Zău dacă știu ce să cred. După o viață și tot nu știu.
Eram două surori, Zenovia și Veturia, Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o carte aiuritoare…
Apoi, ea nici nu mă lăsa să spun „zău”, niciodată nu-mi dădea voie s-o fac, mă punea să mă bat peste gură. Că iau în derâdere numele Domnului, al lui Dumnezeu, că de acolo e vorba asta: Zău. O fi, că omu vrea să-și întărească ce spune, într-un anume fel să se jure că așa-i cum spune, să ia de martor cerul. Dar cum, Doamne iartă-mă, s-o fi făcut? Luarea în râs. Era aspră cu mine.
Acum, că sora mea nu mai e pe lumea noastră, cea pârdalnică – de unde o veni și cuvântul ăsta? – mi-e al naibii de dor, dar mă simt și ușurată, răsuflu, și pot să vorbesc cum îmi trece prin minte, să nu mă mai gâtui singură. Și poate le dau în sfârșit de capăt îndoielilor mele, c-am băgat de seamă că, atunci când pui în scris, ți se luminează și ție ce aveai de zis, ce-ți era până atunci cumva încețoșat. Și chiar vreau să fac asta, să mă pun pe scris despre ea, să înțeleg, să dezleg. De s-o putea. Ghemul, încâlceala, nelămurirea.
Mă cam strivea tăcerea. Țipam uneori înlăuntrul ei și degeaba. Îmi puneam mâinile în cap. Fiindcă mi se învârtea, pur și simplu. Așa că, uite, scriu. Și-o s-o iau binișor de la capăt. Nu-mi aduc aminte cum le zice chestiilor ălora din gări, de la… capătul șinelor de tren. Alea care mă tulburau când eram mică. Mă proțăpeam în fața lor și trebuia să mă ia cineva de acolo. Poate tampoane le zice și gata, nu te lăsau să mai mergi, să continui drumul mai departe. În felul ăsta, scriind, o să-mi fie mai limpede, cine știe? Sper să pot întrezări și ce era dincolo de tampoane. De opreliștile pe care oamenii le pun în calea mărturisirilor. Când nici o frână nu te-ar mai putea stăvili. Când treci de acel „până aici!”
Scurt și cuprinzător: sora mea era fabuloasă! Formidabilă. O persoană rară. Greu de găsit alta ca ea. Poate că și acolo, între lumi, unde cred că e acum, tot specială a rămas.
Mereu îmi părea că surioara mea era o forță. Nu că avea, ci că era. A nu știu cui, a naturii poate, un fel de furtună ce tocmai stătea să înceapă. Un clocot ascuns ce te înfiora. O oală sub capac. Că, de voia, te putea pune jos cu o privire, țâșnită din ochii cei verzi, schimbători, cu ape, te putea dărâma din picioare. Numai că nu voia, pe mine nu, doar eu o cocoloșeam, o apăram tot timpul. Până târziu când, bătrâne amândouă, îi găteam și-o invitam la masă. Se bucura, fiindcă ea nu se omora cu chestia asta, doar când nu avea încotro. I se părea că-i pierdere de vreme, când ai ceva de făcut mai deosebit. Fie și să te uiți cu orele cum tremură un ram de salcie. Ceea ce-i hazos însă e că, orice parascovenie ar fi fost preparată de ea însăși, ei i se părea reușită, delicioasă. Fiindcă era mulțumită de sine, cu sine. De unde-i venea încrederea asta n-am habar, că doar nimeni nu i-o sădise? Și-a grădinărit-o singură, se vede. Din puterea ei, din dotarea cu care apăruse pe lume. Degeaba căutam explicații. Ah, dar îmi promisesem s-o iau de la început.
La un moment dat, socotisem că doica țigancă, de la care a supt primul lapte, era pricina forței. Fiindcă mama se îmbolnăvise la nașterea ei, făcuse icter negru. Poate era icterul sugarului, cel obligatoriu și banal, un subicter de fapt, și-l preluă ea, mămica. Doar c-a fost teribil, chiar paroxistic, negru, nu galben, iar pe cea mică ar fi terminat-o, și atunci …l-a purtat mama. Ce să zic? Cine a voit așa? N-a putut-o alăpta ea, ci o străină și nu oricare. Am aflat că asta atârnă greu, laptele supt.
Era ciudată de mică Veturia.
Noaptea, se ridica din pătuț și-o pornea prin casă, în somn. Odată, la Constanța, a ieșit pe plajă, și a luat-o spre mare. Coborâse terasa binișooor și tot înainta spre apă. Ca plutind. Nu știu ce fel de mers avea, că părea uns, uleios, alunecând. Așa ziceau cei ce-o văzuseră. Iar atunci, chiar a intrat în mare de-a dreptul, cu ochii larg deschiși, fără să vadă nimic. Nu cred c-aș dori cuiva să se uite în ochii unui somnambul! Brrr… E acolo o strălucire stranie, nevie, ca reflectată de un ciob de sticlă. Ciob mort, luciu de zombi. Ce-o atrăgea? Poate cărarea lunii ce tocmai răsărise și se unduia pe valuri. Părea o potecă și te îmbia, cu lumini chemătoare. Dar o vedea oare? Mare noroc c-a zărit-o pe copilă cineva, frecându-se la ochi, d-ăia normali, cu uluire. A înhățat-o de-o aripă pe mititică și, culmea, ea dormea mai departe, nu pricepea nimic din ce-i în jur. Țipetele celor adunați însă au speriat-o rău… Se zice că-n Ploiești era un om care umbla noaptea pe streșini și burlane, sus, pe casă, și se strângea jos buluc de lume în tăcere, că de l-ar fi strigat, ar fi căzut, desigur. Însă n-am văzut, doar am auzit…
Ai mei se vede că-i știau meteahna, fiindcă îi puneau un lighean cu apă lângă pat, ca să-o facă să se trezească, atunci când aluneca din așternutul călduț. Uneori, da, i se întâmpla să-și revină brusc, și se îngrozea. Sărea iute înapoi în pat și-și trăgea plapuma până peste cap, atât cât putea, cu forțele ei de fetiță. Dar figura nu reușea mereu, dovadă c-a luat-o spre larg în noaptea aia! Și au hotărât ca, de atunci, o mătușă să doarmă cu ea… Tanti Fifi, Filofteea, sora mamei.
Mai târziu, la rândul ei, și fiica Veturiei făcea, visând, lucruri bizare. Mergea în somn, rostea cuvinte ce păreau fără sens, replici date cuiva. Într-o noapte, fata și-a spart pur și simplu capul! Se pare că-s-a trântit de sus pe o placă de marmură, ce și-o pusese, când?, cum?, pe pernă. Veturia nu se speriase deloc, nici când a văzut sânge în pat, nici când a răsunat izbitura. Cunoștea bine cum e cu asta. Doar a râs și a învelit-o la loc pe copila speriată, trezită violent. Dar e altă poveste, povestea fiicei…
Se ascundea în cameră sora mea, trăgea jaluzelele și stătea în întuneric ceasuri întregi. Până ce ne întorceam noi de la plimbare. Eu cu părinții. Nu voise să vină, bătuse din picioare, fugise. Pe urmă, iar socotisem că de vină era altcineva, dădaca. Doica plecase, și venise o dădacă. Care o… încuia în beci! Prinse de veste târziu tata și o gonise pe femeia cea rea, cu scandal mare și păruială. Dar, poate, mititica dăduse o bătălie atunci, să se obișnuiască, să învingă bezna și teama. Să iasă deasupra. Când era sub pământ. Își clădise o fire călită. Rămase însă cu un coșmar ce tot revenea. Se afla pe o dună de nisip ce se surpa mereu și era gata, gata s-o acopere, s-o astupe. Se lupta și se lupta. Țipa-n somn, sărea-n sus… Era greu să dormi cu ea-n odaie. Avantajul ei, mai târziu, la sanatorii, la hoteluri, că toate celelalte persoane îi refuzau compania și domnea singurică. Dar, după o lungă vreme, uimitor, îmi vorbea de cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu. Cea în întuneric, teologia negativă. Nu pricepeam nimic și întrebam naiv:
— Bine, înțeleg, dar cu diavolul cum rămâne? Mie nu-mi vine să cred că există…
Și poooc, hodoronc-zdrong, pica jos ceasul deșteptător de pe etajeră. Ea răspundea calm și didactic:
— Uite-l, îl vezi? Nu i-a plăcut să vorbești despre el.
Mă treceau fiorii și mă gândeam ce bine e că nu s-a spart geamul în fond. În demonstrația aia.