Motto: „Spiritele mediocre condamnă tot ceea ce le depășește înțelegerea.”
(François de La Rochefoucauld)

 

Noua viziune asupra Hagiografiei
Secolul al XIX-lea a fost pentru Franța secolul tuturor schimbărilor posibile, istorice, politice, artistice și sociale. Urmările Revoluției Franceze de la 1789 au generat cele mai variate decizii, evoluții și consecințe, amestecate într-un vârtej al destinului. Revoluțiile au continuat să schimbe monarhiile iar monarhiile au continuat să își facă loc în istorie revenind la conducerea Franței prin abilitatea căilor politice. Franța, cu nemăsuratul său orgoliu, va risca războaie externe și va cunoaște înfrângeri dureroase, iar pe plan intern afacerea Dreyfus va duce la dezbinarea societății franceze și va agita spiritele generând conflicte pătimașe în politică și literatură. Fiecare domeniu din societate va resimți schimbarea și va reacționa în felul său, uneori cu întârziere, alteori brusc și evident forțat.
Din punct de vedere literar, secolul al XIX-lea francez se caracterizează prin coexistența curentelor romantic și realist ce îl proclamă pe Gustave Flaubert șef de necontestat al realismului francez, mai ales ca autor al Doamnei Bovary, în opoziție cu mulțimea romanticilor cu care va fi contemporan, printre care îi putem cita pe Hugo, Alfred de Musset, Alfred de Vigny și George Sand. Alături de el, Balzac va face saltul de la romantismul de început de drum la realismul de final, când va crea Comedia Umană. La orizont, evoluția rapidă a realismului va face posibilă nașterea ramurii sale acute, a naturalismului lui Emile Zola, ce va descrie lumea muncitorilor exploatați de burghezie. Toate sunt schimbări mari.
Dar nu numai apariția realismului pare a fi marea schimbare în textul literar, cât tendința generală remarcată la toți marii scriitori, realiști și romantici, de a privi rolul religiei catolice în societate dintr-un unghi diferit, mult redus ca influență în societate dar și ca putere de convingere și inspirație asupra literaturii. Numim acest fenomen, dacă preluam termenul promovat de critica literară de dată mai recentă, „laicitatea literaturii franceze în secolului al XIX-lea”, și mai concret, fenomenul apariției „sfinților laici din literatura secolului XIX francez”. Este un fenomen care, de data aceasta, apare ca general valabil, atât la romantici cât și la realiști. Schimbarea opticii literare despre rolul religiei se impunea după ce Chateaubriand, după ororile comise de Revoluția Franceză de la 1789, decisese să repună valorile creștine și rolul educativ al catolicismului pe primul plan ca formă de educație și cultură. El scrisese, în 1802, Génie du christianisme, o operă monumentală scrisă în slujba religiei catolice. Pornind de la această idee, monarhia a făcut din religie principala armă de educație cu care putea ține sub control populația săracă de la orașe și sate. Învățământul catolic, deși pozitiv în esență, a devenit în timp rigid și mult prea dispus să susțină monarhia izolată de poporul sărac. Ori marii oameni de litere, fie ei reprezentanți ai romantismului ca Hugo, sau realiști ca Flaubert, înțelegând pericolul influenței religiei aservite unor interese politice și sociale, au creat și susținut, prin personajele operelor lor, eroi pozitivi populari, cu calități umane excepționale care vor putea fi egali și comparabili cu sfinții. Ei sunt adevărați „sfinți laici” cu trăsături populare și acțiuni demne de sfinți. Sfinți pe care hagiografia (parte a teologiei ce studiază viața sfinților) nu-i va prezenta niciodată în textele sale de istorie teologică. Dar prezenți în literatura secolului al XIX-lea. Sau pe coperțile cărților ce tratează acest subiect, așa cum se poate observa imaginea lui Jean Valjean ajutând-o pe micuța Cozette să care o căldare plină cu apă în noaptea friguroasă de toamnă. O imagine deja simbolică din romanul lui Victor Hugo, Mizerabilii.
Fenomenul de mai sus merită o analiză detaliată și utilitatea analizei ne apare ca evidentă dacă ținem seama de mulțimea autorilor și a operelor lor ce fac parte din literatura unei perioade de frământări. El poate propune oricând și în orice context dezbateri și analize bazate pe modele literare luate din literatura celui de al XIX-lea secol. E și cazul tezei de doctorat susținută de Magalie Myoupo, profesor asociat de literatură modernă, fostă elevă a Școlii Normale Superioare din Lyon, care a publicat în urmă cu un an, în revista Litterature ideologies, publicația presei universitare, lucrarea intitulată Des saintes laiques – Figures exemplaires dans la literature du XIX – e siècle. Lucrarea e o analiză amplă având scopul declarat de a trece în revistă opere literare și o serie de lucrări cu caracter istoric, ce au ca eroi personaje obișnuite, oameni simpli din popor având calități exemplare. Sunt acele opere în care „sfinții făcători de minuni sau cu o putere morală neobișnuită sunt înlocuiți de o serie de forme noi și novatoare de oameni binecuvântați, strict profani vorbind, harnici sau științifici, martirii unor religii emergente ale Republicii și Revoluției (preluat din revista Fabula – La recherche en literature, – Lyon, din 7 decembrie 2023).
Ca să definim cât mai bine fenomenul nașterii cu necesitate al „sfinților laici”, ar trebui să înțelegem marea confruntare dintre două tendințe bine conturate. Pe de o parte tendința de a repune în drepturi o religie catolică trecută prin ororile Revoluției Franceze și repusă în drepturi de Chateaubriand prin măreața opera numită Le génie du christianisme, iar pe de alta tendința opusă ca reacție de împotrivire și luptă contra Bisericii Catolice ce susținea monarhia și regulile ei rigide, greu de suportat, frână în calea emancipării și evoluției sociale. Religia catolică trebuia să răspundă rapid la cerința de a se schimba. Trebuia să aleagă între a uni societatea sau a o dezbina.
Cartea lui Magalie Myoupo este împărțită, considerând și Introducerea, în șase capitole care, la rândul lor, comportă fiecare, după caz, mai multe subcapitole. Este corect de precizat că textul nu este ușor de digerat fiind vorba de o lucrare care îmbină la tot pasul date de natură religioasă cu date istorice și literare ce fac apel la texte vechi, scopul final fiind, să nu uităm, evidențierea subiectelor unor romane și scriitori care descriu și pun în valoare personaje populare cu calități exemplare, de adevărați sfinți. Ca să evite erorile posibile de interpretare sau de alegere greșită a exemplelor alese pentru susținerea tezelor numeroase propuse în text, autoarea face dese trimiteri la afirmații și citate din istoricii francezi cei mai cunoscuți și apreciați. Este cea mai sigură cale de construcție spre succes. Vom întâlni deci, de-a lungul prezentei lucrări, multe citate preluate din operele unor istorici cu nume grele în materie de hagiografie și istorie, precum cele ale lui Joules Michelet, Edgar Quinet, sau Augustin Thierry. Cei trei mari istorici sunt citați adesea în lucrare, ordinea ca frecvență fiind cea menționată. De exemplu, Joules Michelet ar fi fost, nici mai mult nici mai puțin, conform textului,„în căutarea unei noi religii care să înlocuiască creștinismul” (Des saints laiques – Figures exemplaires dans la literature du XIX-e siècle – pag. 15).
Introducerea prezintă, în linii mari, conținutul celor cinci capitole ale lucrării, explicând perioada de după Revoluția Franceză. Sfințenia Catolică a fost readusă în drepturile ei ca EXEMPLARITATE ȘI APOLOGETICĂ prin opera lui Chateaubriand Le génie du christianisme și a apariției celor două genuri de hagiografie, primul cu caracter polemic, cu prezentări savante, lungi, ce amestecă elemente de laudă (exemplaritate) cu elemente de critică. De cele mai multe ori elogiul adus sfinților este însoțit de critica necredincioșilor. Sunt date exemple concrete de lucrări apărute în perioada 1835-1860. Polemica va apărea și din comparația vieții sfinților cu cea a personajelor revoluționare. De fapt, polemica majoră rezidă din comparația între „marele om din lumea reală” și „marele om din religie”. Al doilea gen de text hagiographic face apel direct la cititor încercând să se apropie de el ca să-i devină simpatic. Concret, acest lucru se realizează prin publicarea unor broșuri în care sfinții sunt prezentați ca niște prieteni ce educă cititorul în spiritul moralei creștine. Evident, autoarea prezintă și pentru acest gen exemple de autori și opere ce au coexistat cu cele din genul descris anterior. Indiferent că vorbim despre genul hagiografic polemic sau de cel prietenos, ambele au ca scop o repoziționare rapidă a credinței catolice după Restaurare, pentru a-și recâștiga locul și puterea asupra maselor.
Ar fi de notat și o serie de tendințe care arată tot felul de inițiative religioase ce trec peste tradițiile catolice, promovarea (inventarea) de noi sfinți, rituri, locuri sacre fără a aștepta asentimentul Bisericii Catolice. Aceste idei sau inițiative nu sunt prezente doar în cadrul religiei sau literaturii care inventează sfinți laici ci și în pictură, care propune teme apropiate de stilul realist, fără transcendență, ca urmare a unor comenzi date de clienții care impun teme religioase. Punem da ca exemple tablourile pictate în această perioadă de pictori precum Francois Millet, Gustave Courbet sau de Honoré Daumier.
În aceeași Introducere, autoarea propune ARMELE ALESE pentru restabilirea valorilor religiei catolice și ajunge rapid la ideea că principala armă cu care s-au realizat textele literare ale perioadei amintite este romantismul, la începutul de secol, și naturalismul, la final. Și nu oricare romantism sau naturalism, ci unul de tip HUGO-lian și respectiv de tip ZOLA. Subliniem acest lucru evident pentru că, de-a lungul lucrării analizate, observăm că cele mai importante opere cu eroi marcanți de tipul „sfinților laici” sunt, fie creații ale lui Hugo ca romantic, fie creații ale lui Zola ca naturalist. Exemplele concrete sunt Mizerabilii, în cazul lui Victor Hugo, și ciclul romanelor ce alcătuiesc Rougon – Marquart pentru Emile Zola, lucrări ce ocupă spații importante în capitolele III și respectiv V.
Creația autorilor, cu referire strictă la „sfinții laici” din literatura secolului al XIX-lea francez, nu ne apare ca fiind unitară din punct de vedere al genului. Ea poate fi epică, lirică sau dramatică. Genul de exprimare a depins, de la caz la caz, de epocă și de context. Dacă ne referim la genul epic, lucrarea de față face referire la diversele romane și nuvele bazate pe ficțiune, propunând în esență o istoriografie mai mult imaginară. Totuși, se disting două tipuri de texte:
— 1. Prezentarea vieților sfinților laici în stilul vieții martirilor sau ca descriere apropiată de viața sfinților. Este cazul lucrărilor realizate de Joules Michelet, de Alphonse Esquiros, de Alfred Dumesnil sau Alphonse de Lamartine ( Capitolele I și II ).
— 2. Prezentarea vieților sfinților prin opere de ficțiune de tipul roman, care își construiesc personajele după modelul sfinților, utilizând ficțiunea ca un proces analogic ce descrie un sfânt, se comportă independent de dogme sau fără a utiliza vreo transcendență tradițională. Este cazul romanelor scrise de Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand, Eugene Sue. Ar fi de notat că această variantă de creație a diferit ca stil, la rândul ei, de-a lungul timpului, putând fi împărțită în trei perioade distincte:
— 2.1. Perioada plasată în jurul anului 1848, care cuprinde operele unor scriitori ce fac obiectul capitolelor II, III și IV din lucrare și are ca autori reprezentativi pe Alexandre Dumas, Victor Hugo, Eugene Sue și George Sand prin operele lor;
— 2.2. Perioada plasată în timp între anii 1860 până în 1880, o perioadă marcată în literatură de decepțiile datorate celui de-al II-lea Imperiu Francez (domnia lui Napoleon al III-lea). În această perioadă remarcăm scriitori ca Emile Zola, frații Edmond și Joule Goncourt sau Leon Cladel, în operele cărora practic va dispărea textul hagiografic, iar proza aferentă hagiografiei clasice înregistrează dificultăți în existența ei ca atare (Capitolul IV);
— 2.3. Perioada de trecere către secolul al XX-lea, caracterizată prin apariția unor romane naturaliste scrise de Zola, precum ciclul Rougon – Macquart sau romanul Evangiles (Capitolul V).
Ca observație secundară, ar trebui spus că, deși important ca autor al secolului al XIX-lea în general, dar și cu o operă inspirată din religie, Flaubert este doar pomenit în treacăt în prezentul text, explicație fiind că stilul său, vădit realist, deși important, rămâne izolat pe traseul de tranziție al temei propuse, de la un romantism consacrat la un naturalism modern, urmărit de autoare (capitolele II, III și IV tratează operele romantice iar în capitolele V și VI operele naturaliste).
Revenind la structura lucrării de care ne ocupăm, ce urmărește parcursul literar care are ca obiect sfinții laici din operele secolului al XIX-lea, remarcăm că cea mai mare parte a textului se ocupă, într-o primă etapă, de repunerea în drepturi a religiei catolice, avându-l în prim plan pe Chateaubriand, urmata în a doua etapă de diminuarea acestei tendințe și înlocuirea ei cu dezvoltarea unei literaturi care ne propune eroi populari cu calități de sfinți, având în prim plan, fie mari istorici ca Michelet și Dumesnil, fie mari creatori romantici ca Hugo, Sand sau Sue, dar și naturaliști precum Zola. Ținând cont de caracterul istorico-literar al lucrării, partea cea mai consistentă a analizei e ocupată de lucrările istoricilor (mai ales a lui Joules Michelet), care au prezentat necesitatea trecerii la o nouă abordare literară prin renunțarea la subiecte clasice luate din hagiografie și crearea unor personaje noi, luate din popor, având calități exemplare, echivalente calitativ cu cele ale sfinților. Momentele trecerii literaturii, de la o etapă la alta, sunt bine conturate de momentele istorice care marchează alternanța trecerii puterii de la statul monarhic la cel republican.
Nu vom da toate detaliile analizei făcute de autoare. Lucrarea de față, având o temă religioasă tratată literar și întinsă pe un secol, cere multe preluări din ideile dezvoltate de istorie. Raportarea la Joules Michelet, care furnizează toată gama de probleme și răspunsuri, este obligatorie dar și suficientă să-i asigure autoarei continuitatea logică a analizei și succesul dorit în prezentarea temei. Cele cinci capitole, Introducerea și Concluziile, plus Indexul de nume (foarte util pentru a găsi rapid anumite citate) și o Bibliografie în două părți, se întind pe cele 250 de pagini scrise mărunt, cu citate și note de subsol pline de date documentate. Toate acestea adunate în aceeași carte ne dau impresia că lucrarea ar fi putut fi mult mai întinsă și mai densă. Oricum, este foarte densă într-un singur volum. Acesta este și motivul pentru care, din multitudinea de subcapitole și teme care ar merita o atenție specială, vom alege să vorbim doar despre doi mari autori de romane ai secolului XIX (și doar despre două titluri, câte unul pentru fiecare autor), pentru a evidenția cele două mari curente literare care tratează subiectul sfinților laici, Victor Hugo și Emile Zola.
Să trecem rapid în revistă ideile asociate temei rezultate din Mizerabilii, o operă reprezentativă atât pentru romantismul secolului XIX, cât și ca model de personaje principale, eroi exemplari ce se identifică cu „sfinții laici”. Poate că, aici și acum, ar fi momentul să precizăm cine sunt „mizerabilii” în accepțiunea lui Hugo și de ce ei, „mizerabili lui Hugo”, sunt modele perfecte de sfinți laici în viziunea pe care autoarea lucrării o caută și o găsește. Pentru definiția acestor eroi, vom apela la criticul Petre Răileanu, care furnizează răspunsul: „Mizerabilii sunt creaturi triste, fără nume, fără vârstă, fără sex, pentru care nici binele, nici răul nu mai sunt posibile, care nu mai au nimic în această lume, nici libertate, nici virtute și nici responsabilitate” (Petre Răileanu, Victor Hugo, omul apocalyptic, în Revista Dilema Veche, nr. 71/2012). Cu această definiție atotcuprinzătoare, putem fixa corect, în raport cu profilul dat de Hugo, toate personajele care se așază la rând pe lista sfinților laici. Ele sunt, conform lui Hugo (a planului inițial ce structurează romanul în patru mari părți, cu patru personaje principale): 1. Istoria unui sfânt (Episcopul de Digne), 2. Istoria unui om (Jean Valjean), 3. Istoria unei femei (Fantine), iar ultima parte e intitulată, 4. Istoria unei păpuși (Cosette). Cele patru istorii menționate descriu traiectoria ciclului de trei volume reunite în Mizerabilii, pe care Victor Hugo îl definește a fi „religios”. Deși surprinzătoare ca afirmație pentru un Victor Hugo, care s-a situat mereu distant față de Biserica Catolică pe care a dorit să o separe de statul care se folosea de ea, încadrarea temei ca religioasă sugerează acea transformare evidentă pe care o suferă eroii săi. Eroi cu calități excepționale, demne de sfinți, care se influențează unul pe altul în transformarea lor în timp și în trecerea de la un sfânt la un copil.
Iar totul are loc și se multiplică la nivelul întregii societăți în curs de purificare prin suferință și mai ales prin sacrificiu, pe fundalul Revoluției din anul 1848 din Parisul însângerat. Acest cadru întunecat și generator de cruzime și moarte e un factor suplimentar ce generează transformări și separări clare ale binelui de rău, ale nedreptăților de actele justițiare și ale acceptării realității după împotriviri. Pericolul apropierii morții obligă eroii să facă gesturi capitale și sacrificii totale, toate cu rol simbolic. Toate aceste transformări și fapte fac evident parte dintr-o epopee ce nu poate fi decât una religioasă. Momentele transformărilor sunt bine marcate iar momentul cel mai important are loc chiar în debutul povestirii. Este momentul de început, clipa ce marchează întâlnirea episcopului Myriel cu fostul ocnaș Jean Valjean. Este evidentă „marea întâlnire” care îl transformă total și definitiv pe fostul ocnaș Jean Valjean. Cititorul (poate și criticul), vor fi uimiți de acest debut de poveste și se vor încărca pozitiv pentru o continuare pe măsură.
Parcă dorind să ne anunțe că gestul său de a-l ierta pe Jan Valjean pentru furtul argintăriei este gestul capital prin care întregul rău e definitiv eliminat iar scopul principal atins, episcopul Myriel dispare apoi definitiv din poveste. Hugo, în stil romantic misterios specific eroilor legendari și însingurați, îl va scoate din scenă pe vechiul sfânt monah și va transmite viitoarele fapte bune făcute din umbră în sarcina viitorului sfânt, care, din acel moment, este Jean Valjean. Evident că el nu este singurul erou pozitiv „sfânt”. Traseul deja indicat inițial de autor, îi va uni și prezenta, treptat, de-a lungul povestirii, și pe ceilalți: Fantine, Cosette sau Gavroche. Romanul, așa cum era de așteptat, ni-i arăta, în antiteză, și pe opușii lor: soții Thenardier sau pe Javert, neobositul inspector de poliție aflat pe urmele lui Jean Valjean. Strict legat de tema analizată, aceștia nu vor putea fi repere ale acestui studiu, rolul lor fiind unul negativ sau de sprijin pentru a putea contura mai bine personajele pozitive, construite ca evidenți „sfinți laici”.