În primii ani ai noului mileniu, am ascultat nu o dată relatările cîtorva membri fondatori ai grupării & revistei Echinox despre o excursie la vremea vacanței tocmai în Sarajevo. Capitala bosniacă ademenea tineretul socialist și comunist, fiind primitoare și cosmopolită, iar Iugoslavia mareșalului Tito conducea mișcarea țărilor „nealiniate”. Pe studenții clujeni de odinioară îi frapase exotismul (tot ce-i la sud de Ardeal părîndu-li-se, altminteri, exotic) orașului. Soarele, minaretele și lejeritatea cu care negrii și latino-americanii se mișcau aici. Sarajevo părea să fi făcut uitată povestea declanșării Primului Război Mondial în favoarea deschiderii academice și culturale: în comparație cu românii, iugoslavii/bosniacii îi par tînărului Petru Poantă hippioți. La urma urmei, sîrba literară apare în Sarajevo, locul unde coexistă de secole musulmanii, catolicii, ortodocșii și mozaicii.
Demonul istoriei are însă alte planuri și începutul anilor 1990 găsesc Sarajevo-ul martirizat, adică bombardat, incendiat și înfometat de milițiile sîrbe – susținute și înarmate de Iugoslavia președintelui criminal Miloșevici și (parcă ceva mai discret) de ruși. Cartea americanului Christopher Merrill, Numai cuiele rămîn, este unul din cele mai crude (pentru că adevărate & emoționante) documente asupra acelei perioade pe care le-am citit, document cu atît mai prețios cu cît oferă perspectiva neutră, mai justă a străinului. Punctul de vedere al „sîrbilor” e de găsit în cinemaul lui Kusturica, care îmbătrînește pe poziții nostalgic-naționaliste și elogiază, bunăoară, petrecerile/nunțile însîngerate, pasiunea pentru cuțite a balcanicilor într-unele din altfel frumoasele-i povestiri (cel puțin două volume au apărut și-n română). Dar punctul de vedere al bosniacului, al celui născut la Sarajevo și îndrăgostit de lumea aia exotică și cosmopolită?
Miljenko Jergović (n. 1966, Sarajevo) a publicat în limba croată, în 1994, volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo, despre care Slavenka Drakulić spune: „Dintre numeroasele cărți scrise în Bosnia, acest volum de povestiri este probabil cel mai bun.” Așa că nu puteam să nu citesc traducerea în română, iscusit întreprinsă de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić și publicată în colecția Anansi a editurii Pandora M în 2025. Martiriul Sarajevoului e contextualizat aici, analizat, (des)cîntat și derulat sub ochii cititorului într-un crescendo care te – ăsta e semnul bunei literaturi – modifică sufletește de la o povestire la alta, pînă la finalul în care vedem tabloul grețos și auzim muzica (interzisă în vremuri de pace) arderii Bibliotecii din Sarajevo, a bibliotecilor multe și vaste adăpostite, adunate, etalate de locuitorii săi cultivați. Piromani evadați din distopia lui Ray Bradbury sîrbii (mai întîi) au încercat să aneantizeze lumea asta fragilă și spectaculoasă, o floră umană endemică acelei zone a Balcanilor. Sînt texte scurte și foarte scurte (mi-au amintit de volumașul Oameni de Mihai Mateiu!), în care faptele și acțiunile semenilor noștri sînt lăsate să vorbească; oameni care dau dovadă de eroism și de lașitate, de tandrețe și de ură oarbă, de inventivitate în a supraviețui capcanelor morții; de spaimă, singurătate și disperare; sînt ființe care fac un singur gest nobil și asta reinstaurează – în Iadul războiului – frumusețea și inocența; sînt oameni prevăzători și oameni pe care tsunamiul violenței îi ia ca din oală; iubitori de jazz și poeți, fotbaliști și boxeri, grădinari și ingineri, saxofoniști, mineri, medici și pacienți cu membrele și sufletele amputate; femei superbe cărora un obuz le retează picioarele, fete și băieței care învață să trăiască hăituiți și ascunși ca șobolanii; nebuni ce par imuni la spectacolul morții, la Oroarea de nenumit; și, în fine, așa cum mai văzusem și în memorialul lui Merrill: vecinii care se transformă în monștri, alcoolizați sau nu, tîrîndu-te – pentru că ceva din tine moare odată cu fiecare inocent din (nou) memorial ridicat de Miljenko Jergović – dinspre o limbă comună spre groapa comună. Trădarea lui Mitterand, Srebrenița și asasinarea a zeci de mii de musulmani sub ochii ONU și ai Occidentului pun o greutate de plumb pe umerii celor blocați sau rămași voluntar în oraș ca pisicile sau cîinii lîngă casele demolate. O greutate de plumb, durerea – ai, vinovăția pe care simpla lor viață ne-o aruncă în față! – le poartă și sarajevenii refugiați, ajunși în Austria sau Australia, la Praga sau la New York.
Există un Sarajevo înainte și un Sarajevo după. Clopotul este una din cele mai bune povestiri din volum și titlul preia numele unei pivnițe austro-ungare, devenite club de jazz în capitala bosniacă, închinat iconicei Billie Holiday și patronat de un neverosimil mexican negru: „Proprietar era Vedran. Un mexican negru, cu mustață și nebărbierit, care se afla mereu în compania altei iubite. Le explica tuturor iar și iar că aceasta este cea mai bună dintre toate viețile posibile, mai ales dacă o petreci cu sunetul din Clopot, cu jazzul acela putred care – amestecat cu berea, foșnetul ierbii în plămîni și sunetul din minaret – devine o modalitate de a sări din realitate, de a pluti peste străzile umede din Sarajevo și peste Miljacka cea galbenă și noroioasă.” (pp.157-158) Mirosind amenințarea, clienții dispar unul cîte unul. Începuse războiul. „De la fereastra apartamentului său, Vedran urmărea țeava ciclopică a tancului cum se holbează drept la el. S-a speriat, a luat-o de mînă pe fata cu care era în ziua aceea și a fugit într-o parte mai liniștită a orașului. Discurile, casetele și gramofonul au ars. Jazzul arde la fel ca folkul, punkul, precum The Doors în cele din urmă.” Anatomia & istoria localului legendar se încheie așa: „Clopotul a fost tîlhărit de războinici locali în uniforme de camuflaj, barul de lemn a fost pus pe foc de vecini în primele zile friguroase, localul s-a transformat într-un subsol gol, lipsit de orice iluzie. Sem (Semezdin, barmanul, n.m. Șt.M.) le-a arătat odată unor jurnaliști străini acel loc, acea gaură rece și goală. Ei s-au uitat unul la celălalt, probabil fără să creadă că aici a fost un club de jazz. La urma urmei, ce pot să știe acești bosniaci nefericiți, săraci și înfometați, despre jazz, despre mansardele cu vitralii din Manhattan, unde un om singur își îneacă tristețea în culoarea întunecată a alcoolului? Printre altele, și din pricina faptului că Billie Holiday e moartă de mult.” (p.159) Există alte proze unde depresia și demența sînt traversate grație instinctului de supraviețuire, capacității de a fabula – inventîndu-ți, de pildă, identitatea unui comandant musulman zis Condorul (titlul unei mici bijuterii) & brodînd sub semnul unui colosal comic existențial. Sau povești de dragoste imposbile (și cu atît mai reale) precum aceea, atroce, din Hanâma – sînt multe turcisme savuroase presărate în manuscris. Sau texte ce deconspiră cruzimea și demența omului care are în mînă o armă și în spate o armată și un stat măcelar. Ne întoarcem la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury (inspirat poate acela de ororile nazismului) și vedem cum orășenii din Sarajevo ajung să învețe să citească în flăcări: „Dacă focul este domol și leneș, e vorba despre casa în flăcări a vreunui sărăntoc. Dacă izbucnește într-un cerc mare și vînăt, atunci cuiva îi arde acoperișul îngrijit, învelit cu panouri lăcuite. Dacă arde potolit, lung și monoton, atunci a luat foc casa unui proprietar bogat din bazar, plină de mobilier vechi, masiv. Dar dacă flacăra se ridică brusc, sălbatică și dezlănțuită precum părul lui Farrah Fawcett, și cu atît mai repede dispare lăsînd vîntul să poarte deasupra orașului fulgi de cenușă, atunci știi că tocmai i-a ars cuiva biblioteca. Cum în treisprezece luni de zile ai văzut deasupra orașului multe astfel de torțe mari și jucăușe, te gîndești că Sarajevo a stat întins pe un morman de cărți. Și, chiar dacă n-a stat, tot vrei să spui că așa a fost, în timp ce cu degetele îți mîngîi cărțile, încă neatinse de flăcări.” (Biblioteca, pp.177-178)
Cartea are un design elegant și poate fi un companion minunat într-o călătorie, iar eu n-am să vă spun nimic despre secretul pachetului de Marlboro roșu cu tutun bosniac.