Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Secvențe cu Alexandru Tatos

Secvențe cu Alexandru Tatos

Primul film de ficțiune românesc, astăzi pierdut, este Amor fatal, realizat în 1911 de Grigore Brezianu (1891-1919). În 1912, apare, tot în regia lui Grigore Brezianu, cu ocazia împlinirii a 35 de ani de la proclamarea independenței României față de Imperiul Otoman, lungmetrajul Independența României, o superproducție care a însemnat şi un mic succes european, filmul fiind cumpărat şi difuzat în Austro-Ungaria, Franța şi, după unele surse informative, în Anglia, Germania, Rusia, Italia. După aceasta, în filmul românesc au urmat decenii de căutări, fără nimic semnificativ. Abia în 1943, Jean Georgescu (1904-1994; a lucrat anterior 10 ani la Paris ca actor, scenarist, regizor), realizează O noapte furtunoasă, adaptare după piesa de teatru omonimă a clasicului literaturii române Ion Luca Caragiale (1852-1912), film care ne aliniază la valorile cinematografiei europene.
Despre o industrie de film în România se poate vorbi abia odată cu venirea comuniştilor la putere, care, înțelegând importanța propagandistică a filmului, au pus la punct atât infrastructura (prin construirea, lângă Bucureşti, a Studioului Cinematografic de la Buftea, început în 1950, terminat în 1959), cât şi învățământul de profil (prin înființarea, în 1950, la Bucureşti, a Institutului de Artă Cinematografică şi a Institutului de Teatru „I. L. Caragiale”, prin unificarea cărora ia naştere în 1954 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” – azi Universitatea Națională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”). În primii ani predomină filmul de propagandă ideologică, dar treptat producția se diversifică, crescând nu doar cantitativ, ci şi calitativ.
Spre deosebire de majoritatea țărilor din blocul socialist (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria ş.a., fără a mai vorbi de U.R.S.S), nu există, în comunism, o şcoală de film românească, ci doar valori individuale, regizori ca: Jean Georgescu, Paul Călinescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie ş.a. Abia în anii ‘70 se impune o generație de regizori, numită chiar Generația ‘70, avându-i ca reprezentanți principali pe: Mircea Veroiu, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Nicolae Mărgineanu, Stere Gulea, Constantin Vaeni ş.a. Acestei generații i se alătură şi Alexandru Tatos – regizor de teatru ca formație, dar cu o certă vocație pentru film.
Unul dintre cei mai importanți regizori români de film, cu o operă unică prin coerență estetică şi verticalitate morală, Alexandru Tatos (Bucureşti, 9 martie 1937 – Bucureşti, 31 ianuarie 1990) a fost o prezență socială şi profesională discretă, dar veritabilă. Firescul, naturalețea, autenticitatea şi, nu în ultimul rând, inefabilul filmelor sale depăşesc şi fac superfluă discutarea operei în termeni de: capodoperă, geniu, maestru. Alexandru Tatos are marea şi atât de rar întâlnita calitate de a fi sincer fără a cădea în patetic, de a spune adevărul fără a fi tezist, de a fi veridic cinematografic fără a fi mimetic.
Neavând vocația dizidenței, ci doar pe cea a artei, Alexandru Tatos nu a fost un protestatar, – dar un revoltat, da –, nici un curajos conjunctural. În filmele sale întâlnim viață autentică, necosmetizată, dar nici împinsă la limita deriziunii ori a sordidului. Cerbicia funciară, dorința ieşită din comun de a face film au făcut ca, la doar cincizeci şi doi de ani, să lase în urmă o operă de excepție, nouă filme care, marea lor majoritatea, abia acum, după decenii de la premieră şi de la moartea autorului lor şi după depăşirea contextului social-politic în care au fost realizate, îşi dezvăluie adevărata valoare, perenitatea. Alexandru Tatos este, credem, regizorul cel mai împlinit al cinematografiei române din perioada comunistă. Filmele sale constituie unul dintre cele mai personale, mai coerente şi mai durabile demersuri regizorale din cinematografia română.
Cele nouă filme realizate de Alexandru Tatos sunt: Mere roșii (1976; portretul unui „erou” al României anilor ’70, medic de profesie, care are un ideal personal, nu unul colectiv, doctrinar), Rătăcire (1977; film accentuat propagandistic, cu toate încercările disperate ale regizorului de a atenua rizibilul, pe tema emigranților din România socialistă), Casa dintre câmpuri (1979; plasat în mediul rural, este unul dintre puținele filme româneşti de actualitate realizate în comunism care nu falsifică realitatea, autentic document de epocă), Duios Anastasia trecea (1980; construit cu migală şi finețe, readuce mitul Antigonei în vremea celui de Al Doilea Război Mondial), Secvențe… (1982; capodopera regizorului, o dezbatere despre adevăr: cel al artei, dar şi cel vieții, balanța înclinând – cu mijloacele artei! – spre viață), Fructe de pădure (1983; o poveste de iubire fără happy end, desfăşurată într-un realist decor social al epocii, plină de adevăr şi căldură umană.), Întunecare (1985; ecranizare a unui roman clasic al literaturii române, Întunecare este, cu toate neîmplinirile sale, opera unui regizor aflat în permanentă căutare a adevărului artistic), Secretul armei… secrete! (1987; sub forma comediei muzicale avem de-a face, de fapt, cu o dezavuare a ipocriziei politice, a cinismului indus de sentimentul puterii, fiind unul dintre puținele filme politice româneşti autentice), Cine are dreptate? (1989; pornind de la un scenariu conformist, o avarie într-o uzină socialist, filmul se transformă pe nesimțite într-o analiză lucidă a avariei morale a societății comuniste din România anilor ’80).
Alexandru Tatos este, de asemenea, autorul unui foarte important, ca document al epocii, Jurnal, ținut între anii 1973-1990, publicat postum.

(Fragment din volumul cu acelaşi titlu,
în curs de apariție la Ed. Noi Media Print, Bucureşti)

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg