau în versurile lor înspăimântătoarele lozinci ale P.M.R. au fost: Dan Deşliu: Cântec pentru tovarăşul plan, Lazăr de la Rusca (protagonist fiind lăutarul țigan Lazăr Cernescu, informator al Securității, pedepsit pentru trădare de luptători anticomunişti din munți, preschimbat în erou prin câteva „mici trucuri jurnalistice”)41, poezii baladesco-giganteşti îngrozitoare apărute pe două pagini ale ziarului Scînteia. În timp ce numeroşi intelectuali, oameni de cultură, şi nu numai, români erau aruncați în terifiantele închisori și lagăre politice comuniste, odele deşliene proslăveau „martirii comunişti şi munca eroică a clasei muncitoare”42; Victor Tulbure, cu un titlu ridicol: Balada tovarăşului căzut împărțind Scînteia în ilegalitate; Marcel Breslaşu, care după ce a scris textul și muzica la un oratoriu profan, inspirat din Biblie, Cântarea cântărilor, a redactat Cântec de leagăn al Doncăi și nelipsitul Mihai Beniuc: incredibilele şi odios-oripilantele În frunte comuniştii, Cântec pentru tovarăşul Gheorgiu-Dej, Partidul m-a învățat. Dezgustător şi duplicitar la culme, specialistul în psihologia animalelor M. Beniuc a renunțat la promovarea cărții sale de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej, şi s-a reprofilat, începând să scrie câteva poeme pentru liderul comunist de atunci, la fel de repugnantul dictator Nicolae Ceauşescu.
Pe lângă acești autori, în serviciul, că slujbă nu putem spune, realismului socialist au mai prestat: Nina Cassian, care debutase editorial în 1947, cu volumul de versuri surrealiste La scara 1/1, dar care în urma unui „atac ideologic” lansat în ziarul Scînteia la adresa ei, a scris treptat și poezie proletcultist-realist-socialistă, gen An viu, nouă sute şi şaptesprezece; Veronica Porumbacu (Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii, Mărturii și Ilie Pintilie, printre altele), autoare de versuri “militant-proletcultiste”, care cânta “eroii naționali ai clasei muncitoare”; Maria Banuș, care în perioada interbelică a creat poezii având un caracter “aproape exlusiv erotic”, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937, dar care „s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist”, cum ar fi poeziile adunate în volumele: Ție-ți vorbesc, Americă!, Despre pământ, Se-arată lumea, Torentul (de exemplu, poezia întitulată „Patronul” făcea parte din „textele obligatorii” pentru elevii din școlile României, alături de „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu și altele); Ștefan Iureș (de pildă, primele plachete de versuri iureșiene din cadrul realismului socialist, Cuvânt despre tinerețe, 1953, Urmașii lui Roaită, 1953, Fructe în mai, 1956 și În preajma lui Lenin, 1957 – stau sub semnul „patosului grandilocvent, al tonului exclamativ-entuziast și al formulei poemului de largă respirație, construit pe versificarea unui epic schematic, demonstrativ și simplificator”); Virgil Teodorescu (care debutase în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Arghezi, sub numele de Virgil Rareș, fusese avangardist, iar în anii 1940 se alăturase celui de-al doilea val surrealist, scriind poezii în limbile română și franceză, dar și într-un limbaj poetic inventat de el, numit “leopardă”!), Mihu Dragomir (care, culmea, a fost exclus din Partidul Comunist din România pentru „activitate fascistă și antisovietică, fost informator de siguranță”) și alții.
Proza literară, romanul
În cadrul realismului socialist, scriitorii erau îndrumați de către „activiştii de pe frontul ideologic” să abordeze tematica majoră a prezentului, „să oglindească marile transformări din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe şantiere”, dezvăluind în toată grandoarea ei activitatea revoluționară a organizației de partid. Protagonistul trebuia neapărat să fie comunistul – omul nou, muncitorul înaintat, țăranul care a înțeles sensul vieții celei noi şi a păşit hotărât pe calea luminoasă spre socialism sau a luat-o spre comunism în zbor.43 Iată câteva exemple grăitoare de autori care nu au întinat „înaltele valori” ale comunismului: Mihail Sadoveanu, cu volumul de proze Fantezii răsăritene (1946), romanul Păuna Mică (1948, „deşi nu avusese răgazul nici să asimileze cât de cât doctrina marxist-leninistă şi nici să-şi adapteze habitudinile stilistice regulilor de fier ale realismului socialist“, potrivit lui Eugen Negrici) și odiosul Mitrea Cocor (1950), creație narativă devenită „Bildungsroman al realismului socialist”, “opusul cel mai reprezentativ şi mai titrat al epocii de început a literaturii noi”44, cu prezentarea luptei de clasă, a “eroilor pozitivi”, fierarul comunist Florea Costea şi muncitorul cazangiu Voicu Cernea, a metamorfozării morale şi ideologice a protagonistului Mitrea Cocor, care făcuse cunoştință nu cu gheața, ci cu gârbaciul boierului, în timpul prizonieratului în URSS; Zaharia Stancu, primul preşedinte a prospăt înființatei Uniuni a Scriitorilor (1949), după model sovietizant, care a aderat în doi timpi şi trei mişcări la politichia partidului comunist din România: romanul Desculț, în care țăranii erau forțați să culeagă via boierului Gherasie, nu cu o mască tip coronavirus pe față, ci cu botnița (prima variantă apărută în 1948); Alexandru Jar: Sfârşitul jalbelor (1950), Marea pregătire (1952), romane despre grevele muncitoreşti de la atelierele Grivița din 1933, respectând doar schema conflictului de clasă şi distorsionând adevărul istoric, în funcție de „indicățiile prețioase” ale conducerii de partid şi de stat, romane „scrise rău”45; Petru Dumitriu: Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii, oripilante romane ale realizărilor construcției socialiste de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în realitate recunoscut ca “sinistru lagăr de exterminare a prizonierilor politici”. George Pruteanu caracteriza în 2002 Drum fără pulbere drept un roman „execrabil din punct de vedere moral”, amintindu-şi că, cu şapte ani în urmă, scriitorul îi mărturisea că „îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere”46; Eusebiu Camilar: romanul Negura (1949), în care autorul a adunat toate ororile imaginabile, toate violențele şi inepțiile ce se puteau închipui, pentru a le pune în seama armatei române47, în timpul războiului împotriva URSS din cel de-al Doilea Război Mondial, cartea părând scrisă mai degrabă de un prozator sovietic desemnat să-i înfiereze pe „fasciştii cotropitori români”, sau Eugen Barbu (care, în 1988, o va numi pe analfabeta consoartă a dictatorului Nicolae Ceauşescu, Elena, „Înalta Doamnă a Țării”): autor al volumului de nuvele Munca de jos, rebotezat Gloaba (1955) şi al romanelor Şoseaua Nordului (1959) şi Facerea lumii (1964), tributare realismului socialist. Criticul Eugen Negrici susține că Şoseaua Nordului este de „o ticăloşie rareori egalată în ticăloasa noastră literatură a anilor ‘50, scris întru slăvirea comuniştilor care ar fi pregătit şi condus lupta antifascistă”48.
Teatrul militant realist-socialist
În acest domeniu, se preconizează un teatru evident „militant” cu prezență activă în „actualitatea luptei de clasă” şi „solidarizare a întregului popor în jurul idealurilor partidului comunist”. Exemplele cele mai semnificative de scriitori și piese de teatru sunt49: Mihail Davidoglu, cu piese de teatru ca: Omul din Ceatal, Minerii, Cetatea de foc, acest autor posedând “un meşteşug al spectacolului teatral”, surprinzând şi reprezentând de la început „cerințele noii drame realist-socialiste”, adicătelea personaje bine conturate, „pozitive” – mineri conştienți de necesitatea făuririi noii societăți, şi „negative”, burghezi ‘foşti’ care se opun, sabotează de zor, în piesele davidogliene există “conflicte puternice care se rezolvă optimist prin triumful noului, o abilă şi simplistă retorică propagandistă, replici scurte şi dure însă memorabile, limbaj accesibil însă pigmentat cu regionalisme, versuri populare, terminologie specifică profesiilor prezentate”)50; Aurel Baranga, care în perioada interbelică, zisă burghezo-moșierească, a colaborat la revista de avangardă unu, editată de Sașa Pană și Moldov, dar după „Eliberare” sau “Întoarcerea armelor”, a scris prin 1948 textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 Zdrobite cătușe, text de-a dreptul realist-socialist („Trăiască, trăiască Republica noastră,/ În marș de năvalnic șuvoi;/ Muncitori și țărani, cărturari și ostași/ Zidim România Republicii noi”), muzica fiind compusă de Matei Socor, comedia proletcultistă Bal în Făgădău (1946) şi, împreună cu Nicolae Moraru (acel „rusificator al culturii româneşti”)51, Pentru fericirea poporului (1950); din nou Maria Banuş: Ziua cea Mare, prima piesă despre noul sat colectivizat românesc, sau Lucia Demetrius: Cumpăna (1949), Vadul nou (1951), Oameni de azi (1952), care, în calitate de dramaturg, în perioada stalinistă, după 1949, „a îmbrățişat cu deschidere maximă teatrul realist socialist”52.

 

 

 

Note
1 Michel Aucouturier, Le realisme socialiste, Paris, PUF, «Que sais-je», 1998, online.
2 Michel Aucouturier (1998), op. cit., online.
3 Cf. “Réalisme”, dans Le Grand Robert 2017, Dictionnaires Le Robert, Paris, 2017, online.
4 Cf. Great Russian Encyclopedia, 2015, pp. 751-753, online.
5 Cf. “Fragment din Statutul Uniunii Scriitorilor Sovietici”, 1934, online.
6 Mao Zedong, Interventions aux causeries sur la littérature et l’art à Yenan, 1942, online.
7 Barbara Mittler, “Eight Stage Works for 800 Million People: The Great Proletarian Cultural Revolution in Music – A View from Revoluționary Opera” [archive], online.
8 Bazin Jérôme, “Le réalisme socialiste et ses modèles internationaux”, în Vingtième Siècle. Revue d’histoire, 1/ 2011 (no 109), p. 72-87, online.
9 Agnieszka Grudzinska, “L’Octobre polonais: le XXe congres et la culture en Pologne” [archive] , în La Revue russe, Année 2006, 28, pp. 27-36.
10 Lucia Dragomir, “L’implantation du réalisme socialiste en Roumanie”, în Sociétés & Représentations, 2003/ 1, No. 15, pp. 307-324 şi Gisèle Sapiro, La Guerre des écrivains 1940-1953, Paris, Ed. Fayard, 1999, p. 16.
11 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, Ed. a 2-a rev., Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2010, p. 54.
12 Eugen Negrici, op. cit., p. 54.
13 Ibidem, p. 55.
14 Ibidem, p. 60.
15 Ioan Scurtu, “1948-1961: De la poezia putrefacției la Steaua Republicii Populare Române”, în www.ioanscurtu.ro, 22 decembrie 2011, online.
16 Doina Bogdan-Dascălu, “Ipostazele pamfletului”, în www.culturasicomunicare, fără an, online.
17 Sorin Toma, “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în Scînteia, 5, 7, 9, 10 ianuarie 1948 şi Nicolae Merişanu şi Dan Taloş, ed., Antologia ruşinii după Virgil Ierunca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009, online.
18 Ioan Scurtu (2011), op. cit.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Lucia Dragomir, op. cit., pp. 307-324 şi Ştefan Druia, “Realizările şi lipsurile Şcolii de literatură şi critică literară Mihail Eminescu”, în Contemporanul, n° 220, 22 dec. 1950, online.
23 Miron Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor, București, Editura Libra, 1998, p. 209.
24 Lucia Dragomir, “Școala de literatură și Critică literară Mihai Eminescu”, fără an, online.
25 Ada Demirgian, “Fabrica de scriitori”, în atelier.liternet.ro, 16 iulie 2004, online.
26 Eugen Negrici, op. cit., p. 59.
27 Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii 1940-1975, Bucureşti, Ed. „Ion Cristoiu” S.A., 199, p. 203 şi Ion Josan, „Soarta artei în epoca comunistă: realismul socialist”, ed. online, fără dată.
28 Lucia Dragomir, “L’implantation du réalisme socialiste en Roumanie”, în Sociétés & Représentations, 2003/ 1, No. 15, pp. 307-324.
29 Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, pp. 428, 429.
30 Mircea Martin, “Silvian Iosifescu sau despre mobilitatea privirii”, în Observator cultural, nr. 157, 25 febr. 2003, versiune online.
31 Mircea Martin (2003), op. cit., online.
32 Ion Ianoși, Internaționala mea. Cronica unei vieți, Iași, Editura Polirom, 2012, online.
33 Ioan Lăcustă, “1953. La Consiliul de Ministri: În presă puțină teamă n-ar strica”, Archived, 3 October 2008 at the Wayback Machine și Vladimir Tismăneanu, Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan, în Revista 22, 29 September 2006, online.
34 Cf. “Realismul socialist în exegeza românească”, în phantasma.lett.ubbcluj.ro, online.
35 Cf. “Revenirea la modernitate”, în rev. Steaua, Nr. 4-5/ 2007, online.
36 Eugen Negrici, op. cit., p. 64 și Paul Aretzu, “Literatură în totalitarism?”, online.
37 Lucia Dragomir, op. cit., pp. 307-324, apud Vladimir Tismaneanu, Arheologia terorii, Bucuresti, Allfa, 1998 şi Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
38 Eugen Negrici, op. cit., p. 75.
39 Ibidem, pp. 88-89.
40 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, Ed. a 2-a rev., Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2010, p. 136.
41 Eugen Negrici, op. cit., pp. 139-140.
42 Adrian Bucurescu, „Un fals epocal: Lazăr de la Rusca”, în România liberă, 8 august 2008, ediție online.
43 Mihai Stoian, “În așteptarea omului nou”, fără an, online.
44 Eugen Negrici, op. cit., p. 168.
45 Ibidem, pp. 168-180.
46 Ibidem, p. 180.
47 Ibidem, p. 178.
48 George Pruteanu (8 aprilie 2002), „Dezbateri parlamentare”, Camera Deputaților, accesat la 9 decembrie 2016 şi George Pruteanu, Pactul cu diavolul. Şase zile cu Petru Dumitriu, Bucureşti, Ed. Albatros, Universal Dalsi, 1995, p. 50.
49 Eugen Negrici, op. cit., p. 182.
50 Eugen Negrici, op. cit., p. 267.
51 Ibidem.
52 Cf. art. „Mihail Davidoglu”, în Wikipedia, 18 febr. 2017.
53 Vladimir Tismăneanu, “Cine a fost Nicolae Moraru? ‘Iestetician’, impostor, dulău ideologic”, în Evenimentul zilei, 21 febr. 2012, ed. online.
54 Cf. art. „Lucia Demetrius”, în Wikipedia, 18 martie 2017.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg