Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sepsi. Showcase

Sepsi. Showcase

Impresionant prin amploare (două săptămâni), showcase-ul teatral derulat în a doua jumătate a lui martie la Sfântu Gheorghe a coalizat inspirat cele trei companii de arte performative ale orașului: Teatrul „Andrei Mureșanu”, Teatrul „Tamási Áron” și M Studio, care au prezentat nu mai puțin de 14 producții recente de teatru și dans, foarte diverse ca scriitură, stilistică și tematică, punând în valoare în primul rând trei trupe artistice de top, ce și-au dovedit astfel versatilitatea, anduranța și resursele profesionale.
Am reușit să văd cinci din aceste producții – pe altele câteva le văzusem deja –, variate în abordare, așadar semnificative pentru dinamica teatrală locală (dar nu numai).
În viziunea regizorală a lui Cristian Ban, celebrul text mazilian Mobilă și durere capătă o savuroasă dimensiune vintage, care-i potențează splendidul comic mușcător, dar cumva și duce povestea într-o zonă sepia a memoriei. Aceste nuanțe cromatice sunt vizibile încă din decorul și costumele Irinei Chirilă: un mare birou semicircular, cu panouri din lemn și ornamente din șipci, ce circumscrie instantaneu un cronotop istoric, așa cum o fac și costumele în aceleași tonuri pastelate ori ostentativ „de serviciu” (bască și halat, de pildă).
Ban nu vrea să actualizeze intriga piesei lui Mazilu. Dimpotrivă, efectul scontat – și realizat – este de a o pune în valoare pur și simplu, onest și cumva cartezian, obținând astfel rezultatele maxime. Rizibilul situației devine și mai acut, sarcasmul și mai scrâșnit, comicul și mai comic tocmai prin „obiectivitatea” lecturii regizorale. Micile intervenții extratextuale doar potențează aceste elemente – există replici, gesturi sau postúri ale eroilor care „stârnesc” spectatorul –, dar jocul actoricesc este consonant cu intenția regizorului.
Istoria complicatului dublu triunghi amoros, dublat de veroasele manevre corupte, din piesă, a fost redată cu un aplomb, o savoare și o rigoare, aș spune, cu totul remarcabile prin umorul conținut, de actorii Sebastian Marina, Daniel Rizea, Nicholas Cațianis, Costi Apostol, Oana Jipa și Mădălina Mușat.
Apetența de control freak a lui Sile Gurău, apologetul mediocrității profesionale, este redată de Marina cu precizie și seriozitate a personajului, în răspăr cu hiperactivitatea lui Urechiatu, un adevărat MC, amant de ocazie, om bun la toate (jucat cu o savoare comică uluitoare de Costi Apostol) și cu „începătorul” Paul, învățăcel gafeur într-ale matrapazlâcurilor cooperatiste (foarte bun Cațianias în rolul novicelui). „Concurentul” Paul Arnăutu este redat de Rizea într-o manieră „gospodăroasă” de un comic consistent, amplificată de alura sa (extratextuală, de-acum) tomacaragiană (deșteaptă și benignă găselniță regizorală). Personajele feminine au o anumită specularitate, ambele provenind dintr-o zonă socială sugerată și de text, și de spectacol. Oana Jipa a întruchipat o Lizica snoabă și cu ostentativă poză socială, în timp ce Mădălina Mușat a redat pregnant un fel de „evoluție” dinspre naivitate stupidă spre vulgaritate înfiptă a eroinei sale Melania.
Există numeroase scene antologice în spectacol, care denotă finețea hermeneuticii regizorale, doar aparent „fidelă” scriiturii. Cea mai puternică prin sugestii este însă cea finală, cu dansul din garsonieră, care plasează eroii, acțiunea, privitorii, lumea întreagă, într-un soi de halou al biblicului precept vanitas vanitatum. Acolo spectacolul capătă într-adevăr contrapunctul său grav și meditativ. Și prin asta, alături de partea sa amuzantă, devine un spectacol memorabil.
Absolut impresionant prin forță a jocului, putere de sugestie și cadru scenic a fost romeo@julia.com de la Studio M, un spectacol de dans realizat de Fren_Ák, coregraf cu care compania a lucrat deja de mai multe ori, cu rezultate spectaculoase.
Spectaculoasă este, din toate punctele de vedere, și această versiune a celebrei piese shakespeariene, redusă ca intrigă la minim necesar (foarte coerent, totuși, dat fiind că toată lumea cunoaște povestea). Avem de-a face astfel cu un performance senzorial, senzual și sugestiv, în care prezența dansatorului atrage atenția și umple spațiul, interacțiunile au aparența unor confruntări fizice, iar semnificațiile se procesează mai degrabă spiritual decât rațional.
Extraordinară prin capacitatea sa de a imprima sensibilitate, delicatețe dar și o uimitoare forță Julietei a fost Balázs Judith. O revelație pentru mine (deși am mai văzut-o cu siguranță și în alte producții) prin resursele sale fizice cu totul impresionante, dar mai ales prin felul în care a reușit să-și transforme corpul și mișcarea scenică în semn. Au secondat-o cu aceeași forță și finețe a nuanțelor Deák Zoltán și Veres Nagy Attila, fiecare pregnant în momentele solo, dar sclipitori în secvențele de grup.
Decorul (Victoria Frenák) – gândit ca un parc englezesc, cu gazon și un gard viu supradimensionat – a fost un fundal excelent pentru evoluția protagoniștilor, ca și costumele eterice sau sobre și măștile neutre ori lugubre (și ele purtătoare de semnificație, evident; creator: Majoros Gyula). Coloana sonoră a lui Halász Gábor a mixat bucăți clasice cu melodii contemporane din mai multe genuri muzicale, într-un ansamblu unitar și bine construit ca suport pentru evoluția scenică.
Spectacolul are numeroase secvențe uluitoare fie prin sugestia semantică, fie prin performanța interpreților (există un moment cu un buchet de trandafiri roșii în care ambiguitatea semnificației e redutabilă; o scenă de cuplu atinge incandescența erotică doar din fragile atingeri ale dansatorilor etc.)
romeo@julia.com este însă un spectacol copleșitor în cel mai înalt grad nu neapărat prin finețea concepției artistice, ci mai ales prin virtuozitatea dansatorilor. Prin intermediul lor, povestea poate fi înțeleasă chiar și de cineva care n-a auzit-o niciodată…
Bine articulat regizoral și susținut actoricește, Sakura Sandwich de Doru Vatavului, în regia lui Irisz Kovacs, mi s-a părut cam „subțirel” dramaturgic. (Ar fi de discutat, cred, propensiunea regizorilor tineri pentru texte aparte, fără potențial aparent, care-i provoacă, fără îndoială, dar par să exercite și un soi de fascinație asupra lor…)
Povestea destul de pâcloasă a unei „influencerițe” nimerită într-un „război” virtual ce urmărește s-o detroneze, în timp ce dezvoltă o idilă în plan real cu un simplu instalator are unele momente drăguțe sau amuzante, fie prin parodierea isteriei entuziasmului internetic, fie prin fractura dintre glamourul tiktokic și austera existență domestică a bărbatului dorit.
În sine, intriga și pretextul dramaturgic sunt valide, chiar dacă presupun un fel de efort de identificare a coerenței din partea privitorului „puriu”. Un aer de gratuitate a demersului poate irita, eventual. Riscul textului rezidă însă în – zic eu – prea multele artificii, „găselnițe” textuale care doresc să facă intriga „deșteaptă”, pe când de fapt o bavurează, frizând de destule ori și pastișa (nu spun după cine).
Din acest text care cu certitudine a provocat-o, fiind un material maleabil și cu bun potențial de sugestie pentru publicul foarte nou, Irisz Kovacs și actorii Teatrului „Andrei Mureșanu” au construit un spectacol colorat, ritmat, în nota superficial-alertă a rețelelor sociale, adică exact în spiritul poveștii. Excelenți Mădălina Mușat (Misty, care locuiește într-un castel gonflabil! – scenografia Șteff Chelaru) și Traian (Iulian Trăistaru) prin anti-cuplul pe care-l construiesc; foarte buni Oana Jipa în rolul de groupie-șef (costumele roz catalizează semnificațiile de-a lungul întregului spectacol), Mona Codreanu în partitura versificată a „vrăjitoarei” și Nicholas Cațianis. Ritmată și pregnantă muzica lui Adrian Piciorea, la fel coregrafia Anastasiei Preotu, exact în linia regizorală.
Sakura Sandwich e un spectacol bine făcut, repet, care-și are, desigur, publicul său-țintă (nu fac parte din el, recunosc), ca și niște vulnerabilități. E o formulă – în special dramaturgică – din ce în ce mai utilizată recent. Rămâne să vedem pe parcurs în ce măsură acest tip de discurs teatral se poate exersa în formatele spațio-temporale convenționale. Asta e curiozitatea mea sociologică de moment.
Mi-au creat senzații contradictorii, legate de o anume perisabilitate și manipulare auctorială a textelor – dar în spectacole cu bună structură estetică/artistică – ultimele două producții ale showcase-ului de la Sfântu Gheorghe.
Conferința iraniană de Ivan Vîrîpaev mi s-a părut un text dramatic spectaculos prin miza sa etică și încărcătura sa simbolică în 2021, când am selectat un spectacol pentru FNT. După doar trei ani, însă, am avut mai degrabă sentimentul unei pledoarii abstracte, scolastice, reflectând perfect o doctrină nițel confuză „flower-power” a autorului, pe care și-a dezvăluit-o și într-o conferință publică chiar în România. Asta nu înseamnă că e un text ratat, dimpotrivă, e scris excelent, doar că realitatea ne-a izbit între timp într-un mod cu totul brutal, indiferent dacă suntem „estici” sau „vestici”, astfel că dezbaterea pe care o propune Vîrîpaev mi se pare cam caducă, de-acum, prin aspectul său generic. Recunosc însă că e posibil să fiu excesiv de mefient.
Subiectul piesei este unul cvasi-filosofic. La o conferință internațională, vorbitorii – savanți și oameni ai gândului – pun în discuție modelele etice și civilizaționale ale Occidentului și Orientului Mijlociu, pledând fie pentru dialog și toleranță, fie pentru conservarea distanței și diferențelor. Ideologii de stânga și dreapta, discursuri metafizice, teologice, pragmatice, politice, etice, se amestecă într-un dialog aprins, polemic, dar care – și aici este marea miză simbolică a demonstrației – nu permeabilizează convingerile. Un fel de cinică „rămâne cum am stabilit” este morala acestei piese, denotând incapacitatea noastră de a ne depăși limitele și a privi mai nuanțat lucrurile din jurul nostru.
Dincolo de observațiile mele „politice” de mai sus, care pot fi acuzate de subiectivism, spectacolul montat la Teatrul „Tamási Áron” de László Bocsárdi este un act artistic impecabil: excelent gândit regizoral, intens jucat de actori, inteligent configurat ca spațiu.
Reprezentația e concepută exact ca o conferință, în care spectatorii sunt participanți, iar vorbitorii, risipiți prin sală, urcă pe scenă pentru a lua cuvântul, contraziși de preopinenții lor din stal (decor József Bartha). Foarte ingenios e creată dinamica – nu foarte generoasă prin construcția textuală, a – spectacolului, exhibând caracteristicile personajelor, micile lor ticuri, manii, mize ideologice, trăsături de personalitate (unii colerici, vindicativi, alții sereni, superiori). Costumele Zsuzsannei Szőke au completat inspirat personalitatea eroilor.
Fiecare din actori a evoluat cu aplomb, vervă, precizie, bine stăpânită coordonare a interacțiunii cu ceilalți, asigurând astfel dinamica de ansamblu. Trupa de la „Tamási” și-a demonstrat din nou profesionismul (Kónya-Ütő Bence, Pálffy Tibor, Szakács László, Varsányi Szabolcs, Gajzágó Zsuzsa, D. Albu Annamária, Erdei Gábor, Mátray László, Nemes Levente, Szalma Hajnalka, Göllner Boróka, Vass Zsuzsanna, Nagy-Kopeczky Kristóf – de menționat că distribuția e dublă).
Conferința iraniană rămâne, cu toate observațiile mele, un spectacol solid și semnificativ, cel puțin pentru felul în care apelează la reflexivitatea noastră într-o lume a reacțiilor superficiale.
O atmosferă iritant de anxioasă – care vine cu siguranță și din scriitură, dar este exploatată copios și regizoral – a avut Anatomia unei sinucideri, adaptare după Alice Birch a regizoarei Diana Mititelu (traducere de Alina-Ioana Vasiliu), cea mai recentă premieră a Teatrului Andrei Mureșanu.
Rezumată foarte succint, acțiunea piesei urmărește transmiterea unei traume de-a lungul a trei generații, fiicele fiind marcate de sinuciderea mamelor, precedată de depresia lor profundă și reverberată congenital. Asta până când una din ele decide să întrerupă acest ciclu turbionar, într-o manieră radicală (pe care n-o dezvălui aici). E – inconștient auctorial, cred – o reluare în cheie psihologică a temei hybrisului și a ruperii spiralei de culpă și vindicație.
Textul e emoționant prin subiect și traumele expuse, și excelent pus în văz în spectacolul Dianei Mititelu. Într-un decor auster, construit în lățimea scenei ca să redea trei spații (care configurează și cronologia, și locurile acțiunii), povestea se bazează pe actori, pentru că mizează pe text. Iar Ioana Alexandrina Costea, Mona Codreanu, Ion Fiscuteanu Jr., Nicoleta Lefter, Oana Jipa, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv, Daniel Rizea și Iulian Trăistaru au redat perfect nuanțele intrigii, cu tot cu derivele, căderile, dezechilibrele mamelor/fiicelor și onctuos-ineficientul sprijin familial, mai degrabă catalizând tensiunile. E un spectacol de performanță individuală, întrucât fin nuanțată, dar și de echipă, căci atmosfera de ansamblu e semnificativă și esențială.
Există o marjă de risc pe care și-a asumat-o regizoarea, care exacerbează convenția teatrală, construind interacțiuni neverosimile, ca să potențeze anxietatea intrigii. Dialogurile de familie, de pildă, sunt mereu conflictuale, sâcâitoare, pisăloage, dacă vreți, și implicit complet ineficiente ca ajutor. Soții/tații au un fel de superioritate moale, condescendentă, dar și puseuri autoritare; surorile/prietenele sunt pragmatice și triviale prin sfaturile lipsite de orice empatie. Atmosfera devine, pentru privitor, extrem de incomodă, visceral de anxioasă. Asta poate da o senzație de calofilie tezistă, ostentativă, de manipulare a spectatorului; eu am resimțit-o și mi-am clarificat-o abia la câteva zile după vizionare.
Dar Anatomia unei sinucideri este, limpede, un spectacol acut, puternic, emoționant și relevant prin simbolica sa.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg