Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (I)

Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (I)

În întreaga operă a lui Emil Cioran au fost observate și analizate profund și cu acribie mai multe idei și teme filosofice, istorice și chiar literare mari, de ieri, de azi și dintotdeauna: contingența ființării sau existenței umane, Păcatul originar, sensul tragic al istoriei, declinul și sfârșitul civilizației și al lumii, amenințarea Răului, punerea la îndoială a credinței religioase, obsesia absolutului, exilul transcendent al omului etc. De altfel, scriitorul american postmodern William H. Gass a caracterizat opera lui Cioran drept: „o filosofie romantică a temelor moderne ale alienării, absurdului, plictiselii, inutilității, decadenței, tiraniei istoriei, vulgarității schimbării, conștiinței ca agonie, rațiunii ca boală”1.
Însă, pe noi ne interesează latura sa de iubitor al istoriei, sau mai degrabă de gânditor și eseist al istoriei, și parcurgerea a trei etape din viața și opera sa privind istoria, de la ideea de „acțiune în istorie”, sau imboldul de a acționa, din complexa și fragil-democratica Românie interbelică la cel de „situare în afara istoriei”, ajungând la viziunea de sfârșit al istoriei, autorul cărților Schimbarea la față a României, Istorie și utopie și Sfârtecare fiind un cugetător sau gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoștea bine din imensele sale lecturi. El credea că: „Tot ceea ce e grandios şi durabil în istorie s-a făcut sub imperiul unei necesităţi, care n-are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate că toată istoria nu este decât o tragedie gratuită…“2.
De-a lungul vremurilor au existat mai multe metode sau modalități de a privi și judeca istoria: istoria ca mit în stilul lui Herodot, istoria ca investigație à la Tucidide, metoda sine ira et studio a lui Tacitus, istoria făurită de marile personalități sau de masele populare, istoria în lumina logicii faptelor a lui Mommsen, istoria analizată pragmatic în manieră anglo-saxonă și americană, Școala Analelor (Bloch, Febvre, Braudel) din Franța focalizată pe mentalități ș.a.m.d. De asemenea, ne așteptăm de la istorie la o anumită obiectivitate, cea care i se potrivește; felul în care se naște și renaște istoria ne-o atestă; ea procedează întotdeauna prin „rectificarea de către societățile tradiționale a aranjării oficiale și pragmatice a trecutului lor”, susține filozoful francez Paul Ricœur3, al cărui model de fenomenologie al religiei, de pildă, a fost urmat de Mircea Eliade. Această rectificare este în același timp spirit ca și rectificarea pe care o reprezintă știința fizicii în raport cu „primul fel de aranjare a aparențelor în cadrul percepției și în cosmologiile care îi sunt acesteia tributare”4. De altfel, termenul istorie îmbină în limbajul nostru atât latura obiectivă, cât și pe cea subiectivă, consideră filozoful idealist german G.F.W. Hegel, desemnând tot pe atât historiam rerum gestarum, cât și însăși res gestas; ea însemnând în aceeași măsură fapte întâmplate ca și relatarea lor istorică5. Același Hegel, despre care Cioran spunea că este „un Heraclit care l-a citit pe Kant”, a dezvoltat o teorie a istoriei universale privită filosofic, ceea ce înseamnă istoria universală în sine, pentru el, în total, existând trei modalități de a vedea istoria6: 1) Istoria nemijlocită (descrierea faptelor, întâmplărilor și situațiilor pe care istorici ca Herodot, Tucidide și alții le-au avut în fața ochilor); 2) Istoria reflectată (care este de patru feluri: generală, pragmatică, critică și având o natură parțială, pe scurt conceptuală); 3) Istoria filosofică (cuprinderea istoriei în perspectiva gândirii ei, în ideea că rațiunea stăpânește lumea și că istoria universală are o desfășurare rațională și se desfășoară pe tărâmul spiritului). De asemenea, Hegel îl previzionează pe Spengler, inclusiv în ideea de declin sau decadență, afirmând că: „Istoria specială a unui popor ce aparține istoriei lumii, conține, pe de o parte dezvoltarea principiului său, de la starea neevoluată a copilăriei până la înflorirea sa, când, ajuns la libera conștiință de sine etică, el intervine în cursul istoriei universale, – pe de altă parte, totodată, perioada decăderii și a degradării sale; – căci în felul acesta se desemnează într-însul nașterea unui principiu superior, ca fiind doar negativul principiului propriu al său”7.
De altfel, de la Hegel, pe care îl consideră „cel mai mare mistic al Germaniei, față de care Kant e simplu profesor, iar Boehme și Eckhart maeștri în presentimente”8, Emil Cioran (care-l analizează și chiar ironizează, de exemplu, în Schimbarea la față a României, desi nu cred că l-a înțeles) a învățat un adevăr devenit platitudine în gândire, că sensul mai adânc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă9. Cioran nu a reușit să creeze un sistem în domeniul istoriei (și nici în cadrul filosofiei), dar a încercat să teoretizeze știința istoriei sau pur și simplu, istoria, considerând că aceasta nu se desfășoară în mod „automat” și nici datorită unui „impuls originar”, existând o necesitate internă, care activează continuu sub toate formele de viață și cultură10. Autorul român mai spune că: „Omul nu poate crea decât crezându-se centrul istoriei”11, și că o viziune macroscopică a istoriei „te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei. La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mâna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale”12. Pentru Cioran, istoria mare înseamnă – pentru a cita numai câteva țări: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s-au individualizat pe toate planurile, – legându-le printr-o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă13. Și totuși, potrivit unor autori recenți, istoria este incapabilă să definească științific și, neîndoios, raporturile de cauzalitate, de exemplu, pentru simplul motiv că „nu este o știință experimentală”, în istorie, neînșirându-se, așa simplu, cauze și efecte, ci existând tot felul de interacțiuni, nenumărate, orice ce se întâmplă fiind de regulă, simultan, cauză și efect, într-un „ocean de cauze și efecte”14. Totodată, istoria nu e autonomă, căci toate evenimentele sale se referă la Dumnezeu care are „întreaga putere în cer și pe pământ”, chiar și Cezarul nefiind Cezar decât în raport cu Dumnezeu15. În plus, în opinia mea, istoria nu se subordonează nici explicațiilor științifice și rationale, desi ar trebui, nici ideilor ce țin de ciclicitate și nici teoriilor conspiraționiste, ca să nu mai vorbim de viziunile contrafactuale, fiind de cele mai multe ori imprevizibilă, irațională, surprinzătoare și tragică.
După cum spuneam, Emil Cioran a fost un gânditor pasionat și obsedat de istorie și mai ales de autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde și reflecțiile apăsat „gnostice și antimoderniste”, oarecum în linia filozofului idealist german Oswald Spengler, reprezentant al anti-intelectualismului, autorul celebrului op Declinul Occidentului, o „răsturnare coperniciană” care implică respingerea viziunii eurocentriste a istoriei, în special împărțirea acesteia într-o rubrică liniară „antic-medieval-modern”16. Ideea esențială a cărții Declinul Occidentului este aceea că toate culturile urmează un ciclu de dezvoltare analog evoluției organice: „naștere, maturizare și moarte/ declin”. Și Nikolai Berdiaev credea că în istorie, toate culturile, toate societățile și toate popoarele trec în destinul lor prin diferite perioade – a nașterii, a copilăriei, a pubertății, a maturității depline și, în sfârșit, perioada bătrâneții, a decrepitudinii, a ofilirii și a morții, toate marile culturi naționale și toate societățile fiind supuse ineluctabil și inebranlabil acestui proces de îmbătrânire și dispariție, pe scurt, toate marile culturi au cunoscut o perioadă de decădere17.

 

 

Note
1 William H. Gass, „The Evil Demiurge”, in The New York Review, August 22, 1968, online.
2 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990, p. 37.
3 Paul Ricœur, Istorie și adevăr, București, Editura Anastasia, 1996, p. 32.
4 Paul Ricœur, op. cit., p. 32.
5 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, București, Editura Academiei RSR, 1968, p. 61.
6 G.W.F. Hegel, op. cit., p. 5.
7 G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, București, Editura IRI, 1996, p. 328.
8 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2010, p. 10.
9 Emil Cioran, op. cit., p. 7.
10 Ibidem, p. 148.
11 Ibidem, p. 93.
12 Ibidem, p. 7.
13 Ibidem, p. 9.
14 Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, Editura Humantias, 2014, pp. 12-13.
15 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, București, Editura Anastasia, 2009, p. 109.
16 Oswald Spengler, Decline of the West, vol.1, New York, Alfred A. Knopf, 1926, Intro. $6.
17 Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Iași, Editura Polirom, 1996, p. 186.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg