Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Se lucrează la o altă lume”

„Se lucrează la o altă lume”

 

Alexandru Sfârlea
Strol
Editura Aureo, Oradea, 2019

 

Acesta este subtitlul unui recent volum de versuri semnat de Alexandru Sfârlea și, cu toate că nu despre această carte va fi vorba în textul de față, socotesc că avertismentul (lipsește cuvântul „atenție”, dar este evident că suntem preveniți că „se lucrează”) se potrivește nu doar romanului, lansat pentru prima dată la Oradea, la mijlocul lunii aprilie, cât, mai ales, întregii producții editoriale a autorului, de până acum.
După debutul cu volumul de versuri „Dezvăluiri”, în 1989, au urmat alte paisprezece cărți de poezie, dintre care poate cea mai apreciată, cea care s-a bucurat de cele mai favorabile critici, a fost seria de scrisori „Către Sing”, mai exact volumele „Către Sing, scrisorile XVII-XXXVIII” (1997); „Viziunile cu Sing” (ediție bilingvă, română-franceză, 2001) și „Către Sing, XLIII scrisori” (2005).
În 2019, Alexandru Sfârlea abordează pentru prima dată proza în volum, dar a mai publicat texte de acest gen, precum și numeroase recenzii, eseuri, reportaje, în reviste literare, și în alte publicații din țară. Cele mai multe articole i-au apărut, desigur, în cotidianul Crișana, al cărui redactor a fost, perioadă în care a activat și în redacțiile altor câtorva reviste culturale, cu apariție tot la Oradea.
Este evident faptul că, în toate aceste volume, se lucrează la o altă lume. Se insistă, în permanență, pe nevoia de a reinventa realitatea, de a redenumi locurile, oamenii, faptele, de a construi o alternativă la viața deja trăită sau actuală. În poezie, Alexandru Sfârlea scrie „sfârlezii”, nu poeme, după cum afirmă, procedează la fel în Strol, titlul romanului este numele prescurtat al personajului principal, Strolea, în fapt un alter ego al autorului, care trăiește, evident, în țara inventată Strolesia (semnificația construcției este ușor de ghicit). Putem traduce această nevoie a sa de a crea mereu utopii, în care să locuiască el și poezia lui, de-acum și proza lui, printr-o sensibilitate aparte. De altfel, orice poet simte nevoia să facă același lucru, să evadeze într-o lume proprie, intimă și ferită de ochiul și prezența celorlalți, pentru a putea să-și scrie versurile. Parcurgând însă acest volum de proză, înțelegem în plus imperioasa nevoie. Experiențele de viață descrise, uneori copleșitoare, explică dorința de evadare a autorului într-o proiecție virtuală a realității, o variantă mai prietenoasă, mult îmbunătățită, desigur. Dar totul rămâne la stadiul de dorință, pentru că faptele sunt expuse în toată goliciunea dureroasă a adevărului frust. Autorul nu se menajează câtuși de puțin. Duritatea cu care își descrie eșecurile, defectele, greșelile, contextul istorico-social în care se întâmplă lucrurile, redat cu acuitate, evocarea unor realizări literare din această perioadă, fac inutilă, până la urmă, nerecunoaștere scrierii autobiografice, ascunderea în spatele personajului Strolea.
S-a spus, în cadrul lansării, că volumul nu este un roman, că nu respectă rigorile de construcție ale acestui gen literar, că el, chiar dacă nu atrage, neapărat, de la primele pagini, reușește să capteze atenția cititorului pe parcurs. În opinia mea, tocmai începutul cărții este acaparant, de un dramatism care tulbură și provoacă, un debut al textului în forță, care confirmă și talentul de prozator (pe lângă cel liric) al scriitorului. Redarea unui episod din copilărie, în care personajul principal, la vârsta de cinci ani, este pedepsit pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, dar pentru care se declară vinovat, se constituie în însăși esența evoluției viitorului adult, a destinului pentru totdeauna marcat de teribila întâmplare. Întâlnim aici, în această parte a cărții, un fel de a descrie lumea satului, viața grea a familiei cu mulți copii și cu puține posibilități financiare, care te duce cu gândul la lumea din Siliștea Gumești, a lui Preda. Este însă foarte bine ancorat tabloul în particularitățile satului ardelean din anii cincizeci.
Și da, poate că scrierea nu respectă rigorile romanului, poate că este de fapt un volum de memorii, dar acest lucru nu îi prejudiciază cu nimic valoarea, importanța, ba din contră, aș spune. Consider că Strol poate fi abordat din cel puțin trei unghiuri, privitoare la construcția sa, dar și la conținut. În primul rând, ne oferă o bogată și, pe alocuri, inedită istorie literară. Găsim tot felul de informații, detalii mai puțin cunoscute, care nu se regăsesc în istoriile literare oficiale, dar care sunt interesante pentru o mai bună înțelegere a contextului social în care ființa lumea literară, cu precădere în perioada comunistă. În al doilea rând, avem în acest volum file de istorie adevărată, trăită, de asemenea bogată în cancanuri și întâmplări care nu-și găsesc locul în cărțile de specialitate, dar care oferă un plus de autenticitate și atractivitate lecturii. Și nu în ultimul rând, Strol ne oferă plimbări prin literatura lumii, și asta nu doar prin cărțile și numeroșii autori enumerați, ca făcând parte din lecturile personajului principal, cât, mai ales, ca stil de scriere. De la pasaje încărcate cu un dramatism de influență dostoievskiană, dacă mă gândesc, de pildă, la teribila descriere a crimei care a avut loc în satul natal al lui Strolea (soțul gelos care își ucide soția sub ochii copilului său; condamnarea criminalului și, ulterior, chiar condamnarea la moarte de către propriul fiu), până la idila care pare coborâtă din Muntele vrăjit într-un spital din Oravița, unde pacientul, personajul principal, se amorezează de Filofteia, o asistentă pentru care evadează, în halatul de spital, tocmai în pădurea învecinată, de unde-i culege femeii flori de pădure, legate apoi cu un șnur roșu „smuls dintr-o flanelă agățată-ntr-un spin”. Cred că autorul ar putea foarte bine să transforme toate aceste trei capete de „fire” ale volumului în tot atâtea cărți de sine stătătoare. De asemenea, cred că talentul, și experiența acumulată într-o redacție, îl îndreptățesc să se apropie și mai mult de proză.
Cartea se citește cu poftă și este, cu siguranță, o provocare pentru cei care o parcurg, atât din punct de vedere al arhitecturii inedite, cât și prin abundența de informații pe care o aduce despre o lume (și mă refer la atmosfera socio-politică a acelor ani) prea puțin exploatată în literatura noastră. Pare a fi, în același timp, și o culegere de cuvinte încrucișate, pentru că rebotezând personajele și localitățile, autorul face, pe alocuri, din aceste nume proprii modificate, adevărate anagrame, care trezesc interesul, mai ales al cititorului familiarizat cu zona în care se petrece acțiunea. Și asta în vreme ce numele altor personaje, din familie, sau chiar dintre cele cu care a interacționat autorul/personajul în lumea literară și gazetărească, rămân neschimbate, adică cele reale.
Dacă poetul nu se dezminte nici în această carte, prin metafore de o frumusețe aparte, precum: „umblând cu inima strânsă ca un ghem de scaieți”; „trăgeam cu cartușe trasoare, care lăsau dâre roșii, de parcă ar fi fost scrijelit întunericul și sângera”, sau „mă simțeam ca firul de nisip într-o clepsidră fisurată”, consider că prozatorul abia de aici încolo începe să se manifeste, și sper că un fragment, precum cel care face obiectul capitolului opt, va fi un punct de plecare pentru un nou roman. Iar pentru că acest text nu a fost, până aici, argumentat cu citate, închei cu un fragment din acest capitol, opt (toate sunt numerotate, fără alte titluri, de la unu la șaisprezece, ultimul fiind de fapt un poem, „Strolesia (țara mea)”), considerând că este cea mai bună carte de vizită a volumului: „Multe nopți n-a putut lipi pleoapă de pleoapă Bujor, până când, într-o toamnă târzie, asasinul mamei sale, demult nu-i mai zicea tată – cu care-avusese atâtea coșmaruri, de copil, de-atunci, când, șocat și oripilat, fusese martor grozăviei întâmplate, încât, spunea, i se-nroșise creierul, parcă simțea, așa, o rană vie în negreala memoriei – venise pleaznă de beat de la crâșmă, unde stătuse la o masă, singur, căci nimeni nu-i suporta prezența, duhănind șerpește și turnând pălinca aia pe gât în dușmănie, parcă, trăgând ocheade-n jur, jinduind după oarece vorbe, fie și-n silă spuse de cineva. Cum și Bujor băuse-n seara aia, ca să-și facă un pic de curaj – plănuise de mult răzbunarea, zicea că-i stă inima-n gât de când tot amână să-i vie de hac monstrului – s-au luat la harță în uliță, s-au tot împins unul pe altul aruncându-și vorbe grele și date-n opăreală ca de la smoala iadului, până ce Bujor a-nceput să-i care pumni în cap celui care-nfipsese șișul de 44 de ori în mama lui, de față cu el, copil împietrit de groază, iar coada aia de mătură o mai avea și acum, ascunsă-n pivniță, cu secrețiile de la părțile intime ale mamei lui uscate, la un capăt, avea momente când se ducea s-o privească, iar prin lemnul acela subțire și suferind și el, parcă, asculta urletele maicii sale măcelărite, apoi gemetele-nfundate din timpul scurtei agonii, când îi plânsese-n hohote, pe pieptul însângerat, după ce criminalul se dusese să se spele de sânge, la fântâna din fundul ogrăzii.”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg